Probatiunea obligatiilor comerciale

Probatiunea obligatiilor comerciale

1. Aspecte generale

In principiu, in dreptul comercial obligatiile se dovedesc cu aceleasi mijloace ca si obligatiile civile. Desi mijloacele de proba sunt aceleasi, in unele cazuri difera admisibilitatea si modul lor de administrare.

Legislatia comerciala admite intr‑o masura mult mai mare posibilitatea dovedirii faptelor ce duc la stabilirea existentei raportului juridic obligational, a modificarii sau a stingerii lui.

Spre deosebire de dreptul comun, unde necesitatea formei scrise este reclamata in mai multe operatii juridice, fie ad validitatem, fie ad probationem, in materie comerciala formalismul este diminuat, dar nu inlaturat in totalitate.

Activitatea comerciala se bazeaza pe incredere intre partenerii de afaceri asa incat in unele situatii, formalismul este inlaturat, de exemplu, in privinta contractelor, iar in alte cazuri el este accentuat de exemplu, in materia titlurilor de credit, a contractelor de drept maritim, a societatilor comerciale etc.

Potrivit art. 46 C. com., obligatiile comerciale si liberatiunile se dovedesc cu: acte autentice, acte sub semnatura privata, facturi acceptate prin corespondenta, prin telegrame, registrele partilor, martori ori de cate ori instanta judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala chiar in cazurile prevazute in art. 1191 C. civ.

In sfarsit, obligatiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila.  

2. Aplicarea probelor in dreptul comercial

In materie comerciala domina principiul libertatii depline a probatiunii obligatiilor. Ca atare se admite orice mijloc de proba, cu exceptiile prevazute prin dispozitii cu caracter special.

Acest principiu implica adaptarea dispozitiilor din dreptul comun la nevoile vietii comerciale.

Astfel, potrivit dreptului civil (art. 1191 C. civ. si art. 1197 C. civ.), actele juridice care au o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, cu exceptia cazului cand exista un inceput de dovada scrisa, adica un inscris care provine de la cel impotriva caruia s‑a facut cerere sau de la cel pe care il reprezinta si care face verosimil faptul pretins.

Potrivit aceluiasi text, nu se poate face dovada cu martori impotriva sau peste ceea ce se pretinde a se fi spus ori convenit inainte, in timpul sau dupa confectionarea actului scris si aceasta chiar daca ar fi vorba de o valoare sau de o suma mai mica de 250 lei.

Partile pot conveni sa se administreze proba cu martori si in aceste situatii daca este vorba despre drepturi cu privire la care pot sa dispuna.

In dreptul comercial aceste reguli sunt inlaturate. Deci se poate admite proba cu martori si impotriva unui act scris si in lipsa unui inscris, oricare ar fi valoarea obiectului in litigiu. Judecatorul este suveran in aprecierea sa, putand sa refuze proba cu martori, fiind obligat totusi sa motiveze respingerea probei cu martori.

Exista insa in dreptul comercial unele operatii juridice carora legiuitorul le‑a impus forma solemna, forma necesara atat ocrotirii intereselor tertilor, cat si pentru libera circulatie a bunurilor si a valorilor in operatiunile de schimb.

Cu toate acestea, proba cu martori nu poate fi admisa in cazul cand Codul comercial cere proba prin inscris (art. 55 C. com.).

Evident ca, in aceste situatii, se va admite proba cu martori numai in conditiile Codului civil.

Acte solemne (la care se cere forma scrisa ad validitatem) sunt: biletul la ordin si cecul, contractul de imprumut maritim, contractul de societate comerciala.

Forma scrisa este ceruta  ad probationem in cazul contractului de asigurare, contractului de transport pe mare prin conosament, contractului de transport pe uscat etc.

In privinta marturisirii, in dreptul comercial aceasta are aplicatiune mai restransa dat fiind ca obligatiile pot fi dovedite cu orice mijloc de proba.

2.1. Mijloacele de proba specifice dreptului comercial

Codul comercial in art. 46 enumera mijloacele de probatiune a obligatiilor comerciale, adaugand la cele de drept comun si altele care, desi fac parte din categoria probelor preconstituite prezinta unele caracteristici care impun explicatii deosebite.

Potrivit art. 46 C. com. "Obligatiunile comerciale si liberatiunile se probeaza: cu acte autentice, cu acte sub semnatura privata, cu facturi acceptate, prin corespondenta, prin telefoane, cu registrele partilor, cu martori, ori de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile prevazute de art. 1191 C. civ. In fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila".

In articolele urmatoare, respectiv art. 47‑52, legiuitorul stabileste valoarea probanta a telegramei si a registrelor comerciale.

Aceste mijloace de proba specifice sunt:

facturile acceptate;

corespondenta;

telegramele;

registrele comerciale.

Factura acceptata

Factura este un inscris care cuprinde elementele esentiale ale unei vanzari comerciale: identificarea partilor, cantitatea de marfa, calitatea, conditii de livrare etc. Factura este un inscris probatoriu. Ea poate fi si un titlu de credit in situatia cand, ca document insoteste marfa facand posibila circulatia ei (de exemplu: conosamentul, scrisoarea de trasura, polita de asigurare etc.).

In privinta fortei probante, factura face dovada deplina impotriva emitentului , adica a vanzatorului si in favoarea aceluia ce‑l detine, adica a destinatarului, a cumparatorului. Factura poate sa faca dovada si in favoarea vanzatorului atunci cand este acceptata de cumparator.

Acceptarea poate fi expresa, atunci cand se face prin depunerea semnaturii cumparatorului pe unul din exemplarele facturii, cu mentiunea "acceptat" sau prin corespondenta, telegrama, telefon, verbal etc.

Acceptarea poate fi tacita, cand rezulta din modul de comportament al cumparatorului manifestat prin orice act de dispozitie asupra marfii: revanzare, depozitare, emisiune de cambii etc. In principiu, tacerea nu produce efecte juridice decat daca este insotita de fapte neechivoce si puternice, de natura sa demonstreze vointa de a se obliga a debitorului.

Corespondenta comerciala

Prin corespondenta, in sens comercial, se intelege orice fel de scrisori, telegrame etc., schimbate intre comercianti si intre acestia si clientela lor, adica expediate si primite. Corespondenta face parte din categoria actelor scrise sub semnatura privata si face dovada impotriva aceluia de la care emana.

Forta probanta a corespondentei comerciale

Corespondenta comerciala face parte din categoria inscrisurilor sub semnatura privata ceea ce inseamna ca aceasta trebuie semnata[ de catre comerciantul de la care provine.

Fiind inscrisuri sub semnatura privata toate actele care reprezinta "corespondenta comerciala" trebuie sa respecte conditiile prevazute de Codul civil privind valabilitatea lor

Ceea ce este specific dreptului comercial este faptul ca adauga sistemului dreptului comun valoare probanta copiei simple a scrisorii expediata pastrata in registrul copier, copie care este primita ca mijloc de proba chiar si in favoarea partii de la care emana. Dovada poarta insa numai asupra continutului scrisorii nu si in ce priveste faptul daca scrisoarea a fost efectiv expediata si primita. Derogarea de la normele dreptului comun se intemeiaza mai ales pe considerentul ca exista un registru comercial obligatoriu in care corespondenta expediata este copiata (art. 25 C. com.)

In ipoteza existentei unor contradictii intre cele mentionate in registru copier si originalul scrisorii, evident, are prioritate originalul.

Daca nu exista un registru copier, aceeasi valoare probanta o au copiile scrisorilor trimise de comerciant, copii pastrate la sediul comer­ciantului.

Daca destinatarul afirma ca nu a primit scrisoarea, evident ca expedi­torul este obligat sa dovedeasca faptul expedierii ei prin posta.

In ipoteza in care scrisoarea este pierduta sau distrusa, riscul apartine expeditorului care este proprietarul ei pana in momentul ajungerii la destinatar.

Telegramele

Desi telegrama, prin structura sa, de act scris face parte din corespon­denta comerciala, totusi reglementarea sa este separata (art. 47‑49 C. com.) din cauza conditiilor speciale in care are loc transmiterea si schimbul declaratiilor de vointa.

Telegrama are aceeasi forta probanta ca si un inscris sub semna­tura privata pe motivul ca un original semnat de expeditor exista depus la oficiul postal de expediere. Legea prezuma ca intre original si reproducere exista perfecta concordanta, prezumtie juris tantum care poate fi combatuta dovedindu‑se contrariul.

In cazul in care se constata culpa functionarului oficiului postal pentru contrafacerea continutului telegramei, acesta va raspunde pe temei delictual, conform art. 998 C. civ.

Asadar, telegrama este, de fapt, copia unei declaratii de vointa predata oficiului postal, sub forma scrisa, care la randul sau o transmite destinatarului prin mijloace mecanice.

Telegrama are valoare probanta in functie de natura juridica a inscrisului predat la oficiul postal. Urmarind acest criteriu legiuitorul distinge urmatoarele situatii:

Originalul telegramei este scris si semnat chiar de persoana care‑si declara vointa. In acest caz telegrama are forta probanta specifica unui inscris sub semnatura privata (art. 47 C. com.);

Originalul telegramei nu poarta semnatura persoanei care‑si declara vointa. Din continutul art. 47 C. com., concluzionam ca si in cazul in care originalul telegramei nu poarta semnatura transmitatorului ci a unei alte persoane, telegrama are tot valoarea probatorie a unui inscris sub semnatura privata;

Aceasta forta probanta nu exista in cazul in care legiuitorul cere ca originalul telegramei sa fi fost semnat de cel care‑si manifesta vointa pentru ca actul juridic care se incheie sa fie valabil.

Originalul telegramei contine semnatura autentificata a persoanei care‑si declara vointa. In acest sens, legiuitorul prevede in art. 49 C. com. urmatoarele: "In comert, mandatul in orice declaratiune de consimtamant chiar judiciar, transmise prin telegraf cu subscrierea declarata autentica de autoritatea competenta sunt valabile si fac proba in justitie";

Spre deosebire de inscrisurile sub semnatura privata care fac dovada pana la proba contrara, inscrisurile autentice fac dovada deplina pana la inscrierea in fals.

Daca telegrama se transmite potrivit reglementarilor postale fara sa contina scrierea sau semnatura autorului (persoanei care si‑a declarat vointa) continutul ei se va dovedi cu orice mijloc de proba (potrivit art. 46 C. com.).

Data telegramei

Data telegramelor stabileste ziua si ora in care ele au fost expediate de oficiile postale, pana la proba contrarie (art. 47 alin. 3 C. com.).

Raspunderea in cazul erorilor de transmitere a telegramei

Potrivit art. 48 C. com. "In caz de eroare, schimbare sau intarziere in transmiterea unei telegrame se aplica principiile generale asupra culpei".

In conformitate cu acelasi text de lege, partea finala, transmitatorul este exonerat de orice raspundere daca "se prezuma ca nu este in culpa" daca s‑a ingrijit sa colationeze telegrama si s‑o transmita in mod corect destinatarului.

Mijloacele moderne de plata

Comunicarile prin telex si fax

Telexul si telefaxul se folosesc se folosesc tot mai frecvent atat in relatiile comerciale internationale, cat si in cele interne.

Chiar daca sunt foarte raspandite, totusi, telexul si faxul nu au un regim probatoriu special.

Aceste mijloace moderne de comunicare pot folosi in justitie ca un inceput de dovada scrisa, potrivit art. 1197 alin. 2 C. civ. sau ca prezumtii, in conditiile art. 1203 C. civ.

Vazand practica Curtii de Arbitraj Bucuresti si opiniile exprimate in doctrina, concluzionam ca telexul si telefaxul pot fi asimilate ca forta probatorie telegramelor si, deci, pot fi utilizate ca inscrisuri sub semnatura privata

In dreptul comertului international comunicarile prin telex sunt prevazute in mod expres pentru a se dovedi momentul incheierii: contractului prin corespondenta, conventiilor de arbitraj etc.

Inregistrarile electronice

Inregistrarile electronice sunt tot mai frecvent folosite in activitatea agentilor economici. Daca la inceput aceste inregistrari erau folosite numai in contabilitate, in prezent sunt folosite in activitatea bancara, fiind consacrate chiar de catre legiuitor. Astfel, in art. 7 alin. 3 din Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic, modificata prin Legea nr. 161/2003 legiuitorul prevede ca proba incheierii contractelor prin mijloace electronice si a obligatiilor care rezulta din aceste contracte este supusa dispozitiilor dreptului comun in materie de proba si prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnatura electronica.

Registrele comerciale

Registrele comerciale analizate in cadrul obligatiilor comerciantilor cu forta juridica probanta urmarindu‑se in principal doua reguli:

registrele, regulat sau neregulat tinute, fac proba impotriva comerciantului;

registrele tinute in mod corespunzator, cu respectarea dispozitiilor legale, pot fi folosite ca proba si in favoarea comerciantului.

Aceasta este regula pe baza careia s‑a ajuns la concluzia ca si copia scrisorii mentionata in registrul copier poate fi utilizata ca proba in favoarea comerciantului.  

Pentru a stabili forta probanta a registrelor comerciale trebuie sa facem urmatoarele precizari:

registrele comerciale nu sunt inscrisuri sub semnatura privata deoarece un act sub semnatura privata trebuie sa provina de la partea impotriva careia se foloseste (partea adversa)

registrele comerciale nu pot fi considerate un inceput de dovada scrisa care sa poata fi completat cu martori sau prezumtii;

registrele comerciale au valoare probatorie proprie, pe baza legii si nicidecum prin recunoasterea partii adverse asa cum se cere in privinta inscrisurilor sub semnatura privata;

registrele comerciale reprezinta un mijloc de proba facultativ.

Comerciantul este liber sa foloseasca registrele sale comerciale ca mijloc de proba. Daca intocmirea lor este o obligatie legala a fiecarui comerciant, in schimb folosirea lor ca dovada este facultativa.

Instanta de judecata este singura indreptatita sa se pronunte cu privire la valoarea probatorie a registrelor. Aceasta concluzie rezulta explicit din continutul art. 54 C. com., potrivit caruia "Judecata este in drept a aprecia daca se poate atribui continutul registrelor unui comerciant, cu caracter de validitate mai mult sau mai putin mare, daca trebuie a se renunta la aceasta proba in caz cand registrele comerciale ale partilor nu concorda, sau a atribui o credinta mai mare registrelor uneia din parti".

registrele comerciale reprezinta un mijloc de proba complet si independent de inscrisurile care au stat la baza inregistrarilor, deci fara a se cere prezentarea documentelor justificative;

registrele comerciale fac dovada impotriva comerciantului.

Temeiul legal este, in principal art. 52 C. com. potrivit caruia "Registrele comerciantilor, chiar netinute in regula, fac proba in contra lor. Partea insa care voieste, a se referi la dansele nu poate scinda continutul lor".

registrele comerciale fac dovada in favoarea celui care le‑a tinut in urmatoarele conditii prevazute de art. 50 C. com.:

daca sunt invocate in raporturile cu alti comercianti;

daca sunt prezentate pentru probarea unor fapte sau acte de comert;

daca sunt tinute in regula. Aplicand argumentul de interpretare logica "per a contrario", registrele care nu sunt intocmite si tinute in mod regulat nu pot face dovada in favoarea comerciantului.

Daca sunt indeplinite toate conditiile prevazute de lege, registrele comerciale au valoarea probatorie a unei marturisiri extrajudiciare.

Infatisarea registrelor

Ori de cate ori intr‑un litigiu una din parti intelege sa se refere la registrele comerciale ale celeilalte parti, sau cand judecatorul insusi, din oficiu, doreste acest lucru, el poate solicita infatisarea registrelor in instanta.

Potrivit acestei proceduri nu se poate cerceta intreg continutul registrului, ci numai acela privitor la problemele in litigiu.

Infatisarea poate fi substituita prin producerea unui extras din registru facut de partea care‑l si foloseste legalizat de tribunal, sau prin prezentarea unui raport de expertiza intocmit de catre un expert contabil, la cererea instantei de judecata.

Comunicarea registrelor

Comunicarea registrelor are caracter exceptional. Acesta este motivul pentru care legea nu o ingaduie decat in anumite cazuri: in materie succesorala, comunitate de bunuri, societati, faliment, asociatie in partici­patiune.

In cazul succesiunii, comunicarea este necesara pentru a se putea determina in principiu, care este masa succesorala de impartit si cotele ce revin mostenitorilor.

Comunitatea de bunuri, impune cunoasterea situatiei contabile, pentru a se determina valorile, bunurile ce vor face obiectul unui eventual partaj.

In cazul societatii comunicarea este necesara pentru stabilirea beneficiilor de impartit in materie de dizolvare si lichidare etc.

Falimentul este procedura la care se cere comunicarea registrelor pe consideratiuni de ordine publica interesand deopotriva pe creditori si creditul, de a se asigura lichidarea intregului activ, de a se constitui masa pasiva in intregime.

VERIFICATI-VA CUNOSTINTELE

Enumerati mijloacele de proba specifice obligatiilor comerciale.

Registrele comerciale:

a)    sunt inscrisuri sub semnatura privata;

b)    reprezinta un mijloc de proba facultativ;

c)    de regula, fac dovada in favoarea celui care le-a tinut.

In ce conditii factura poate face dovada si in favoarea emitentului (vanzatorului)?