Evolutia interpretarilor subiective asupra valorii. Teoria neoclasica.

Evolutia interpretarilor subiective asupra valorii. Teoria neoclasica.

In perioada de formare si extindere a economiei moderne de piata, liberalii clasici au fost preocupati de cresterea bogatiei si acumularea capitalului, considerand drept cheie a explicarii proceselor economice din toate sferele de activitate, pe cele din sfera productei materiale. In perioada de maturizare si consolidare a economiei moderne de piata, mai ales in perioadele urmatoare desfasurarii revolutiei industriale din tarile Europei Occidentale, noile generatii de economisti au fost confruntati mai ales cu probleme legate de desfacerea produselor, de alocarea rationala a resurselor materiale si banesti, considerand drept cheie a explicarii si rezolvarii acestor probleme psihologia individului consumator.

Ca si liberalii clasici, neoclasicii sunt adepti ai individualismului si hedonismului precum si aparatori ai economiei de piata bazata pe proprietatea privata, pe care o considera compatibila cu echilibrul economic general si bunastarea generala, pronuntandu-se impotriva imixtiunii statului activitatea economica a agentilor particulari si deci, sustinand cu si mai multa tarie decat predecesorii lor, politica liberei concurente, respectiv a liberului schimb.

Spre deosebire de liberalii clasici, neoclasicii au schimbat substanta investigatiilor economice, deplasand atentia de la obiecte (lucruri, bogatii) spre subiecte (oameni), mai precis spre psihologia agentilor economiei, au modificat unghiul de examinare a problemelor economice in sensul ca nu mai pornesc de la productie, ci invers, de la consum spre celelalte sfere ale activitatii economice si, de asemenea, isi concentreaza atentia asupra microanalizei si staticii economice.

Elementul cel mai vizibil de ruptura intre neoclasici si predecesorii lor clasici liberali 1-a constituit respingerea vehementa a teoriei obiective a valorii bazata pe munca si inlocuirea ei cu teoria subiectiva a utilitatii finale sau marginale.

Notiunea de neoclasicism sintetizeaza deci, specificul noii teorii economice de la sfarsitul secolului XIX, constituita pe fundamentul luarii in considerare a aprecierilor subiective facute de agentii economici individuali, indeosebi de consumatori, cu privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei. Acest specific consta in preluarea si continuarea optiunii social-economice fundamentale a liberalilor clasici ( individualismul si libera concurenta), dar in acelasi timp si renovarea lui metodologica, prin combinarea unor elemente luate din psihologie cu unele instrumente de investigare preluate din matematica.

Neoclasicismul s-a impus in atentia specialistilor si a opiniei publice prin contributia substantiala a trei ganditori europeni care au ajuns la concluzii similare in mod independent si care si-au publicat lucrarile de baza la granita dintre deceniile 7 si 8 ale secolului XIX. Este vorba de englezul William Stanley Jevons (1835-1882), austriacul Cari Menger (1840-1921) si francezul Leon Walras (1834-1910).

Fondatorii noului curent n-au pornit de pe un teren gol. Cu mai bine de un secol inainte de manifestarea neoclasicismului din gandirea economica au fost exprimate opinii care se distantau in mod vizibil de gandirea economica liberala clasica, eel putin in anumite privinte si pregateau aparitia neoclasicismului.

Este vorba, pe de o parte, indeosebi de ganditorii care au asezat la baza explicarii preturilor notiunea de utilitate a produselor, incepand cu F.Galliani (1748,1770) si continuand cu francezul A.R. J. Turgot (1766), E.B. de Condillac (1776) si J.B. Say (1804, 1828-1830) si H.H.Gossen (1854), ca si englezul R. Jennings (1855).

Doua din lucrarile publicate in acest interval de timp s-au dovedit ulterior deosebit de importante si anume: lucrarea lui E.B. de Condillac, intitulata 'Comertul si statul privite in legatura unul cu altul ' sau pe scurt 'Tratat asupra comertului' publicata in acelasi an cu "Avutia natiunilor' (1776) a lui Adam Smith, fara insa a cunoaste celebritatea acestuia din urma, intrucat, timp de aproape un secol a fost data, uitarii, si lucrarea lui H.H.Gossen, intitulata "Evolutia legilor consumului uman' (1854).

Pe de alta parte, este vorba de ganditori care au subliniat importanta aplicarii matematicii in cercetarea proceselor economice, printre care mai ales francezii A. Cournot, care publica in anul 1838 lucrarea "Cercetari asupra principiilor matematice ale teoriei bogatiilor', precum si A. Dupuit care publica in anul 1844 lucrarea intitulata 'Memoriu privind masurarea utilitatii lucrarilor publice'.

In anul 1871 W. St. Jevons publica lucrarea 'Teoria economiei politice', iar C. Menger lucrarea ' Bazele economiei politice', urmata in anul 1883 de studiul care a facut valva in acea epoca intitulat "Cercetari asupra metodei in stiintele sociale, mai ales in economia politica'. La randul sau L. Walras, dupa o expunere facuta la Academia franceza in anul 1873 sub titlul "Principiul unei teorii matematice a schimbului' publica in anul 1874 lucrarea sa de baza intitulata 'elemente de economie pura sau teoria bogatiei sociale'.

Opiniile expuse in aceste lucrari au suscitat interesul specialistilor din tarile respective, iar autorii lor au castigat noi aderenti, ceea ce a dus, in cele din urma., la formarea unui nou curent de gandire economica, denumit in mod alternativ neoclasicism sau marginalism.

Caracteristica definitorie a neoclasicismului era individualismul, convingerea ca initiativa si responsabilitatea individuala a agentilor economiei constituiau conditii obligatorii ale eficientei activitatii economice in orice timp si in orice loc. Suportul practic al individualismului este, in viziunea neoclasicilor, proprietatea privata asupra bunurilor, ca motivare si stimulent in activitatea economica, ca garantie a riscurilor si foloaselor pe care le urmaresc indivizii in activitatea lor economica. Din aceaste perspective este explicabila ostilitatea neoclasicilor fata de criticii proprietatii private si ai economiei de piata, in principal, ostilitatea lor fata de socialism si marxism. Desi s-a dovedit ca lucrarile primilor neoclasici nu au avut in mod expres socialismul si marxismul, unii dintre economistii apartinand acestui curent de gandire economica au atacat in mod direct si vehement marxismul, invocand si argumente care nu rezista in intregime unei demonstratii riguros stiintifice. Exemplul cel mai cunoscut este cel al lui E. Bohm-Bawerk (1851-1914) membru al scolii austriece care, in lucrarea sa, "Sfarsitul sistemului marxist' (1896), invoca drept argument impotriva fondatorului marxismului, ceea ce ganditorul austriac numea contradictiile dintre voi. I si voi. II ale "Capitalului ', respectiv dintre teoria valorii bazata pe munca si teoria pretului de productie, care in viziunea lui K. Marx reprezinta trepte diferite de abstractiune in cercetarea stiintifica a procesului complicat de formare a preturilor in economia moderna de piata.

Specificul paradigmei neoclasice este legat de doua importante inovatii ale neoclasicilor, care vor modifica sau nuanta si alte componente ale paradigmei liberalilor clasici. Prima dintre inovatii se refera la raritate, ca trasatura distincta a tuturor bunurilor economice si deci ca factor esential in cercetarea mecanismului economiei de piata, ca permanenta a acestui mecanism si nu ca exceptie minora ce poate fi ignorata, dupa cum aprecia Ricardo, la inceputul acestui secol. A doua inovatie se refera la deplasarea centrului de greutate a investigatiilor economice spre psihologia agentilor economiei, mai ales psihologia individului consumator.

Pe fondul acestor inovatii metodologice, neoclasicii au acordat o importanta sporita hedonismului, adica principiului dupa care maximizarea satisfactiilor trebuie realizata cu un efort cat mai mic.

Adversari ai metodei inductive, neoclasicii au fost ca si liberalii clasici, adepti ai metodei deductive, respectiv ai abstractizarii si generalizarii pornind de la aprecierile subiective ale individului consumator si atribuind acestor aprecieri deseori valoare de postulate, de premise majore in rationamentele pe care le faceau. A ramas celebra, din acest punct de vedere, disputa in jurul metodei ( Methodenstreit), desfasurata intre anii 1883-1884 intre seful scolii Austriece, Cari Menger si seful scolii istorice germane, Gustav Schmoller. Amplificand atat hedonismul cat si abstractizarea, respectiv metoda deductiva, in comparatie cu liberalii clasici, neoclasicii au contribuit la matematizarea stiintei economice, uneori chiar la tehnicizarea ei, punand bazele calculului marginal sau extremal prin aplicarea tehnicilor de calcul diferential si integral la unele probleme economice legate de motivarea unor optiuni in conditii de restrictii referitoare indeosebi la resurse.

Cu ajutorul acestor mijloace de investigare, neoclasicii au cautat sa identifice comportamentul economic rational, avand ca punct de plecare, psihologia individului consumator si extrapoland aceasta psihologie in toate celelalte ramuri de activitate economica.

Pe aceasta baza, neoclasicii au elaborat un model ideal de functionare a economiei de piata, o constructie logica pe care o folosesc ca punct de reper pentru a caracteriza comportamentul efectiv al agentilor economici in diferite imprejurari din viata reala, semnaland masura in care acesta se apropie, coincide sau se indeparteaza de logica economiei de piata, deci, de comportamentul rational.

Corolarul practic al modelului neoclasic de functionare a economiei de piata este libera concurenta dintre agentii economici ca o conditie normala a functionarii lui, respectiv respingerea imixtiunii statului in activitatea economica a agentilor individuali sau politica liberului schimb.

Exista in aceasta privinta si unele exceptii de la regula generala, ca de exemplu, pozitia de reformator a lui L. Walras care admite o anumita interventie a statului in economie, urmarind insa tot facilitarea liberei concurente, in final.

Promotorii neoclasicismului au considerat aceste trasaturi ale paradigmei lor ca fiind universal valabile si diametral opuse teoriei valorii bazata pe munca, pe care o resping, considerand-o contrara stiintei economice.