Evolutia contractelor

Evolutia contractelor

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cat de simple in ce priveste formarea lor, pe atat de cuprinzatoare de activitati si fenomene diferite; de aceea, de la aparitia lor, schimburile de bunuri si de servicii si in general operatiunile prin care oamenii isi satisfac trebuintele materiale si cerintele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adaptarea contractelor; aceasta adaptare reflecta evolutia istorica a contractelor.

Contractele in dreptul roman.

Termenul de contract (contractus) il intalnim in dreptul roman clasic, in timp ce grecii foloseau termenul de synallagma (de unde si denumirea de contracte sinalagmatice).

Cu pragmatismul, ingeniozitatea si finetea ce-i caracterizau, juriconsultii romani au elaborat cea mai reusita legislatie antica a contractelor, atat prin continutul ei bogat, cat si prin forma sa ireprosabila de exprimare.

Prin calitatile sale, legislatia romana a contractelor si in general a obligatiilor a fost cea care a influentat puternic legislatiile ce i-au urmat si in mod deosebit marile codificari care au avut loc in Europa continentala in secolul al XIX-lea. Aceasta a fost si cazul codului civil roman din 1865, ale carui reglementari privitoare la contracte si obligatii sunt cele care reflecta mai pregnant influenta dreptului roman asupra legislatiei noastre civile.

Romanii au creat un drept contractual empiric si logic, cu un grad mare de perfectiune si cu valoroase constante pentru posteritate, ca stabilirea structurii tehnice a contractelor (capacitatea de a contracta, consimtamantul partilor, obiectul si cauza) si formularea a numeroase reguli sub forma de maxime, care isi gasesc aplicare si in dreptul actual. De asemenea, pentru sistemele romano-germanice de drept, termenii contractuali de baza provin din dreptul roman.

Cele trei categorii traditionale de contracte - formale, reale si consensuale - care in dreptul actual constituie o summa divisio, au aparut in mod succesiv in dreptul roman.

a) Contractele formale. Primele si un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se incheiau prin savarsirea de forme prestabilite, la inceput sacramentale (fas) iar mai tarziu laice (ius). In mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau sa fie vizibile si tangibile; fiecare contract lua nastere prin si din indeplinirea cu publicitate a solemnitatii ce-i era proprie; de aceea,fiecare contract era distinct de celelalte, fara ca intre ele sa existe vreun element comun (Abia dupa Christos, juriconsultii - mai intai Sabinus, apoi Pedius, Gaius s. a. - au observat ca in esenta contractul consta in acordul de vointa al partilor si ca acest acord este comun tuturor contractelor).

Contractele erau considerate ca o specie a conventiilor, si anume: conventii care nu dadeau nastere la actiuni erau simple pacte (ex pacto non nascitur actio); iar conventiile care dadeau nastere la actiuni erau contracte.

Comparatie. Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc fata de contractele formale din dreptul roman indeosebi prin urmatoarele: forma nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adauga la elementele structurale de fond ale contractelor; formalismul material si ritualdin dreptul roman a fost inlocuit cu un formalism simplificat si intelectualizat, costand mai ales in inscrisuri contractuale; pe cand in dreptul roman contractele formale erau regula iar cele consensuale exceptia, in dreptul actual regula si exceptia s-au inversat.

b) Contractele reale. Aparitia acestei categorii intermediare de contracte (intre cele formale si viitoarele contracte consensuale), la care formalismul a fost redus la simpla predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul contractual roman, intrucat a creat o prima si mare bresa in rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua bresa, si mai insemnata, va fi creata de admiterea contractelor consensuale).

In acest fel, la vechile contracte formale s-au adaugat patru contracte reale, numite asa fiindca luau nastere, prin traditiunea lucrurilor (traditio), si anume: inprumutul pe bani sau alte lucruri fungibile (mutuum); imprumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum); pastrarea gratuita a unui bun strain (depositum); si amanetul sau gajul (pignus).

c) Contractele consensuale. Aceasta de-a treia si ultima categorie de contracte, a caror incheiere s-a redus la simplul acord de vointa al partilor contractante (solo consensu; duorum vel plurium in idem placitum consensus) a raspuns indeosebi noilor cerinte ale circulatiei bunurilor si serviciilor din societatea romana.

Primul contract consensual a fost vanzarea-cumpararea (emptio-venditio); i-au urmat inchirierea de lucruri, efectuarea de servicii si savarsirea de lucrari (locatio-conductio rei, locatio-conductio-operarum si locatio-conductio operis), gestiunea gratuita de afaceri (mandatum) si asociatia (societas).

In sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula si dupa admiterea contractelor consensuale, iar contractele reale si consensuale erau de exceptie.

In fine, cu toata dezvoltarea pe care a cunoscut-o comertul ca urmare a extinderii statului roman si a legaturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizata in  numeroase si variate operatiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distincta a contractelor comerciale si nici dreptul comercial.

Romanii au realizat operatiunile comerciale pe doua cai: pe de o parte, prin folosirea dreptului gintilor (ius gentium), care prin flexibilitatea sa a inlesnit indeosebi operatiunile comerciale externe; pe de alta parte, prin folosirea unor contracte civile adaptabile la cerintele comertului, ca vanzarea-cumpararea consensuala, mandatul prin procura(procuratio) sau contractele nenumite.

Prin asemenea adaptari ale contractelor si ale altor mijloace juridice la cerintele comertului, iar cu timpul si prin asimilarea dreptului gintilor de catre dreptul civil, nu s-a simtit nevoia recunoasterii unui drept comercial distinct fata de dreptul civil, care a continuat a fi, pana la sfarsitul imperiului roman, un drept unitar.

Sunt totusi de semnalat si in dreptul roman unele reglementxri, operatiuni banesti si proceduri strict comerciale, ca urmatoarele: Lex Rhodia, care era un fel de cod al navigatiei si comertului maritim, inspirat dupa regulile comrciale din insula Rhodos; constitutum debiti proprii si constitutum debiti alieni, care erau promisiuni de plata menite a inlesni operatiunile de creditare; receptum, titlu prin care se certifica depunerea unei sume de bani si care imbraca forme variate, ca receptum argentarium, prin care un bancher, caruia i s-a depus o sumx de bani, se angaja sa faca platile solicitate de deponent, sau receptum nautarum, prin care armatorii promiteau pretectia calatorilor si a marfurilor; actio in factum, prin care se cerea magistratului sa sanctioneze neexecutarea unei obligatii printr-o procedura de circumstanta care consta in anchetarea faptelor.

Contractele in dreptul medieval.Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca si dreptul evului mediu in general, s-a diferentiat dupa starile sociale (dreptul nobiliar, dreptul canonic, dreptul curtii, dreptul comerciantilor, dreptul orasenilor, dreptul taranilor liberi etc.) si dupa provenienta sa  (dreptul roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic etc.). La randul ei, doctrina juridica medievala a cunoscut scoli si curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canonistilor, glosatorilor si post-glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rational sau ai dreptului istoric.

Cu toata acesta diversitate legislativa si doctrinara, dreptul medieval a contribuit substantial la mladierea si perfectionarea contractelor; astfel, in vederea inlesnirii si asigurarii comertului juridic - in si intre numeroasele comunitati feudale care s-au format in Europa dupa destramarea imperiului roman si incheierea navalirilor barbare s-au promovat libertatea si securitatea contractuala, consensualismul si imperativul respectarii obligativitatilor liber asumate; iar in vederea realizarii echivalentei contra-prestatiilor, s-au promovat echitatea contractuala si justitia comutativa.

Totodata, evolutia contractelor in dreptul medieval a fost marcata de restrangerea formalismului, care a ajuns a fi de exceptie fata de consensualism, si prioritatea acordata manifestarii libere a vointei umane. In acest sens s-a spus ca prin promisiunea sa omul se obliga fata de om (Thoma de Aquino), ca boii se leaga de coarne iar oamenii prin vorbe (Loysel) sau ca promisiunea valoreaza obligatie, promissorum impledorum obligatio (Hugo Grotius).

Regula consensualismului. In dreptul  medieval - influentat de noileconceptii filosofice, conform carora actele omului isi au izvorul in vointa sa, care singura poate da nastere si obligatiilor juridice - contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus in mod logic la impunerea regulii consensualismului.

Extinderea contractelor consensuale a raspuns mai ales celeritatii pe care o reclamau operatiile comeciale; iar dreptul canonic a promovat aceasta extindere si fiindca bisericile erau interesate in recunoasterea valabilitatii fagaduintelor materiale pe care, in ambianta de profunda religiozitate din evul mediu, credinciosii le faceau acestora in numeroase imprejurari.

Consensualismul a promovat ideea respectarii cuvantului dat, a obligativitatii contractelor. In acest sens s-a formulat maxima pacta sunt servanda, conform careia contractele sinalagmatice sunt obligatorii chiar si in situatiile in care, de la data incheierii si pana la data executarii lor, au intervenit imprejurari neprevazute care au creat disproportii valorice intre prestatiile corelative ale partilor contractante. S-a avansat insa si ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea sa fie valorificata in practica abia in dreptul civil modern.

Consensualismul a inlesnit incheierea contractelor si prin aceasta operatiile comerciale, iar regula en fait de meubles possession vaut titre (conform careia in privinta bunurilor mobile posesiunea valoreaza titlu), formulata in dreptul medieval francez, a inlesnit si mai mult si chiar a garantat aceste operatii, intrucat a creat o incredere legitima in simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.

Justitia comutativa. In dreptul canonic medieval s-a formulat si promovat conceptul de justitie comutativa, conform caruia, in contractele sinalagmatice, prestatiile reciproce ale partilor trebuie sa fie echivalente.

Aplicatiile practice ale conceptului de justitie comutativa au fost indeosebi urmatoarele: anularea contractelor lezionare, reducerea dobanzilor excesive, reducerea clauzelor penale uzurare si revizuirea contractelor devenite injuste din cauza survenirii unor imprejurari imprevizibile.

Contractele comerciale. In dreptul medieval, contractele comerciale s-au particularizat fata de contractele civile.

Dupa  ce Europa post-romana a parcurs o perioada indelungata de neantelegeri si razboaie continue intre statele si provinciile feudale, de stagnare si nesiguranta, in care circulatia bunurilor era restransa, anevoioasa si riscanta, a urmat o perioada de stabilitate sociala si politica, de dezvoltare impetuoasa a economiei si schimburilor interne si externe de bunuri; comertul a inflorit si s-a extins (datorita si marilor descoperiri geografice si legaturilor cu Extremul Orient, care au imbogatit Europa), ceea ce a dus si la reglementarea juridica a comertului intern si international.

Cele mai de seama acte legislative comeciale din dreptul medieval apartin lui Colbert, ministru de finante sub Ludovic al XIV-lea, si anume: Ordonanta asupra comertului terestru din 1673 si Ordonanta asupra comertului maritim din 1681, adevarate coduri ale regulilor de desfasurare a comertului, care au servit ca model viitorului cod comercial francez din 1807; iar la aceste ordonante sunt de adaugat mai ales statutele oraselor, a burgurilor (de unde si denumirea de burghezie), care cuprindeau si reguli privitoare la exercitarea comertului.

In temeiul acestor reglementari, ca si al altora, comercialistii deduc existenta in sistemul juridic medieval a unui drept comercial intern, a unui drept comercial international (maritim si terestru) si a unor contracte comerciale distincte fata de contractele civile prin scopul lor comercial.

In fine, mentionam si ca executarea obligatiilor comerciale a fost mult inlesnita de crearea, tot in dreptul medieval, a titlurilor de credit la ordin si la purtator. Dintre acestea era frecvent utilizata cambia (cambium, lettera cambiale, lettre de change),  al carei rost initial a fost acela de a evita transportul de numerar dintr-o localitate in alta, periclitat de nesiguranta drumurilor publice care a existat in general in Evul Mediu in Europa.

Contractele in dreptul modern Despre state moderne si drept modern se vorbeste o data cu procesul politic de constituire si consolidare a statelor nationale europene, incheiat in linii mari in secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, proces insotit de marile codificari, astfel incat s-a ajuns ca fiecare stat sa aiba codul sau civil.

In cadrul acestui proces de modernizare statala si legislativa s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat si de alte coduri, printre care si de Codul civilroman din 1865. In acest fel, contractele civile au fost reglementate in codurile civile.

De asemenea, au fost edictate si coduri comerciale; mai intai Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care de Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial roman din 1887. In acest fel, contractele comerciale au fost reglementate in codurile comerciale.

Prin acesta mare divizare legislativa s-a ajuns ca dreptul privat, care in sistemul roman era unitar, sa fie divizat in doua ramuri distincte: dreptil civil, care astfel a devenit dreptul privat comun si dreptul comercial, ca un drept special fata de dreptul civil; ceea ce a insemnat ca legislatia civila a contractelor se aplica si contractelor comerciale in masura in care legislatia comerciala nu dispune altfel; iar cum mai tarziu, in secolul al XX-lea, au aparut si alte ramuri de drept care reglementeaza contracte, ca dreptul industrial, dreptul agrar si dreptul muncii, inseamna ca legislatia civila a contractelor se aplica si acestor contracte cu titlu de drept comun.

Pe langa aceasta diversificare a contractelor si diferentiere intre reglementarile de drept comun, cuprinse in legislatia civila, si reglementarile speciale, cuprinse in alte legislatii decat cea civila, o alta evolutie a constituit-o rolul vointei in contracte. Astfel, pe cand in Codul civil francez iar ulterior si in Codul civil roman contractele au fost concepute ca rod al vointei partilor contractante, deci ca fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudential admise, in numeroase domenii de activitate, si contractele de adeziune si contractele impuse.