Gestiunea riscurilor

Gestiunea riscurilor

a) CERINTELE PRUDENTIALE

Cerinte cu privire la nivelul minim de solvabilitate

Una din primele cerinte de prudenta in activitatea bancara se refera la dimensiunea angajarii sale in afaceri care, pe de o parte, la infiintare, subliniaza marimea aportului propriu angajat in afacerile de banca, iar pe de alta parte, masura in care banca poate acoperi datoriile fata de terti in cazuri extreme de lichiditate sau faliment.

In ceea ce priveste aportul initial la autorizarea bancii, una din conditiile esentiale este obligatoriu detinerea in conditii de cont blocat a unei sume minime de catre fondatori, sume care vor deveni, dupa autorizare, capitalul social varsat.

Ulterior, in decursul activitatii, capitalul este considerat ca valoarea patrimoniului net, calculata ca diferenta intre total active si pasivele reprezentand obligatii evidentiate in bilantul contabil. Fondurile proprii cuprind pe langa capitalul propriu si fondul de rezerva, rezerva generala pentru riscul de credit si fondul de dezvoltare.

Fondul de rezerva in domeniul bancar se formeaza din profitul brut si are diferite etape de constituire:

- 20% pana in momentul in care fondul de rezerva devine egal cu capitalul propriu;

- 10% pana in momentul in care fondul de rezerva ajunge sa fie egal cu dublul capitalului propriu;

- dupa atingerea dublului capitalului propriu, fondul de rezerva se constituie din profitul net.

Fondul de dezvoltare se constituie din profitul bancar, in conformitate cu politica de dezvoltare a bancii.

Rezerva generala pentru riscul de credit se constituie in limita a 2% din soldul creditelor acordate.

Activitatea bancara este cu atat mai profitabila cu cat fondurile constituite de banci sunt mai mari si premizele pentru asigurarea solvabilitatii sunt mai consolidate. Este totusi o chestiune de timp. Practica bancara indelungata si cresterea accelerata a riscurilor catre sfarsitul secolului a condus la necesitatea stabilirii unui prag minim de solvabilitate in domeniul bancar. In lumina acestor norme nivelul minim de solvabilitate este determinat ca un raport intre nivelul fondurilor proprii si totalul activelor si elementelor din afara bilantului, ponderate in functie de gradul lor de risc. Dimensiunile raportului minim sunt de 8/100.

Cerinte prudentiale privind nivelul minim de lichiditate

Normele bancare prevad obligatia bancilor de a-si asigura un nivel minim de lichiditate, determinat in functie de scadentele creantelor si angajamentele bancii. Normele generale de asigurare a lichiditatii sunt menite, in principiu, sa asigure acoperire, respectiv sa se mentina in permanenta inegalitatea:

Active lichide / Pasive exigibile > 100%

Acest mod de calcul este utilizabil pentru orizontul de timp imediat: pana la o luna. In functie de natura angajamentelor bancare calculate, trebuie sa fie diversificate pe segmente de durata specifice: 2 luni, 3 luni, sau chiar perioade mai extinse.   In cadrul acestor calcule, exigibilitatile trebuie determinate gradual, in functie de situatia generala a pietei si experientele fiecarei banci in parte. De pilda depozitele la vedere trebuie considerate exigibile numai partial, in functie de caracteristicile specifice. Construirea unor sisteme perfectionate de previziune privind evolutia lichiditatii este vitala pentru banca, fiind una din cheile rentabilitatii sale.

Lichiditatea este in ultima instanta o chestiune de costuri:

pe de o parte procurarea de lichiditati acoperitoare excedentare cerintelor inseamna costuri ineficiente;

pe de alta parte, aparitia unor cereri inoportune de lichiditati, pe fondul unei previziuni eronate sau constient diminuate, conduce la procurarea de resurse in conditii de presiune si de acces la piata pe nepregatite, premise ale unor costuri mult mai inalte.

Asigurarea lichiditatii este o sarcina permanenta si de sensibila variatie pentru orice banca si trebuie sa constituie un obiectiv curent al controlului organelor de supraveghere bancara.

Cerinte cu privire la diviziunea riscului

Expunerea la risc este limitata in majoritatea tarilor in scopul de a inlatura utilizarea unilaterala a resurselor bancii in favoarea catorva clienti de talie mare si deci exploatarea monopolista a potentialului unei banci.

In toata lumea exista norme care prevad evitarea expunerii la risc, scopul reglementarilor fiind diviziunea riscurilor, parte integranta a strategiei de prevenire a riscurilor . Prin diminuarea sau reglementarea maximului creditului acordat unui intreprinzator, scade riscul de contagiune si se diminueaza posibilitatea preluarii de catre banca de riscuri majore ce pot conduce la faliment. In Romania este reglementata expunerea maxima fata de un debitor de 20% din fondurile proprii ale bancii.

In al doilea rand se normeaza expunerea maxima agregata care nu poate depasi de 8 ori fondurile proprii ale bancii. Expunerea maxima agregata vizeaza debitori de talie mare. Se considera debitor de talie mare clientul bancii care are angajamente totale fata de banca o suma ce atinge sau depaseste 10% din fondurile proprii ale bancii.

Concentrarea prevederilor de prevenire a riscurilor pe clienti de talie mare are un rol important in dispersia riscurilor si cresterea pe aceasta baza a sigurantei de functionare. Evitarea si limitarea riscurilor mari imprima un climat de igiena si in activitatea bancilor, indepartand abuzurile posibile prin concentrarea fortei financiare si efectele lor negative care afecteaza de fapt pe ceilalti participanti la viata economica , de la deponenti pana la intreprinzatorii mici si mijlocii, beneficiari de credite bancare.

Tratare diferentiala a creditelor si constituirea corespunzatoare a provizioanelor - cerinta prudentiala

Normele bancare de baza impun 'clasificarea creditelor acordate si a dobanzilor neincasate aferente acestora si constituirea provizioanelor specifice de risc.' Prin natura activitatii sale si a intereselor sale, banca trebuie sa fie selectiva in raporturile cu clientii, atat in perioada de contractare a creditelor, cat si in perioada de utilizare a lor.

Considerandu-se ca selectarea la acordarea creditelor a asigurat din start o premisa egala de risc tuturor categoriilor de credite acordate si ca au fost respectate conditiile minime de garantare si de prudenta, atitudinea selectiva trebuie sa continue.

Bancile desfasoara o activitate ampla de cunoastere si analiza a clientelei si implicit asupra evolutiei creditelor respective.

Astfel, in functie de performantele financiare ale beneficiarilor, creditele sunt grupate in 5 categorii distincte, notate de la A la E, care prezinta in scara in ordinea descrescanda situatia generala a clientului in calitate de utilizator de credite.

Astfel, prin categoria A se cuprind unitatile cu rezultate financiare foarte bune si care permit rambursarea regulata a creditelor, iar perspectivele se prefigureaza a se situa la acelasi nivel.

Categoria ultima (E) are drept caracteristici: performantele financiare arata pierderi si existenta unor perspective clare privind faptul ca nu pot fi platite nici ratele, nici dobanzile.

In ceea ce priveste serviciu datoriei, acesta are o apreciere pe 3 trepte:

bun ( plata la scadenta sau intarzieri pana la 7 zile);

slab ( cu intarzieri pana la 30 de zile);

necorespunzator ( cu intarzieri de peste 30 de zile).

Prin combinarea celor doua clasificari apare o a treia, tot in cinci trepte: standard, in observatie, sub standard, indoielnic si pierdere. Se imbina astfel efectele considerarii calitatii beneficiarului de credit si a modului in care acesta asigura serviciul datoriei.

In functie de aceasta ultima metoda de ordonare, se aplica norme diferentiate ale provizionului specific:

• credit 'standard' - 0%
• credit 'in observare' - 10%
• credit 'sub standard' - 20%
• credit 'indoielnic' - 50%
• credit 'pierdere' - 100%

In determinarea efectiva a provizioanelor se porneste de la riscul net, in sensul ca expunerea debitorului se micsoreaza cu:

• garantii neconditionate acordate de guvern, BNR sau banci abilitate;
• depozite gajate, plasate la banca creditoare;
• garantii ( colaterale) acceptate de banca respectiva.

b) IDENTIFICAREA SI ANALIZA RISCULUI

Munca de identificare este astfel foarte importanta. Afacerile nefiind statice, in anumite intervale de timp datele problemelor se schimba, ceea ce poate duce la aparitia de noi tipuri de riscuri.

Identificarea si analiza riscului devine o doctrina absolut necesara odata cu schimbarile ce apar in activitatea bancii si in riscurile rezultate.

Necesitatea unei astfel de analize a crescut si prin schimbarile intervenite in serviciile si produsele bancare. Orice nou produs sau serviciu presupune o noua procedura si depistarea si anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obtine cele mai bune metode de tratare a acestora.

Analiza riscului este continua, ea nu se incheie niciodata, este la fel de continua cum sunt si schimbarile intervenite in tranzactiile bancare.

Corelat cu raportul de gestiune anual si alte raportari contabile, organigrama bancii poate da un mare ajutor in stabilirea departamentelor care pot fi responsabile de expunerea la risc a acesteia si, deci, care au sarcina de a face analiza tipurilor de risc implicate si determinarea modului de tratare.

Analiza inregistrarilor financiare poate duce la descoperirea riscului dupa aparitia sa, in timp ce comunicatiile permanente si deschise dintre compartimentele bancii, care pot expune banca la riscuri, pot depista riscul chiar inainte ca acesta sa devina o realitate, acest fapt oferind posibilitatea controlarii riscului din momentul aparitiei sale. Se elimina astfel posibilitatea unei pierderi inregistrate intre momentul aparitiei unui risc si momentul descoperirii acestuia prin analiza inregistrarilor financiare si contabile.

c) CONTROLUL SI ELIMINAREA RISCURILOR

Pe masura ce riscul este identificat se trece in a doua etapa, care consta in eliminarea sau controlul riscului cat mai mult posibil.

De obicei, cel mai potrivit moment pentru declansarea controlului riscului este cel in care o actiune se lanseaza si deci in care, prin prevederi de contract, se incearca ca riscul sa fie stapanit.

In plus, controlul riscului constituie o sarcina permanenta si individuala ce se exercita in interiorul fiecarei banci, dar acesta se asigura si de banca centrala si in primul si in al doilea caz prin departamente specializate si de supraveghere.

Departamentele implicate verifica:

Daca s-au constituit la timp si in forma legala garantiile;

Daca se respecta limitele contractului privind cuantumul si durata rambursarii;

Daca apar incidente de plata atat in cazul platilor datorate altora de propriul client, cat si in cazul platilor curente catre clienti din partea altor agenti economici.

Cererile respinse de banci pentru lipsa de acoperire sunt de regula raportate bancilor centrale. Banca centrala emite norme care reglementeaza expunerea la risc si, prin acestea, exercita controlul in bancile comerciale.

d) ASUMAREA RISCULUI

Desi bancherii sunt familiarizati cu asumarea riscurilor in activitatea zilnica de acordare a creditelor, sunt reticenti in asumarea partiala sau totala a riscurilor accidentale.

Atunci cand vorbim de asumarea riscurilor, ne gandim la o asumare constienta. Nu trebuie scapat din vedere insa ca ne intalnim si cu asumarea inconstienta a riscului, ceea ce inseamna neluarea la cunostinta a riscului posibil.

e) TRANSFERUL RISCULUI

In practica unor banci exista sistemul de transferare a riscului prin sistemul asigurarilor, polita de asigurare fiind considerata ca un mijloc de transferare a riscului.

Mai sunt si alte forme si mijloace de transferare a riscului.

Divizarea si transferul riscului se pot realiza si prin constituirea de consortii intre mai multe banci.

Din punct de vedere al evitarii concentrarii riscului, cu cat banca are mai multi codebitori pentru aceeasi creanta, cu atat scade importanta insolvabilitatii unuia dintre ei. Pe de alta parte, prin reglementari proprii sau ale bancii centrale, concentrarea riscului este evitata si prin limita impusa in acordarea de imprumuturi unuia si aceluiasi debitor. Atunci cand se vorbeste de managementul riscului, acesta trebuie inteles pe plan mai larg ca o actiune, iar pe plan mai strict ca persoane responsabile cu supravegherea riscului.

Problema este inteleasa si organizata ca atare si in functie de marimea bancii.

Intr-un fel este organizat managementul riscului intr-o banca mica, altfel intr-o banca medie si altfel intr-o banca mare.

Intr-o banca mica, persoana insarcinata cu managementul riscului va raspunde de toate componentele managementului riscului, plus alte sarcini suplimentare. Pentru bancile medii se pot crea posturi suplimentare, in functie de riscurile implicate. Bancile mari vor necesita personal specializat, care sa lucreze sub supravegherea unui sef responsabil cu functia generala a managerului riscului.

Problema personalului nu schimba insa conceptul sau componentele ce trebuie luate in considerare, ci indica mai ales gradul riscului la care fiecare banca este supusa.

Odata ce conducerea bancii a acceptat conceptul de management al riscului, trebuie stabilita procedura aferenta pe care se bazeaza activitatea persoanelor responsabile cu aceasta functie.

Acest sistem de lucru va ajuta la eliminarea neintelegerilor cu celelalte niveluri ale conducerii prin stabilirea politicii bancii in domeniu.

Dar acesta nu trebuie sa fie atat de rigid incat sa ingradeasca imaginatia sau initiativa.

Politica generala este definita in general in mediul bancar astfel:

Banca trebuie protejata impotriva pierderilor care insumate in orice an financiar i-ar afecta semnificativ activele sau veniturile;

Costul total al riscurilor trebuie mentinut la nivel minim.

Exista parerea, pentru care subscriu, ca managementul riscului nu poate functiona intr-o organizare inchisa, comunicatiile cu acele departamente capabile sa expuna banca la pierderi fiind vitale daca se doreste anticiparea rezultatelor.

Aceasta problema poate fi considerata de mica importanta in cadrul unei banci mici, dar, pe masura ce dimensiunea acesteia creste, stabilirea si mentinerea liniilor necesare de comunicatie deschise devine din ce in ce mai dificila.

Multe banci merg pe linia ca in fiecare departament sa-si numeasca un manager al riscului din personalul propriu, care, odata pregatit cu conceptul de management al riscului, devine sfatuitor pentru altii in cazul oricaror noi riscuri asociate.

In realitate fiecare banca, in functie de dimensiune si diversitate, isi structureaza propria organizare in domeniul managementului riscului, organizare care este de o maxima importanta pentru siguranta si viitorul sau.