Protejarea impotriva riscului de lichiditate

1 Masurarea riscului de lichiditate

Metodele de masurare a riscului de lichiditate difera doar prin modul de calcul al indicelui de lichiditate, ele avand in comun graficul de rate scadente.

Graficul de rate scadente este un tabel care clasifica activele și pasivele dupa durata ramasa pana la scadența finala și care prezinta urmatoarele caracterisici: categoriile de scadența sunt mai mult sau mai puțin fixe in funcție de termenele activelor și pasivelor; scadențele apropiate sunt incluse in clase cu durate scurte; scadențele indepartate sunt incluse in clase cu durate lungi.

Este necesar sa se cunoasca precis pasivele care au scadența in urmatoarele zile in timp ce o asemenea precizie nu mai este ceruta insa pentru pasivele a caror scadența este peste 6 luni;

T    Evaluarea intrarilor și ieșirilor de fonduri care decurg din operații ale angajamentelor extrabilanț este greu de apreciat cu precizie. Executarea acestor angajamente este subordonata unui eveniment viitor, dar incert, de aceea, este necesar sa estimate pe baza constatarilor din trecut sau aplicind principiul prudenței, lasand la o parte caracterul incert al acestor fonduri, se vor raporta angajamentele extrabilanț la profilul scadențelor;

T    Activele și pasivele care nu au termen nu sunt luate in calcul. Din punct de vedere teoretic depozitele la vedere ar trebui incluse in clasa de scadența cea mai apropiata deoarece rambursarea lor poate sa apara in orice moment. Dar experiența arata ca depozitele la vedere sunt stabile, ca urmare a numarului mare de clienți care-și deruleaza afacerile prin banca;

T    Activelor și pasivelor care au scadența juridica diferita de scadența practica, li se vor stabili graficul de scadența pe baza experienței bancii. Creditele acordate prin cont curent, deși au scadența mica, acestea sunt reinnoite periodic, deci banca este mai angajata in aceste credite decat in creditele pe termen scurt sau mediu. Alte credite cuprind clauze de rambursare anticipata și astfel se schimba scadențele;

T    Graficul scadențelor se modifica permanent, de aceea el trebuie actualizat zilnic;

Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei modalitați:

metoda decalajelor succesive, consta in calculul pentru fiecare clasa de scadența a unui decalaj ca diferența intre active și pasive, decalajul reprezentand un indicator de volum, durata și scadența specific fiecarei clase. Calculul pune in evidența discordanțele de scadența, respectiv, ieșirile masive de fonduri la care banca trebuie sa faca fața perioada dupa perioada.

In opinia altor autori se pot distinge mai multe "componente ce pot fi calculate pe baza acelorași date, respectiv detalierea pe benzi de scadența a pasivelor și activelor bancare: pasive nete simple, pasive nete cumulate, indicele lichiditații și transformarea medie a scadențelor"[1].

Pasivele nete simple se calculeaza, pentru fiecare perioada, ca diferența intre pasivele și activele cu aceeași scadența, și exprima masura in care activele scadente acopera pasivele scadente. Problemele de gestiune apar in cazul in care pasivele nete simple sunt pozitive, caci pentru acoperirea lor banca trebuie sa gaseasca resurse suplimentare.

Metoda decalajului cumulat, graficul de scadența este cumulat pe clase de scadența, calculul activelor și pasivelor cu aceeași scadența se face cumulat, iar decalajele rezultate sunt de asemenea cumulate pe intreg orizontul de timp luat in calcul.

Acestei metode de calcul ii corespunde, in opinia lui Cezar Basno, o componenta a indicatorului de lichiditate, respectiv "pasivele nete cumulate, care se calculeaza ca diferența intre pasivele și activele cumulate corespunzatoare fiecarei benzi de scadențe. Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioada de maxima nevoie de lichiditate"[2].

Metoda numerelor consta in ponderarea activelor și pasivelor fiecarei clase de scadența cu numarul mediu de zile al fiecarei clase. Apoi se calculeaza raportul:

∑ pasive ponderate / ∑ active ponderate

Daca raportul este mai mare sau egal cu 1, banca nu are o poziție buna de lichiditate, daca insa raportul este mai mic ca 1 banca are o poziție buna.

Alți autori[3] stabilesc doua sisteme de ponderare:

• Ponderarea cu numarul mediu de zile corespunzator fiecarei perioade;
• Ponderarea cu numarul curent al grupei de scadențe respective.

In opinia lui Cezar Basno, nu exista metode diferite de calcul al indicatorului de lichiditate, ci sunt doar componente ale acestuia, regasite sub denumirea "grupa pasivelor nete". Una dintre aceste componente este transformarea medie a scadențelor și exprima diferența dintre scadența medie ponderata a activelor bancare și cea a pasivelor bancare, reprezentand mai bine riscul de lichiditate, deoarece permite exprimarea in unitați de timp a transformarii practicate.

Dupa aceeași clasificare, apare și "grupa lichiditații imediate", in care sunt incluse urmatoarele componente: poziția lichiditații și gradul de indatorare pe termen scurt.

Banca Nationala impune bancilor sa respecte gradul de lichiditate atat pentru lei, cat și pentru valuta. Raportul de lichiditate valutara se calculeaza intr-un mod asemanator cu metoda numerelor, dar in loc de ponderi se practica coeficienți de lichiditate ale caror valori sunt in funcție de lichiditatea fiecarui activ.

2 Gestiunea riscului de lichiditate

In mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei banci consta in:

cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanța din portofoliul bancii fara a suferi pierderi excesive;

gasirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al investițiilor bancii.

Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distincta a gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezoreriei și gestiunii pe termen lung.

Gestiunea riscului pe termen scurt permite masurarea cu precizie a riscului de lichiditate a bancii așa cum s-a aratat in paragraful precedent.

Gestiunea trezoreriei permite determinarea unor structuri optime a activului bancii in așa fel incat prin asumarea riscului de lichiditate banca sa nu inregistreze pierderi.

Gestiunea pe termen lung  riscului de lichiditate permite bancii sa elaboreze politica ei de creditare știindu-se faptul ca lichiditatea este un factor de constrangere a bancii vizavi de activitatea de creditare.

Factorul esențial al gestiunii riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt este acela de a gasi cai de acces pentru banca pe diferite piețe, care sa-i permita o ajustare rapida a graficului de scadențe active-pasive cu minimum de cheltuieli

Gestiunea trezoreriei consta, in principal, in gestiunea activelor și pasivelor detinute atat in moneda, cat și in valuta, respectand normele monetare și valutare impuse de autoritați.

Odata cu dezvoltarea pieței financiare, importanța gestiunii trezoreriei capata noi valențe, trezoreria fiind considerata centru de profit care trebuie sa contribuie la fel ca celelalte activitași ale bancii la obtinerea profitului bancar.

In plus, intre echilibrul trezoreriei și echilibrul financiar global al bancii exista o interdependența biunivoca care poate fi demonstrata și realizata.

Consideram cazul unei banci care cauta sa-și maximizeze profitul in perioada urmatoare, in condițiile in care ea iși cunoaște doar valoarea resurselor din portofoliul ei. Bilanțul simplificat al bancii poate fi exprimat prin urmatoarea ecuație L + C=D, in care L - lichiditați in moneda centrala, C - creditele pe care le are in portofoliu, D - resursele ei (depozite, imprumuturi de pe piața interbancara).

Maximizarea profitului depinde atat de evolutia dobanzilor pe perioada considerata, cat și de structura activului bancii. Daca se anticipeaza o creștere a dobanzilor pe perioada considerata, banca va trebui sa-și creasca volumul de credite in detrimentul lichiditaților, dar acest lucru duce inevitabil la asumarea riscului de lichiditate.

Profitul suplimentar pe care banca il va primi prin majorarea volumului de credite va fi:

DP' = r x Dc

In care:

DP'n = profitul suplimentar aferent majorarii volumului de credite

r = rata dobanzii pe perioada anticipata

Dc = volumul suplimentar de credite pe care banca vrea sa le angajeze in perioada urmatoare.

Costurile suplimentare determinate de gestiunea riscului de lichiditate asumat de banca sunt apreciate ca fiind DI. In total, profitul bancii va crește cu : DP = DP' - DI. Dar marimea profitului suplimentar obținut de banca depinde și de structura bancii, fiind optima atunci cand profitul aferent fiecarui leu credit suplimentar va fi egal cu costul platit de banca pentru gestiunea riscului de lichiditate, ca urmare a modificarii structurii activului.

Bancile prudente care nu vor sa-și asume un risc de lichiditate care ar putea duce la pierderi vor urmari ca raportul  x= L/C sa fie mare, și in consecința, vor avea o trezorerie solida.

Bancile care sunt dispuse sa-și asume riscul de lichiditate vor avea acest raport mic.

Gestiunea pe termen lung permite bancii sa-și fixeze plafoane pe diferite categorii de active și pasive, in funcție de caracterul acestora: lichide și nelichide, stabile și volatile, in funcșie de politica de creditare pe care aceasta vrea sa o promoveze in viitor.

Daca diferența dintre activele lichide și pasivele volatile este pozitiva, atunci banca se afla in situația unei lichiditați excesive.

Daca diferența ar fi negativa, banca ar avea probleme privind lichiditatea ei. In acest caz, criza de lichiditați poate fi corectata fie apeland la imprumuturi pe piașa interbancara, fie facand operațiuni cu titlurile de valoare pe care le are in portofoliul ei (cedandu-le, gajandu-le sau cesionandu-le).

3 Rezerva minima obligatorie

Rezerva minima obligatorie constituie o parghie intens utilizata de catre BNR atat in scopul asigurarii unui stoc de lichiditate corespunzatoare fiecarei banci, cat și in vederea atingerii obiectivelor politicii monetare aplicate de banca centrala.

Bancile ce activeaza in piața bancara interna trebuie sa mențina rezeve minime obligatorii in lei și in valuta, in conturi deschise la banca centrala, in conformitate cu prevederile Regulamentului BNR.

Rezervele minime obligatorii sunt disponibilitati banesti ale bancii/casei centrale a cooperativelor de credit, in lei si in valuta, pastrate in conturi deschise la Banca Nationala a Romaniei;

Baza de calcul o constituie nivelul mediu, pe perioada de observare, al elementelor de pasiv din bilantul bancilor (cuprinzand ansamblul teritoriului national) si, respectiv, din bilantul agregat al retelelor cooperatiste de credit, intocmit de casele centrale ale cooperativelor de credit, asupra carora se aplica rata rezervelor minime obligatorii;

Perioada de observare este intervalul de timp pentru care se determina baza de calcul;

Perioada de aplicare este intervalul de timp in care trebuie mentinut in conturile deschise la Banca Nationala a Romaniei nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii;

Nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii reprezinta produsul dintre baza de calcul si rata rezervelor minime obligatorii;

Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculeaza si se percepe o dobanda penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferente.

Rata dobanzii penalizatoare se stabileste de Banca Nationala a Romaniei si se comunica prin circulara.

Baza de calcul al rezervelor minime obligatorii este constituita din mijloace banești in moneda naționala și in valuta, reprezentand obligații ale bancii fața de persoane fizice și juridice, sub forma de surse atrase, imprumutate, datorii și alte obligații.

Rezervele minime obligatorii se calculeaza și se mențin astfel:

• in lei, in contul curent al bancii, deschis la centrala BNR pentru mijloacele banești in lei;
• in dolari SUA sau in euro, in contul LORO al bancii, deschis la centrala BNR pentru mijloacele banești in valuta. Opțiunea pentru una dintre cele doua valute este a fiecarei banci. Odata formulata, ea nu poate fi modificata timp de 12 luni calendaristice.

Pentru nivelul efectiv al rezervelor, BNR platește dobanda pana la nivelul prevazut al rezervelor minime obligatorii. Stabilirea și modificarea ratei dobanzii platite la rezervele minime obligatorii se fac de catre BNR.

Nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii este stabilit de BNR in concordanța cu obiectivele politicii monetare.

Cu cat ratele de constituire sunt mai ridicate, cu atat bancile comerciale vor fi aobligate sa pastreze, in medie, mai multe disponibilitați in contul aferent rezervei minime obligatorii, deschis la banca centrala, ceea ce constituie un activ cu cel mai inalt grad de lichiditate, care permite achitarea obligațiilor scadente și a solicitarilor de plați provenite de la clienții proprii. In plus, banca centrala reușește astfel sa acumuleze un volum important de resurse la un nivel inferior de dobanda in comparație cu orice tip de operațiune de open market, sterilizand astfel o buna parte din lichiditatea care ar exista in piața interbancara, element esențial in vederea atingerii obiectivelor monetare.

Trebuie precizat ca plasamentul in rezerva minima obligatorie nu reprezinta cea mai fericita 'alegere' a bancilor din punct de vedere al profitabilitații plasamentelor. Insa, din punct de vedere al lichiditații bancare, acest plasament este extrem de necesar, reprezentand de fapt cel mai lichis activ al bancilor, care poate fi utilizat imediat pentru achitarea obligațiilor asumate. In plus, deși nu este de dorit utilizarea acestei 'concesii' datorita impactului de imagine, neindeplinirea rezervei minime obligatorii intr-o anumita perioada se va reporta pentru urmatoarea perioada de aplicare ('facilitate' a carei aplicabilitate se preteaza in cazul inregistrarii unei erori informaționale/calcul care a determinat inregistrarea deficitului de rezerva.

In 2009, BNR a redus RMO la lei de la 18% la 15%, un plus pe care bancile l-au folosit pentru acordarea de credite

Consiliul de Administratie al BNR a hotarat luni reducerea nivelului ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor in valuta, cu scadente reziduale de sub doi ani, ale institutiilor de credit, de la 30 la suta la 25 la suta.