Interesul rational - afacerile in perspectiva microeconomica

INTERESUL RATIONAL - AFACERILE IN PERSPECTIVA MICROECONOMICA

Raspunsul la intrebarea "Ce raspunderi morale trebuie sa isi asume un om de afaceri?" depinde, in mod decisiv, de modul in care se defineste conceptul de "afacere". Dar nu este foarte clar pentru toata lumea ce inseamna afacerile? Unele aspecte sunt intr-adevar limpezi si cvasiunanim acceptate; altele sunt insa obiect de disputa, iar divergentele in ceea ce priveste conceptul de business au consecinte directe si foarte importante asupra modului in care sunt formulate raspunderile morale ale oamenilor de afaceri.

Ce nu este o afacere

Trebuie spus de la bun inceput ca termenul romanesc de afacere, de sorginte franceza, este o traducere destul de imperfecta si aproximativa a termenului englezesc business, care la noi a patruns doar in forma alterata de "bisnita", ceea ce este simptomatic pentru modul in care s-a manifestat la noi, sub regimul comunist, cu viguroase prelungiri si in prezent, spiritul intreprinzator capitalist. In romaneste, cuvantul "afacere" acopera o gama foarte variata de activitati sociale de interes public, fie ca e vorba de afaceri juridice, afaceri interne sau externe, afaceri mediatice etc., iar, din punct de vedere economic, "afacere" inseamna mai degraba tranzactie comerciala. In acest sens, se poate spune ca "am facut o afacere" atunci cand am cumparat sau am vandut ceva la un pret avantajos ori ca un intreprinzator "face afaceri" cu statul sau cu primaria. Termenul anglo-american de business s-ar traduce mult mai bine in romaneste prin "intreprindere comerciala privata"; in acest sens, "afacere" nu mai inseamna tranzactie comerciala, ci o unitate economica, aflata in proprietate privata (individuala sau colectiva, pe baza de actionariat), care produce anumite bunuri sau presteaza anumite servicii oferite  pe piata libera. A "face afaceri" presupune "a avea o afacere". In cele ce urmeaza, vom folosi termenul "afacere" numai in sensul anglo-american de business

Atat in folclorul oamenilor de afaceri, cat si in constiinta - mai mult sau mai putin critica - a publicului s-au impamantenit, de-a lungul timpului, o serie de clisee sau de stereotipuri despre business. Robert C. Solomon prezinta analitic unele dintre "metaforele" neinspirate si inadecvate care stau la baza unor pseudoargumente pro sau contra moralitatii oamenilor de afaceri.

Mediul de afaceri ca masinarie eficienta de fabricat bani

Desi este mai putin sangeroasa si mai putin violenta, metafora masinariei poate fi si mai dezumanizanta decat metafora junglei si cea a campului de lupta. In aceasta viziune, tot ceea ce este omenesc dispare si se transforma in ceva rece, impersonal si mecanic. Gandurile, sentimentele, intuitiile si relatiile interumane sunt inlocuite de cauze si efecte. Corporatiile nu se mai identifica cu oamenii si personalitatile care intra in alcatuirea lor, ci sunt privite ca niste sisteme functionale, in care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricand inlocuite si in care personalitatea umana serveste, in cel mai bun caz, drept lubrifiant al masinariei, sau, in cel mai rau caz, drept impediment si sursa de ineficienta. Intregul mediu de afaceri inceteaza a mai fi legat de aspiratii umane si este redus la mecanismele pietii.

Nascuta acum aproape trei secole, sub influenta teoriei newtoniene, viziunea mecanicista clasica a fost de mult abandonata in fizica. Ea supravietuieste inca in reprezentarile unora despre lumea afacerilor. Limbajul este simptomatic in acest sens. Restructurarea unei companii se numeste "reproiectare" . Salariatii si managerii sunt "resurse umane". Se doreste ca o companie sa "mearga uns" ca un motor de automobil, iar idealul este eficienta sau randamentul, o notiune imprumutata direct din fizica newtoniana. Angajatii sunt piese intr-o masinarie uriasa, care, la randul ei, nu este decat un subansamblu in cadrul unor masinarii si mai gigantice, economia nationala sau cea globala, iar eficienta acestor sisteme poate fi masurata prin cifrele naucitoare pe care le dau publicitatii lunar diferite departamente sau oficii guvernamentale. Corporatiile devin masini de facut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar daca mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie sa fie "reproiectat".

Cei care vad afacerile in aceasta maniera mecanicista sunt obsedati de ideea unui control cat mai deplin asupra sistemului. Dar tocmai excesul de control genereaza cele mai dificile probleme. "Controlul este antiteza increderii, iar increderea sta chiar la baza oricarei relatii umane de cooperare.

Controlul este totodata si antiteza creativitatii. El sufoca inovatia deoarece muta accentul de pe ceea ce individul ar putea sa faca pe ceea ce el trebuie sa faca. Controlul este si antiteza autonomiei. Oamenii nu pot gandi ei insisi atata timp cat altcineva gandeste pentru ei. Iar controlul nu se impaca prea bine cu participarea. De ce sa te implici daca rezultatul este mecanic predeterminat? Ne place metafora masinariei deoarece ne ofera iluzia controlului, dar lumea afacerilor este calauzita de creativitatea umana si de atentia acordata nevoilor si dorintelor celorlalti" .

Afacerile in perspectiva microeconomica

Un model de expunere radicala si consecventa a dimensiunilor etice ale afacerilor din perspectiva restransa ne ofera Elaine Sternberg, in mult comentata si, cel mai adesea, criticata ei lucrare Just Business. Business Ethics in Action (1994). Sternberg urmareste sa dezvolte punctul de vedere enuntat ceva mai devreme de catre Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie. Potrivit acestuia, managerii nu sunt responsabili decat fata de actionari, singura lor obligatie morala fiind aceea de a realiza un profit maxim (pe cai legale, fireste). Daca actionarii doresc sa cheltuiasca o parte din profitul lor in scopuri sociale sau filantropice, este treaba lor. Un manager nu are insa dreptul moral de a fi "generos" fata de diferite grupuri sociale pe banii actionarilor; tot ceea ce el are de facut este sa gestioneze afacerea pe care o conduce astfel incat proprietarii ei sa realizeze profituri maxime.

Maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor

In sfarsit, elementul central si, totodata, cel mai des criticat al definitiei afacerilor propuse de catre Sternberg este maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor. "Este esential ca obiectivul sa fie maximizarea valorii proprietarilor, nu doar sporirea, promovarea, asigurarea sau sustinerea acesteia.

Obiective mai putin stringente decat maximizarea nu reusesc sa diferentieze afacerile de alte activitati. Daca nu ar exista cerinta de maximizare a valorii proprietarilor, orice activitate sau asociatie care ar spori valoarea proprietarilor prin vanzari ocazionale ar trebui sa fie considerata drept afacere. Amatorii (engl. hobbyists) care vand din cand in cand produsele lor ar conduce niste afaceri, la fel ca si familiile care isi vand locuintele. Dar fireste, nu este cazul.

Doar maximizarea ofera un criteriu suficient de clar si de bine conturat al activitatii de afaceri. Tot felul de lucruri pot sa creeze ori sa conserve sau chiar sa sporeasca valoarea proprietarilor; daca scopul afacerilor ar fi numai acela de a pastra ori de a spori valoarea proprietarilor, nu ar exista nici un criteriu rational de alegere a unei alternative fata de altele. Atunci cand, dimpotriva, scopul este maximizarea valorii, alegerea este clara: politica, proiectul sau cursul de actiune de urmarit sunt acelea care promit sa produca, in timp, cele mai mari beneficii". Fireste ca toate estimarile privind cursul viitor al actiunilor intreprinse, pe baza deciziilor luate acum, sunt probabiliste si nu pot oferi certitudini. Acest fapt nu schimba cu nimic lucrurile, de vreme ce criteriul de rationalitate a deciziilor este maximizarea profiturilor. Toate aceste premise, pe care Elaine Sternberg le enunta cu multa claritate, de pe pozitiile unei persoane cu multa experienta si de mare succes in domeniul managerial, si nu ex cathedra, conduc discursul ei catre o la fel de clara expunere a principiilor interesului rational, ca unic mod de concepere a obligatiilor etice ale intreprinzatorilor.

Interesul rational

Acestea sunt premisele teoretice pe baza carora Elaine Sternberg defineste raspunderile si obligatiile morale ale oamenilor de afaceri exclusiv din perspectiva egoismului luminat  sau a interesului rational . Totul este de o simplitate dezarmanta, aproape geometrica. Omul de afaceri nu urmareste decat sa castige cat mai mult, pe termen lung; aceasta este "datoria" lui in calitate de businessman. Daca ar fi in interesul lui sa faca acest lucru, in limitele legii, fara sa-i pese de nimeni altcineva, totul ar fi perfect. Din pacate, orice afacere depinde in diversele ei activitati de numeroase alte grupuri de oameni, avand si acestia interesele lor. Ignorarea sau nesocotirea acestor interese ale diferitelor categorii de stakeholders ar putea fi, uneori, profitabila pe termen scurt, insa pe termen lung s-ar dovedi dezastruoasa.

Din acest motiv - si numai din acest motiv - un om de afaceri chibzuit, care isi cunoaste si isi serveste bine, eficient, propriul interes este nevoit sa ia in calcul si intereselor celor de care depinde afacerea lui. Aceasta este esenta egoismului luminat sau a interesului rational, pe care Sternberg o rezuma astfel: "Desi raspunderile lor fata de stakeholders sunt limitate, afacerile nu-si pot permite sa ignore preocuparile nici unei categorii de participanti care ar putea sa afecteze valoarea pe termen lung a proprietarilor. Afacerile pot fi afectate nu numai de reactiile proprietarilor, ci si de reactiile salariatilor si ale clientilor, furnizorilor sau creditorilor. Gusturile si preferintele lor, inclusiv preferintele morale vor influenta dorinta lor de a face afaceri cu o anumita firma, drept pentru care trebuie avute in vedere in estimarea valorii pe termen lung a proprietarilor. Este important sa fii corect atat fata de furnizori, cat si fata de actionari, si sa fii cinstit in relatiile cu salariatii sau clientii" .

Corectitudinea trebuie sa fie reciproca intre patronat si angajati, intre producatori si consumato-ri sau intre creditori si debitori. Iata de ce se confirma, cu argumente teoretice, ideea de baza a eticii in afaceri: "good ethics is good business", pe cand "bad ethics is bad business". Aparent, Sternberg propune o viziune de-a dreptul cinica despre raspunderile si datoriile morale ale oamenilor de afaceri: acestia trebuie sa tina seama si de interesele altora doar in masura in care acest "altruism interesat" - o contradictie in termeni - este de natura sa conduca la maximizarea profiturilor.

In realitate, interpretarea propusa de catre Sternberg nu este nici pe departe atat de cinica precum pare la prima vedere. In mod surprinzator, daca avem premisele de la care porneste in analiza ei, autoarea britanica afirma ca etica in afaceri nu propun un tip de moralitate diferita de cea universala; cu alte cuvinte, ar fi cu totul inacceptabila si de neconceput ideea ca valorile si normele morale valabile pentru ceilalti oameni n-ar fi semnificative pentru oamenii de afaceri, care ar avea de respectat alte valori si principii morale speciale, rezervate numai lor.

Etica in afaceri nu este decat o aplicatie a regulilor morale generale in domeniul specific al afacerilor. Respingand cu argumente ferme relativismul etic si axiologic, Sternberg afirma universalitatea valorilor si normelor morale. Si mai importanta este afirmatia ei ca normele etice au prioritate fata de scopurile intrinseci ale afacerilor, respectiv maximizarea pe termen lung a valorii proprietarilor. Dat fiind scopul limitat al afacerilor, principiile eticii in afaceri sunt acelea care se conformeaza valorilor de baza fara de care activitatea de business ar fi imposibila.

"Este important de notat, spune Sternberg, faptul ca, desi actiunea in conformitate cu aceste principii-cheie tinde in mod natural sa promoveze valoarea pe termen lung a proprietarilor, acest lucru nu este justificarea lor etica: justetea morala a acestor principii este prioritara fata de aplica-rea lor in afaceri si independenta fata de ea. Principiile ar fi corecte din punct de vedere etic chiar daca, intr-o situatie particulara, ar stanjeni activitatea unei afaceri sau ar diminua valoarea proprietarilor. Afacerea unor asasini platiti ar fi moralmente rea chiar daca ar fi condusa astfel incat sa maximizeze valoarea pe termen lung a proprietarilor si chiar daca nu ar fi ilegala"

Este o afirmatie extrem de explicita si de importanta, din pacate ignorata de criticii lui Sternberg. Datoria omului de afaceri este maximizarea profiturilor; dupa cum ar spune Aristotel, aceasta este "virtutea" proprie si in cel mai inalt grad caracteristica a unui bun om de afaceri. Dar acesta nu este un robot, programat sa nu urmareasca nimic altceva, ci este in primul rand un om ca toti ceilalti si, in aceasta calitate, se supune valorilor si normelor morale universale, care trebuie sa aiba prioritate fata de scopul limitat al activitatii sale profesionale. Ori de cate ori interesul omului de afaceri intra in conflict cu valorile si normele morale ca atare, acestea din urma au prioritate, chiar daca respectarea lor poate fi, momentan, in detrimentul afacerii sale. Iata, asadar, cum vede Sternberg lucrurile: good ethics is good business nu inseamna ca, intrucat sporesc profiturile, principiile morale sunt bune - adica utile si lucrative. Dimpotriva, intrucat sunt intrinsec bune, principiile morale au, de regula, drept consecinta maximizarea profitului pe termen lung, iar daca, in anumite situatii particulare, respectarea lor ar avea drept consecinta o eventuala pierdere financiara, principiile morale au intotdeauna prioritate!

Valori si principii ale eticii in afaceri

Care sunt, concret, valorile si principiile morale indispensabile in afaceri? "In primul rand, maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor solicita o perspectiva de lunga durata. Dar aceasta solicita confidenta  care, la randul sau, necesita incredere. In plus, valoarea proprietarilor presupune cu necesitate posesie si, ca atare, solicita respectul dreptului de proprietate Prin urmare, afacerile presupun un comportament care exclude minciuna, inselatoria, furtul, crima, coercitia, violenta fizica si orice ilegalitate, demonstrand in schimb onestitate si spirit de dreptate . Luate laolalta, aceste constrangeri intrupeaza valorile a ceea ce s-ar putea numi "decenta elementara" Mai departe, intrucat e mai probabil ca afacerile sa isi atinga scopul definitoriu atunci cand incurajeaza contributiile orientate in acest sens, si nu altele, clasica dreptate distributiva este de asemenea esentiala" Dornica de maxima rigoare si precizie in definirea conceptului de afaceri, Sternberg se multumeste cu sugestiile de loc limpezi ale termenului foarte vag de "decenta elementara", in legatura cu care enunta platitudini sau idei de-a dreptul confuze. Ea isi regaseste vigoarea si claritatea atunci cand analizeaza dreptatea distributiva - concept de mare rezonanta in etica si teoria politica din ultimele decenii, lansat de John Rawls. In cea mai generala formulare, principiul dreptatii distributive afirma ca recompensele acordate in cadrul unei organizatii trebuie sa fie proportionale cu contributiile fiecarui membru al organizatiei la realizarea obiectivelor acesteia. Dreptatea distributiva arata de ce se acorda beneficii: pentru contributiile aduse la realizarea obiectivelor asociatiei. De asemenea, specifica si cum trebuie alocate beneficiile: proportional cu valoarea acelor contributii in urmarirea scopurilor unei asociatii. De exemplu, obiectivul unei orchestre simfonice este performanta muzicala; prin urmare, criteriul de recompensare a membrilor orchestrei este valoarea interpretativa a fiecaruia din ei. O universitate are drept scop transmiterea de cunostinte si formarea de competente profesionale; este firesc sa fie premiati in primul rand acei profesori care contribuie cel mai mult la atingerea acestor obiective. Scopul afacerilor fiind maximizarea valorii, e logic sa primeasca cele mai mari beneficii acei oameni care isi aduc o contributie substantiala la prosperitatea unei firme.

In practica, cele mai multe organizatii trebuie sa urmareasca simultan mai multe obiective. In zilele noastre, pana si orchestrele simfonice sau universitatile cu greu isi pot permite sa ignore aspectele de ordin financiar. Insa a oferi cele mai mari onoruri muzicale unui contabil mai degraba decat prim-solistului virtuoz sau dirijorului ar fi la fel de pervers ca si premierea personalului dintr-o organizatie comerciala dupa cat de bine fluiera sau joaca ping-pong fiecare.

Dreptatea distributiva serveste atat ca principiu de alocare a beneficiilor, cat si ca principiu de selectie si promovare. E de la sine inteles ca lucratorii constiinciosi merita sa fie mai bine recompensati decat chiulangii. Insa dreptatea distributiva regleaza mai mult decat remuneratia. Ea determina cine sa fie angajat sau concediat; alegerea firmelor ofertante carora li se acorda, prin licitatie, un contract si, prin extensie, produsele, unitatile de productie si proiectele care sa fie finantate.

In fiecare caz, criteriul relevant nu tine de natura contribuitorului - identitatea si motivatia lui - ci numai de contributia lui ca atare. Nu conteaza faptul ca un furnizor potential este nepotul sefului sau un fost angajat al firmei, decat daca le afecteaza capacitatea de a livra produse si servicii de calitate, la preturi avantajoase si la timp. Dreptatea distributiva are in vedere realizarile; dispozitiile si aspiratiile sunt relevante in afaceri numai in masura in care afecteaza efectiv sau potential valoarea pe termen lung a proprietarilor. Principiul dreptatii distributive sufera adesea anumite denaturari si intelegeri eronate.

In primul rand, dreptatea distributiva se refera exclusiv la contributia fiecaruia la prosperitatea afacerii si nu are nimic de-a face cu valoarea morala a unei persoane ca atare. Daca individul A (un inginer, de exemplu) primeste un salariu mai mare decat un alt individ B (un muncitor), aceasta nu inseamna ca A este in totalitate o persoana moralmente superioara lui B, ci numai ca aportul sau in afacere este mai consistent.

In al doilea rand, ceea ce este corect sau just din perspectiva dreptatii distributive se raporteaza intotdeauna la scopul definitoriu al unei anumite organizatii si nu la un standard abstract, exterior. Dreptatea distributiva nu are nici o tangenta cu notiuni nebuloase precum "salariu corect", "pret just" sau "venituri adecvate". In plus, dreptatea distributiva specifica numai valoarea relativa ce trebuie alocata si nu pe cea absoluta. Unitatea de baza a recompenselor variaza de la o organizatie la alta si, in cadrul aceleasi organizatii, de la o perioada la alta, in functie de situatia de moment a organizatiei.

In al treilea rand, dreptatea distributiva se aplica in interiorul unei organizatii, nu intre organizatii diferite. Nu este prin urmare nedrept ca o afacere sa obtina profituri mai mari decat alta ori ca salariatii de la o firma sa fie mai bine platiti decat cei de la o alta companie. In sfarsit, dreptatea distributiva nu cere un tratament egal pentru toti aceia care ocupa functii similare. Dimpotriva: principiul dreptatii distributive afirma ca aceia care au contributii mai mari merita mai mult decat ceilalti. Dar aceste contributii sunt o chestiune de realizari concrete si nu de categorie administrativa.

Oameni cu aceeasi calificare obtin, de regula, rezultate inegale, in vreme ce uneori indivizi situati pe posturi inegale in schema de personal au contributii la fel de importante. "Plata egala pentru munca egala" exprima dreptatea distributiva numai daca egalitatea se stabileste pe baza contributiei individuale la maximalizarea valorii pe termen lung a proprietarilor .

In concluzie, analiza teleologica, din perspectiva interna sau restransa asupra afacerilor pe care o intreprinde Elaine Sternberg ajunge sa recomande apasat si cat se poate de explicit atentia si respectul fata de consumatori; tratamentul corect si stimularea, atat materiala, cat si morala a salariatilor; intelegerea si impartialitatea fata de furnizori; deplina corectitudine fata de creditori sau debitori; implicarea firmelor in viata publica a comunitatilor locale in care isi au sediul; o contabilitate cat se poate de corecta, respectarea legalitatii si achitarea tuturor obligatiilor fiscale fata de stat; protectia mediului si, in ultima instanta, un comportament echitabil in relatiile economice internationale cu parteneri din tarile mai putin dezvoltate din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, autoarea britanica sustine in fond toate cerintele opiniei publice militante fata de activitatea oamenilor de afaceri, la care fara nici o indoiala ar subscrie cele mai stangiste cercuri din lumea capitalista.

Teoria sa a starnit, totusi, critici vehemente din cateva motive. In primul rand, ceea ce i se reproseaza este faptul ca sustine toate aceste forme de responsabilitate morala a oamenilor de afaceri nu din elanuri altruiste, din respect si iubire fata de aproapele, ci din calcul interesat: e bine sa tinem cont de interesele diferitelor categorii de stakeholders nu pentru ca acestia merita consideratie si respect, ci pentru ca asa putem realiza profituri maxime. Critica este, din mai toate punctele de vedere, inconsistenta. Disputa pare mai degraba de natura principial filosofica decat practica. Utilitaristii ar spune ca nu conteaza motivatia, cata vreme consecintele sunt benefice pentru cat mai multi; insa Sternberg ar obiecta ca, in viziunea ei, afacerile nu au nimic de-a face cu fericirea unora sau altora. Kantienii ar sustine ca facerea de bine din motive interesate anuleaza orice valoare morala a unui act, prin urmare afacerile ar fi, in substanta lor, amorale sau de-a dreptul imorale. In replica, Sternberg ar obiecta ca, in viziune kantiana, nu trebuie sa tratam niciodata pe ceilalti numai ca pe niste simple mijloace puse in slujba intereselor proprii, ci intotdeauna si ca pe niste scopuri in sine; or, ea spune explicit ca valorile si normele morale universale au intotdeauna prioritate fata de interesele financiare. Dar nu aici se afla miezul problemei.

Disputa este mai curand ideologica. Intelectualii cu vederi de stanga, in marea lor majoritate universitari fara legatura directa cu lumea afacerilor, o percep (corect) pe Sternberg, ea insasi o femeie de mare succes in business, ca pe o reprezentanta apologetica a intereselor cercurilor financiare foarte potente. Ideea ca li se datoreaza respect si consideratie numai pentru ca astfel se pot obtine profituri mult mai mari si mai bine consolidate ii umple de furie. In calitate de consumatori, contribuabili si locuitori ai unei planete din ce in ce mai poluate si ai unei lumi in care contrastele sociale si economice se adancesc, leftistii (adica stangistii) se simt sfidati si exploatati de "cinismul" oamenilor de afaceri, pe care ar dori sa-i vada mai dispusi sa recunoasca faptul ca, fara implicarea diferitelor categorii de stakeholders, afacerile lor s-ar prabusi.

Sternberg nu scapa de obiectii nici din partea adeptilor liberalismului radical. Ideea de baza pe care se sprijina rationamentele sale, care o duc la sublinierea obligatiilor morale ale oamenilor de afaceri, este aceea de termen lung. Pe termen scurt, inselatoria, ilegalitatea, incorectitudinea pot fi avantajoase; numai pe termen lung aceste practici isi arata inevitabil reversul, soldandu-se cu pierderi financiare. Problema, dificil de solutionat, este cat de lung trebuie sa fie "termenul lung" avut in vedere? Dupa cum spunea ironic Friedman, pe termen lung cu totii vom fi murit deja. La limita, "termenul lung" coincide cu Judecata de Apoi; or, capacitatea noastra previzionala nu merge chiar atat de departe. Limitele acestei perspective au generat alte abordari, mai largi, in care afacerile sunt privite ca parti sau elemente ale sistemului economic global.