1. Generalitati - introducere in studiul sistemului de cheltuieli publice
Subiectul propus de noi pentru aceasta dezbatere este finantarea invatamantului, cu precadere a celui superior. Pentru aceasta, este necesara incadrarea acestui subiect in obiectul de studiu al finantelor publice.
Termenul de finante publice (lat. finatio, finacias) are diferite acceptiuni, in functie de epoca si autor, insa, pe plan economic, poate fi definit ca o entitate economica ce intra in relatii de cauzalitate cu statul si banii, moneda.
Finantele publice, astazi, reprezinta o ramura a stiintelor economice ce exprima relatii de repartizare a Venitului National (a Produsului Intern Brut), au legaturi stranse cu dreptul administrativ si cel constitutional, cu politicile adoptate de partidele aflate la conducerea statului. Finantele publice se mai numesc si relatii financiare, o componenta a relatiilor banesti. Aceste relatii (financiare) se concretizeaza prin constituirea si repartizarea unor fonduri financiare la dispozitia statului, necesare satisfacerii nevoilor publice, colective. Fondurile constituite vor deveni obiectul unor cheltuieli publice.
In legatura cu modul de calcul al cheltuielilor publice, exista doua concepte: neconsolidate (se insumeaza toate componentele) si consolidate (se insumeaza cheltuielile publice si apoi se deduc transferurile dintre diferitele categorii bugetare, inlaturandu-se astfel inregistrarea repetata a anumitor resurse financiare publice).
Cheltuielile publice pot fi clasificate in functie de numeroase criterii. O.N.U., atunci cand a clasificat cheltuielile publice, a folosit criteriul functional conform caruia actiunile social- culturale reprezinta o destinatie foarte importanta a fondurilor bugetare.
In Anexa 1 sunt prezentate date despre structura functionala a cheltuielilor publice ale Romaniei: ponderile acestora in P.I.B., in perioada 1990-1999 (in procente fata de total), iar Anexa 2 le reprezinta grafic.
2. Cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale
Alaturi de nevoile indivizilor cu caracter individual care sunt satisfacute pe seama bunurilor private procurate prin mecanismul pietei, exista o serie de nevoi sociale a caror satisfacere reclama organizarea de catre autoritatile publice centrale si locale a unor actiuni prin intermediul institutiilor publice. Aceste nevoi sociale vizeaza invatamantul, cultura, sanatatea, protectia sociala s.a.
Tabelul Anexa 3 prezinta ponderea cheltuielilor publice la nivel neconsolidat pentru actiuni social- culturale in P.I.B. si in totalul cheltuielilor publice pentru 23 de state aflate in diferite stadii de dezvoltare economica.
Cheltuielile pentru actiuni social-culturale se refera la: invatamant, cultura, religie, actiuni sportive si de tineret, sanatate, securitate sociala (asigurari sociale, asistenta sociala, ajutor de somaj, alte categorii de indemnizatii si ajutoare). In Romania, structura cheltuielilor publice pentru actiuni social culturale, prezinta urmatoarele destinatii:
(a) invatamantul;
(b) sanatatea;
(c) cultura, religia si actiuni privind activitatile sportive si de tineret;
(d) asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si indemnizatii;
(e) alte cheltuieli social-culturale;
(f) asigurari sociale de stat;
(g) ajutorul de somaj.
Tabelul Anexa 4 prezinta structura cheltuielilor publice totale pentru actiuni social-culturale.
Structura cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale difera in functie de gradul de dezvoltare a tarii: in tarile dezvoltate, ponderea cea mai mare o detin cheltuielile cu securitatea sociala. Ponderi importante mai detin si cheltuielile cu invatamantul si/sau sanatatea.
Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice/private, interne/externe, dupa caz. Aceste surse sunt: fonduri bugetare, cotizatii/contributii, fondurile proprii, venituri realizate, procente din veniturile populatiei, fondurile organizatiilor fara scop lucrativ, resurse financiare externe.
2.1. Cheltuielile publice pentru invatamant
In actuala etapa de dezvoltare economico-sociala, dezvoltarea invatamantului apare ca o cerinta a progresului de ansamblu a societatii. UNESCO a intocmit in anul 2000 Raportul mondial asupra educatiei. Conform acestuia, in perioada 1980-1997, cheltuielile publice pentru educatie pe plan mondial au crescut cu 144%, de la 567,6 mld. U.S.D. la 1386,8 mld. U.S.D. Tarile lumii au folosit pentru educatie o medie de 4,8% din totalul P.I.B., tarile dezvoltate alocand intre 4,9% si 5,1%, iar cele in curs de dezvoltare au acordat intre 3,8% si 3,9%. Sintetizand Raportul mondial asupra educatiei, se pot observa datele Anexa 5.
Cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant se datoreaza actiunii simultane a unei multitudini de factori: demografici, economici, sociali si politici. Cheltuielile cu invatamantul se fac pe doua directii: calitativ si cantitativ. Din punct de vedere calitativ, cheltuieli se efectueaza pe linia imbunatatirii manualelor (scolare, universitare), cresterii profesionalitatii cadrelor didactice, perfectionarii metodelor si instrumentelor auxiliare de lucru. Din punct de vedere cantitativ, cheltuieli cu invatamantul se efectueaza pentru cat mai multi indivizi, datorita exploziei demografice, dar si datorita constientizarii nevoii de instruire.Aceasta crestere a populatiei a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice, conducand la o reducere a gradului de analfabetizare (sub 1% in Israel, Singapore, Spania, Italia). Datorita progresului mondial al economiei si tehnicii, forta de munca necesara procesului economic a trebuit sa fie din ce in ce mai performanta. Cheltuielile publice cu invatamantul au crescut in ultimii ani si datorita politicilor scolare adoptate, legislatiei in vigoare, nivelul invatamantului obligatoriu, facilitati, ajutoare, sponsorizari aduse scolilor din partea diferitilor participanti la viata economica.
Pe termen lung, invatamantul contribuie la dezvoltarea economica a unei tari, stimuleaza progresul si ridica standardul de viata al populatiei. Ar fi insa si cateva conditii: invatamantul trebuie sa fie bine dimensionat, organizat rational, adaptat si adaptabil la nevoile prezente si viitoare ale societatii, condus cu profesionalism si competenta.
Invatamantul, privit ca activitate de educare si formare profesionala, se concretizeaza in doua forme, strans legate intre ele: mai intai ca un proces de transmitere-receptie a informatiilor si apoi ca un proces indelungat de stocare si verificare treptata a acestora. Altfel spus, pe termen scurt, invatamantul apare ca o activitate consumatoare de Venit National, iar pe termen lung, ca un proces investitional in resurse umane.
Costurile invatamantului difera de la o tara la alta in functie de gradul de cuprindere a populatiei scolare in invatamant, de marimea si structura retelei scolare, de durata studiilor, de natura economica a cheltuielilor pe care le antreneaza etc.
Rentabilitatea investitiilor educationale difera de la o tara la alta, de la o forma de invatamant la alta (primar, gimnazial, liceal, postliceal, universitar, postuniversitar). Studiile in domeniu au demonstrat ca rentabilitatea investitiilor in invatamant (in capital uman) este mai ridicata decat rentabilitatea investitiilor in economie (in capital real). Cresterea eficientei investitiilor in invatamant poate fi sporita pe diferite cai: prin cresterea gradului de cuprindere a populatiei scolare in invatamant, prin imbunatatirea structurii organizatorice a invatamantului, prin adaptarea planurilor de invatamant si a programelor analitice la cerintele fiecarei etape istorice determinate, prin ridicarea calificarii profesionale a cadrelor didactice, prin crearea infrastructurii necesare modernizarii procesului de invatamant.
