Dinamica keynesianǎ. Teoria generalǎ si legile lui Keynes

Dinamica keynesianǎ. Teoria generalǎ si legile lui Keynes

1) Dinamica keynesianǎ

Putem trage concluzia cǎ Keynes a gresit si cǎ analiza sa asupra echilibrului somajului nu este valabilǎ? Fǎrǎ indoialǎ un economist de formatie keynesianǎ va fi de accord cǎ, acest caracter autoreglator al economiei de piatǎ poate fi dovedit de efectul neoclasic al balantei reale. Dar, el va respinge ideea cǎ politica monetarǎ sau fiscalǎ nu este necesarǎ pentru a determina redresarea economicǎ. Efectul balantei reale este, inainte de toate, o chestiune de staticǎ comparativǎ: el nu ne spune nimic despre dinamica ajustǎrii incete a deflatiei cu toate consecintele sale distributive nedorite (mǎrimea activelor lichide este mentinutǎ de avutie) si efectele ascunse asupra astepǎrilor. Chiar Pigou arǎta cǎ "efectul Pigou" are o micǎ importantǎ practicǎ si cǎ consecintele dinemice ale scǎderii salariilor si preturilor asupra asteptǎrilor fac imposibilǎ sustinerea ideii cǎ reducerea salariului este un remediu in caz de depresiune

Lectia de economie keynesianǎ aratǎ cǎ mecanismul automat de ajustare a concurentei nu conduce la realizarea angajǎrii depline a fortei de muncǎ si a stabilitǎtii preturilor. La micsorarea vertiginoasǎ a preturilor, reducerea salariilor este inutilǎ ca mǎsurǎ politicǎ; rigiditatea salariilor nu este un fenomen economic, ci unul politic. In mod similar, capcana lichiditǎtii este in realitate o chestiune de practicǎ a politicii monetare in circumstantele in care autoritǎtile monetare tind sǎ absoarbǎ toate actiunile guvernamentale in mainile private. Principalul mesaj al economiei keynesiene este cǎ procesul de ajustare automatǎ a pietei (chiar atunci cand luǎm in considerare efectul balantei reale, precum politica monetarǎ) nu poate sta la baza practicii politicii angajǎrilor. Cu alte cuvinte, desi efectul balantei reale trebuie luat in considerare de analiza "teoreticǎ", el este prea slab si in unele cazuri (contrar asteptǎrilor) prea ascuns - pentru a juca un rol semnificativ in recomandǎrile "politice".

2) Teoria generalǎ

Opera economica a lui J.M.Keynes este vasta si diversa. Ea reflecta doua etape din gandirea sa economica.

In prima etapa, Keynes evolueaza , in esenta, pe linia traditionalista neoclasica, influentat fiind, atat de educatia primita cat si de apartenenta sa politica. Din aceasta perioada dateaza lucrarile sale: Circulatia monetara si finantele in India (1913), Consecintele economice ale pacii (1919), Eseu asupra reformei monetare (1923), Consecintele economice ale politicii d-lui Churchil (1925) si mai ales, Tratat asupra banilor (1930).

A doua etapa este marcata de lucrarea economica fundamentala ''Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor'', apǎrutǎ in 1936 (in limba romanǎ a fost tradusǎ in 1970).

Keynes a formulat mai multe teorii precum: teoria genaralǎ a ratei dobanzii, teoria clasicǎ a ratei dobanzii, teoria generalǎ a ocupǎrii intr-o nouǎ formulare, teoria preturilor, etc.

"Teoria generalǎ a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor", a fǎcut din J. M. Keynes una din cele mai mari personalitǎti din intreaga istorie a gandirii economice, egalul lui Smith si Ricardo in sensul cel mai inalt al cuvantului.

Fenomenele care alcǎtuiesc tematica de bazǎ a "Teoriei generale" a lui Keynes sunt: ciclicitatea reproductiei, somajul, inflatia, respectiv grija pentru intampinarea sau atenuarea lor. Aceste fenomene inspirǎ preocupǎrile responsabililor politicii economice si se reflectǎ direct in obiectivele acesteia. Laturile "Triunghiului magic" al obiectivelor politicii economice sunt:

cresterea economicǎ sustinutǎ,

deplina folosire a mainii de lucru,

stabilitatea preturilor.

Pe langǎ acestea, Keynes, se ocupǎ in lucrarea sa si de un al patrulea obiectiv de politicǎ economicǎ, si anume echilibrul schimburilor externe.

Acceptata si apreciata de majoritatea economistilor si oamenilor politici occidentali, lucrarea raspunde intr-o maniera noua problemelor economice majore ale momentului. "Teoria generalǎ" este consideratǎ ca fiind o reflectare directǎ asupra crizei din 1929-1933. De-a lungul lucrǎrii sale, Keynes face referiri de multe ori la amploarea si durata acestei crize, la dorinta de a evita repetarea unei astfel de zguduiri. El nu renunta la proprietatea privata si la libera initiativa si nu respinge marginalismul, ci il subordoneaza macroanalizei. Ca pietre unghiulare ale"Teoriei generale"putem retine urmatoarele:

Enuntarea legii psihologice referitoare la venit si la consum ;

Teoria cererii efective (Effective demand) ;

Rata dobanzii este masura preferintei pentru lichiditate ;

Eficienta marginala a capitalului.

Acestǎ teorie s-a intemeiat pe douǎ postulate fundamentale. In formularea neoclasica aceste postulate sunt:

• Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce inseamna ca salariul unei persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde daca volumul folosirii mainii de lucru ar fi redus cu o unitate, neluand in considerare concurenta de pe piata fortei de munca.
• Utilitatea salariului, atunci cand este folosit un volum dat de mana de lucru, este egala cu dezutilitatea (adica capacitatea unui bun de a fi o sursa de neplaceri, dureri, inconveniente) marginala a acelui volum de folosire a mainii de lucru. Astfel spus, utilitatea salariului este recompensa chinurilor, dificultatilor si

neplacerilor muncii

Keynes foloseste de multe ori expresia "primejdii sociale". Fenomenul care determinǎ folosirea acestei expresii este somajul, care cǎpǎtase in timpul crizei, proportii foarte mari. Pentru a remedia aceastǎ situatie, Keynes pune accentul pe folosirea mainii de lucru - care se reflectǎ in intreaga conceptie a "Teoriei generale".

Conform postulatelor teoriilor clasice si neoclasice ar rezulta ca somajul poate fi numai voluntar. El ar rezulta din faptul ca muncitorii (partea afectata) ar refuza sa lucreze in conditiile in care salariul ar fi mai mic decat dificultatile, neplacerile muncii prestate. Keynes demonstreaza ca postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al somajului voluntar, dar ele nu pot explica situatia generala a somajului involuntar cand muncitorii doresc sa lucreze si cauta de lucru, dar nu gasesc. Explicatia cazului general al somajului involuntar el o cauta in modul de functionare a mecanismelor economiei de piata, necontrolata si nedirijata, care atrage dupa sine ramanerea in urma a cererii solvabile fata de cresterea ofertei, cu repercusiuni asupra nivelului utilizarii factorilor de productie, inclusiv al fortei de munca.

Tezei neoclasice a somajului voluntar, potrivit careia, nivelul ocuparii fortei de munca ar fi invers proportional cu nivelul salariilor, Keynes i-o opune pe cea dupa care salariatii "se opun de obicei unei reduceri a salariului nominal, dar nu obisnuiesc sa refuze de a lucra, ori de cate ori are loc o urcare de preturi la bunurile care intra in consumul lor. [ . ] Logic sau nelogic, experienta arata ca astfel se comporta mana de lucru in realitate."

Afirmatia potrivit cǎreia somajul caracteristic perioadelor de depresiune se datoreazǎ refuzului mainii de lucru de a accepta o reducere a salariilor nominale nu se sprijinǎ pe dovezi clare din domeniul faptelor. Volumul ocupǎrii inregistreazǎ variatii ample fǎrǎ sǎ se producǎ vreo schimbare vizibilǎ in salariul real minim cerut de mana de lucru sau in productivitatea ei. Muncitorii nu sunt mai agresivi in perioadele de depresiune dacat in cele de boom, chiar dimpotrivǎ.

Experienta de dupa cel de-al doilea razboi mondial - cand aplicarea politicilor economice de inspiratie keynesista a facut din inflatie un mijloc de decalare accentuata a salariilor nominale de cele reale, iar cursa salarii-preturi in conditiile in care inflatia s-a permanentizat, a pus la ordinea zilei problema indexarii preturilor, a corelarii cresterii salariilor cu ritmul inflatiei.

Critica keynesista facuta teoriilor clasice si neoclasice a fost concentrata asupra Legii Say dupa care echilibrul partial (in cazul fiecarui produs sau grup de produse) si cel general (la scara tarii, de regula) intre oferta si cerere se stabileste automat, pe piata, in virtutea concurentei libere sau perfecte. Intr-o formulare evoluata, data de economistul englez din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, J.S.Mill, si la care se refera Keynes, ea suna astfel: Mijloacele de plata pentru marfuri sunt marfurile insesi. Produsele pe care le poseda cineva alcatuiesc mijloacele cu care plateste pentru produsele altora. Toti vanzatorii sunt in mod inevitabil, si in adevaratul inteles al cuvantului, cumparatori. Potrivit legii definite, pretul global de cerere al productiei in ansamblu este egal cu pretul ei global de oferta la orice volum de productie, ceea ce echivaleaza cu folosirea integrala a factorilor de productie atrasi in circuitul economic, inexistenta subutilizarii capacitatilor de productie, iar ocuparea fortei de munca nu intampina obstacole. Si totusi revolutia industriala, inca din prima ei perioada, a pus problema explicarii cauzelor somajului si a cautarii de solutii in acest domeniu.

Preocuparea fundamentala a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelatie intre dezvoltarea economica a societatii si nivelul ocuparii resurselor de munca disponibile, de a oferi solutii pentru inlaturarea somajului. Pentru aceasta el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din trei categorii de elemente:

a) Variabile

endogene (determinate), indicatori globali care caracterizeaza nivelul activitatii economice la scara economiei nationale (cea mai importanta fiind cererea efectiva de marfuri);

exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agentilor economici (inclinatia spre consum, eficienta marginala a capitalului, rata dobanzii);

b)    Relatiile dintre variabile

Relatiile dintre variabile au fost redate cu ajutorul unor ecuatii si inegalitati, precum si interdependenta dintre ele, redata cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, a ofertei, a cererii etc.). Asa cum am mai afirmat, Keynes admite si recunoaste existenta somajului involuntar - tema principala a investigatiilor lui si scopul final al analizei este de a descoperi ce anume determina volumul ocuparii mainii de lucru. Nivelul ocuparii (E) sau numarul de muncitori care gasesc de lucru (N) depind de cererea efectiva de marfuri (D), deci N = f(D). Tinand seama de structura cererii de marfuri, Keynes ajunge la concluzia ca daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y), atunci economia este in echilibru, situatie exprimata in ecuatia fundamentala a modelului sau C + I = Y. Deoarece in realitate exista dificultati in desfacerea marfurilor si predomina dezechilibrul in economie C + I > Y, incasarile sunt mai mici decat productia oferita si deci, implicit, rezulta somaj involuntar;

c) Parametrul multiplicator investitional (K)

Parametrul multiplicator investitional (K), cu ajutorul caruia se exprima gradul de intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependenta dintre fluctuatiile investitiilor, ocuparii si veniturilor. Acesta ne arata ca atunci cand are loc un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o marime care este de K ori mai mare decat sporul investitional. Marimea (K) este direct proportionala cu inclinatia spre consum . Ideea lui Keynes este foarte simpla: "Daca populatia nu gaseste de lucru si nu este bine platita, nu ne putem astepta ca puterea de cumparare sa creasca."[5]

Extinderea functiilor statului, a unui stat democratic, implicata de punerea in concordanta a inclinatiei spre consum, spre economii si investitii, apreciata de neoclasici ca o incalcare a principiilor individualismului, la Keynes apare ca "singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente, in ansamblul lor, cat si pentru ca este conditia functionarii incununate de succes a initiativei individuale".

Teoria economica clasica si neoclasica a pus in centrul atentiei cresterea avutiei, elucidarea functionarii mecanismelor pietii pentru atingerea telurilor urmarite in conditiile unor restrictii inevitabile.

Fara a renunta la aceasta preocupare, J.M.Keynes ridica in fata stiintei economice noi probleme, largindu-i obiectul cunoasterii. Reconturarea obiectului acestei stiinte, plecand de la ocuparea fortei de munca, este legata de scopul urmarit: descoperirea cauzelor care afecteaza negativ functionarea economiei de piata in tarile bogate in vederea sporirii venitului national, inlaturarea lor si completarea mecanismului economic cu noi parghii care sa fie manevrate de societate. "Scopul nostru actual, sustinea el, este de a descoperi ce anume determina in orice moment dat venitul national al unui sistem economic oarecare si (ceea ce revine aproape la acelasi lucru) volumul de ocupare ce-l caracterizeaza; intr-o disciplina atat de complexa cum este teoria economica, in care nu putem spera sa facem generalizari exacte din toate punctele de vedere, aceasta inseamna a descoperi factorii ale caror modificari determina in principal obiectul cercetarii noastre. Telul nostru final ar putea sa fie alegerea variabilelor pe care le pot controla sau dirija in mod deliberat autoritatile centrale intr-un sistem de felul celui in care traim". Orientarea keynesista se angajeaza, prin telul final, sa dea fundamente teoretice politicilor economice ale autoritatilor centrale si sa sugereze masuri de realizare a lor.    Angajarea activa a statului in economie este legata nu de factori conjucturali, ci de starea si caracteristicile sistemului economic vizat.

J.M.Keynes, a aratat ca "o caracteristica remarcabila a sistemului economic in care traim consta in aceea ca, desi expus la mari fluctuatii ale productiei si ale ocuparii, nu este totusi marcat de o instabilitate violenta. Intr-adevar, el pare a fi capabil sa se mentina de-a lungul unei perioade considerabile intr-o stare cronica de activitate subnormala fara sa manifeste vreo tendinta nici spre redresare, nici spre prabusire totala". Speranta optimista a economistilor neoclasici, de redresare a sistemului prin functionarea de la sine a mecanismelor pietei, nu gasea suport in realitatile interbelice. Pentru economistul englez, instabilitatea, fluctuatiile ciclice, crizele, somajul erau caracteristici evidente ale sistemului economic in care traia.

In legatura cu identificarea economiilor cu investitiile, Keynes considera ca greseala rezida, in deductia, aparent intemeiata, ca un individ care face economii va face sa creasca investitiile globale cu aceeasi suma. "Adevarat este ca un individ care face economii isi mareste propria avutie. Dar concluzia ca el mareste si avutia globala nu tine seama de posibilitatea ca un act individual de economisire sa se rasfranga asupra economiilor altuia si deci si asupra avutiei altuia". Intre actul economisirii si cel al investirii exista deosebiri de timp si spatiu, complicate de cele existente intre nivelurile macro si micro ale economiei.

Economiile si investitiile globale se deosebesc cantitativ si calitativ de cele individuale; la fel se intampla cu cererea si oferta globale vizavi de cele individuale. "Desi un individ ale carui tranzactii sunt neinsemnate in raport cu piata poate sa neglijeze fara grija faptul ca cererea nu este o tranzactie unilaterala, apreciaza Keynes, ar fi absurd sa-l neglijam cand este vorba de cererea globala. Aceasta este deosebirea esentiala dintre teoria comportamentului economic global si teoria comportamentului unitatii individuale, in care presupunem ca modificarile cererii individuale nu afecteaza propriul sau venit".

Succesiunea logica a determinarii conceptelor si categoriilor necesare definirii esentei teoriei generale a ocuparii fortei de munca, este urmatoarea: Atunci cand starea tehnicii, a resurselor si a costurilor este data, folosirea unui anumit volum de mana de lucru necesita din partea intreprinzatorului doua feluri de cheltuieli. Un fel (grup) de cheltuieli pentru plata serviciilor factorilor de productie (capital, munca si natura) care concura la desfasurarea activitatii, numite cost factorial al acelui volum de ocupare a mainii de lucru. El este format din salariu, profit (inclusiv dobanda) si renta. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele platite altor intreprinzatori pentru ceea ce trebuie sa cumpere de la ei, impreuna cu sacrificiul pe care il face folosind echipamentul de productie, cheltuieli numite costul de intrebuintare al volumului respectiv de ocupare. El reprezinta aproximativ ceea ce in terminologia marxista se numeste capital constant. Suma cu care valoarea productiei obtinute depaseste costul ei factorial si de intrebuintare, toate la un loc, formeazǎ profitul sau venitul intreprinzatorului. Costul factorial, si profitul intreprinzatorului formeaza impreuna venitul global (aproximativ venitul national) rezultat din volumul de ocupare oferit de intreprinzator. Ceea ce cauta intreprinzatorul sa maximizeze, atunci cand decide ce volum de ocupare sa ofere, este profitul sau. Pretul global de oferta al productiei obtinute cu un anumit volum de ocupare a mainii de lucru este volumul de incasari pe care, scontandu-l, intreprinzatorii il vor considera suficient pentru a oferi volumul respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate (aferente) si veniturile scontate. Atunci cand starea tehnicii, a resurselor si a costului factorial pe unitate de ocupare a mainii de lucru este data, volumul ocuparii depinde atat de fiecare intreprindere si ramura, cat si pe ansamblu, de volumul de incasari pe care intreprinzatorii sperǎ sa-l obtina de pe urma volumului respectiv de productie. Aceasta intrucat intreprinzatorii sunt interesati sa stabileasca volumul ocuparii la nivelul la care ei sconteaza ca vor obtine profitul maxim; de aici rezultǎ importanta mare a nivelului si structurii cererii pentru ocuparea fortei de munca si pentru efectuarea reproductiei la scara convenabila in economia de piata.

Keynes isi concentreaza atentia, formulandu-si teoria care, in linii mari, poate fi astfel redata:

"Atunci cand creste folosirea mainii de lucru, venitul real global se mareste. Psihologia societatii este de asa natura incat, atunci cand se mareste venitul real global, consumul global creste, dar nu cu aceeasi marime cu venitul. Rezulta ca intreprinzatorii ar suferi pierderi daca intregul spor al ocuparii mainii de lucru ar fi indreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv, notat de el cu D1). Prin urmare, ca sa fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie sa existe un volum de investitii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul productiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreste s-o consume la nivelul dat al ocuparii. Caci daca nu exista acest volum de investitii (consum productiv notat cu D2), incasarile intreprinzatorilor vor fi mai mici decat cele necesare pentru a-i determina sa ofere volumul respectiv de ocupare. Rezulta, deci, ca la o marime data a ceea ce vom denumi inclinatia colectivitatii spre consum (prima lege psihologica fundamentala), nivelul de echilibru al ocuparii, adica nivelul la care nu mai exista mobiluri pentru intreprinzatori in ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrange folosirea mainii de lucru, va depinde de volumul investitiilor curente. La randul sau, volumul investitiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investitii (legat de a doua lege psihologica fundamentala), iar imboldul la investitii depinde, de raportul dintre curba eficientei marginale a capitalului (parte componenta a celei de-a doua legi) si complexul de rate ale dobanzii (legat de cea de-a treia lege) percepute la imprumuturi cu scadente si cu riscuri diferite".

Complexul de rate ale dobanzii este guvernat, in teoria lui Keynes, de a treia lege psihologica fundamentala, cea a inclinatiei spre valori lichide. Sunt demne de retinut propozitiile prin care Keynes insusi rezuma teoria sa:

Dependenta nivelului venitului nominal si real de volumul ocuparii mainii de lucru, in cazul in care starea tehnicii, a resurselor si a costurilor sunt date;

Dependenta raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv (D1) si venitul colectivitatii de inclinatie spre consum. Consumul tine de nivelul venitului global, dependent la randul sau de nivelul ocuparii N, exceptand cazurile in care au loc variatii ale inclinatiei spre consum;

Marimea lui N pe care intreprinzatorii decid sa-l foloseasca depinde de suma cererii D (adica cererea efectiva) formata din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum D1 si cele pentru investitii noi D2;

Intrucat D1 + D2 = DΦ(N), in care Φ este functia ofertei globale, si intrucat D1 este o functie de N pe care o putem scrie X(N) si care depinde de inclinatia spre consum, rezulta ca Φ(N) - X(N) = D2;

Drept urmare, volumul ocuparii in stare de echilibru depinde: (I) de functia ofertei globale, Φ; (II) de inclinatia spre consum, X; (III) de volumul investitiilor D2.

Aceasta este, dupa autor, esenta teoriei generale a folosirii mainii de lucru.

Consumul neproductiv (C) si cel productiv, respectiv investitiile (I) sunt, dupa Keynes, determinante in stabilirea starii de echilibru (Y = C + I) sau dezechilibru (Y > C + I) intre oferta (Y) si cererea efectiva, solvabila sub cele doua forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica cererii efective, solvabile este, dupa acelasi autor, guvernata de actiunea celor trei legi psihologice fundamentale.

3) Legile psihologice

Legile psihologice fundamentale care joaca un rol decisiv asupra activitatii economice sunt urmatoarele:

legea inclinatiei spre consum, numita si legea psihologica fundamentala;

legea imboldului spre investitii ;

legea preferintei pentru lichiditati.

Legea psihologicǎ fundamentalǎ.

In linii generale, autorii clasici au explicat fenomenele economice prin prisma unor similitudini ale economiei cu alte domenii ale stiintelor, in special cu fizica, afirmand cǎ legile economice sunt intru totul comparabile cu legile fizicii.

Keynes respinge conceptia ordinii naturale si neagǎ existenta unor legi economice obiective. Analizand consumul, care prin insusi volumul sǎu (80% din venit) are o importanta decisivǎ in stabilirea nivelului cererii globale, el explicǎ relatia dintre venit si consum prin actiunea unei legi psihologice fundamentale, cu cele douǎ fatete ale sale: inclinatia spre consum si inclinatia spre economii.

Mobilurile subiective care stimuleazǎ consumul in opinia lui Keynes sunt: "setea de satisfactii, miopia, generozitatea, nechibzuinta, intentia de a impresiona si risipa". Economisirea la randul ei, este stimulatǎ de: "prudentǎ, prevedere, calcul, sete de proposire, independentǎ, spiritul de afaceri, mandrie si zgarcenie".

Lantul depenentelor, fenomenelor economice se prezintǎ in felul urmǎtor: cresterea veniturilor economice duce la sporirea economiilor si la reducerea relativǎ a consumului. Reducerea nivelului consumului micsoreazǎ cererea globalǎ, aceasta se soldeazǎ cu scǎderea volumului productiei, ceea ce conditioneazǎ in mod inevitabil cresterea nivelului somajului.

Legea inclinatiei spre consum explicǎ neconcordanta dintre venituri si consum, rǎmanerea in urmǎ a consumului fatǎ de cresterea veniturilor.

Legea imboldului spre investitii.

Desi consumul are importanta mare, rolul decisiv in functionarea normalǎ a economiei si in modelul Keynesian apartine investitiilor, care constituie elementul cel mai instabil in economie. In cazul unui nivel neschimbat al consumului, cererea globalǎ si nivelul ocupǎrii fortei de muncǎ depind de volumul investitiilor curente, care, la randul sǎu, este conditionat de dorinta si cointeresarea intreprinzǎtorului de a investi. Aceastǎ dorintǎ este determinatǎ de legea inclinatiei intreprinzǎtorilor spre eficienta marginala investitiilor noi. Potrivit acestei legi, intreprinzatorii sunt predispusi sa investeasca doar in cazul cand se intrevede perspectiva obtinerii unui profit care i-ar satisface, cand "eficienta marginala a investitiilor noi este destul de mare". Prin "eficienta marginala a investitiilor noi" se subintelege rata profitului, numai nu cea reala, existenta in momentul investirii, ci cea viitoare, cea sperata si care, fireste, trebuie sa fie mult mai mare decat rata dobanzii. In cazul in care eficienta marginala a capitalului este egala sau mai mica decat dobanda, intreprinzatorii prefera sa depuna banii la banca, multumindu-se cu venitul pe care il obtin sub forma de dobanda. Cu alte cuvinte, deciziile intreprinzatorului de a transforma economiile in investitii sunt luate in dependenta de posibilitatea maximizarii profitului

Legea preferintei (sau inclinatiei) pentru lichiditati

Aceasta lege este definita ca o predispunere a oamenilor de a-si pastra economiile sub forma lichida, usor de transformat in orice alte bunuri de care omul are nevoie.

Motivele pentru care oamenii prefera sa depuna banii la banci sau alte institutii similare, adica sa-i pastreze in forma lichida, sunt: mobilul precautiei (adica dorinta de a avea numerar pentru a face unele cheltuieli imediate in cazul unor achizitii avantajoase) si mobilul afacerilor (nevoia de numerar pentru efectuarea operatiilor curente de afaceri in perioada dintre cumpararea si vanzarea marfurilor). Alte motive ale inclinatiei pentru lichiditati pot fi: mobilul speculatiei si mobilul venitului, precum si incertitudinea in ceea ce priveste rata dobanzii. Un motiv insemnat este incertitudinea realizarii eficientei marginale a capitalului in cazul investirii lui, adica faptul ca rata profitului poate sa nu depaseasca cu mult castigul obtinut prin pastrarea banilor sub forma lichida.

Keynes sustine ca investitiile pot fi stimulate si prin scaderea ratei dobanzii, adica prin ieftinirea banilor. Insa ieftinirea banilor nu se poate face decat prin interventia statului, care este strict necesara.