Criza economica asiatica

Criza economica asiatica

Economiile emergente din Asia au cunoscut o dezvoltare rapida la inceputul anilor '90. Asa cum spunea Joseph Stiglitz, economist sef la Banca Mondiala "nici un alt model economic nu a oferit atat de mult, atator oameni, intr-o perioada atat de scurta" (Singh, 1998). Intr-un raport al Bancii Mondiale se preciza cu cateva luni inainte de declansarea crizei ca tarile din Asia de Sud-Est au cunoscut o crestere economica sanatoasa si puternica (9% in ultimii 10 ani), reducand cu succes nivelul ratei de saracie in timp ce FMI vorbea despre "miracolul economic asiatic". Acest succes s-a bazat in ultima perioada pe atragerea masiva a fluxurilor de capital, prin mentinerea unor rate a dobanzii ridicate, iar indicatorii macroeconomici s-au imbunatatit (Figura 6).

Figura 6: Evolutia indicatorilor macroeconomici in tarile din Asia de Sud-Est

(Sursa: Baza de date a FMI - "International Financial Statistics")

O buna parte din aceste fluxuri de capital s-au dovedit a fi "bani fierbinti" (hot money), ceea ce a facut ca economiile unor tari ca Tailanda, Coreea de Sud, Malaezia, Indonezia si Filipine sa devina vulnerabile. Suprainvestitiile si extinderea accelerata a sectorului privat au constituit un factor de vulnerabilitate suplimentar. Economiile acestor state devenisera supraincalzite. De asemenea au existat caracteristici particulare fiecarui stat care au contribuit la aparitia si propagarea crizei financiare.

In Tailanda, desi cresterea economica atingea 10% iar investitorii continuau sa investeasca, a aparut un deficit important al contului curent, inca din 1996. Acesta a fost cauzat printre altele de o valoare adaugata redusa a exporturilor acestei tari si de concurenta produselor chinezesti. In 1993 Tailanda a infiintat Bangkok International Banking Facilities, un centru offshore cu scopul de a atrage capitalurile straine si a concura Singapore. Dezechilibrele s-au acumulat treptat iar autoritatile au intarziat sa intervina cu toate ca au fost avertizate de FMI (Aghevli, 1999).

In Coreea, dezvoltarea industriei a avut loc prin aparitia marilor conglomerate (Chaebols). Capitalurile private erau influentate insa in mare masura de politica statului si existau in ultima perioada pierderi de competitivitate. Sectorul bancar a finantat marile corporatii in expansiunea lor agresiva, fara a acorda o atentie aparte calitatii creditelor. Multe din aceste credite au devenit credite neperformante in pragul crizei financiare.

Malaezia reprezenta pana in 1997 o destinatie populara pentru investitii. Investitiile de capital erau masive, astfel incat tranzactiile pe bursa din Malaezia (KLSE) le depaseau uneori pe cele de pe pietele mult mai bine capitalizate. Perspectivele de crestere erau pozitive iar datoria externa incepea sa scada. In iunie, chiar inainte de aparitia crizei, Indonezia inregistra o inflatie scazuta si avea un sector bancar solid. Un numar important de firme indoneziene se imprumutasera insa in dolari americani, in conditiile in care rupia se apreciase constant contra dolarului

O problema importanta in conditiile intrarilor masive de capital a fost alegerea regimului de curs valutar. Aceste state aveau implementate in marea lor majoritate regimuri de curs fixe - peg-uri contra dolarului. Semnalul crizei a fost dat de deprecierea brusca a monedelor tarilor respective (incepand cu baht-ul thailandez). Bula financiara din Tailanda s-a spart la inceputul anului 1997 producand retrageri masive de capital. Banca centrala a incercat sa apere moneda care a facut obiectul unor atacuri speculative pe 2 iulie 1997, dar fara succes. Atacurile s-au declansat la mai putin de 24 ore dupa ce Marea Britanie a anuntat cedarea Hong-Kong-ului in favoarea Chinei.

In acelasi timp monedele din Malaezia si Taïwan au cunoscut atacuri speculative. In Indonezia autoritatile monetare au decis largirea benzii de fluctuatie a rupiah de la 8% la 12% pentru ca pe 14 august 1997 sa se treaca la o flotare libera a cursului de schimb. Economia statului Singapore a intrat la randul sau in recesiune iar autoritatile monetare au decis deprecierea monedei cu 20% in vederea realizarii unei aterizari lente in urma socului. In Hong-Kong caderea bursei a avut loc in octombrie 1997 iar autoritatile au decis sa vanda peste 80 de miliarde de dolari pentru a mentine paritatea mondei.

Nimic nu a anuntat aceasta criza cu exceptia vulnerabilitatii financiare a Tailandei. Agentiile de rating nu au prevazut acumularea dezechilibrelor si nici aparitia turbulentelor care aveau sa se extinda apoi asupra Chinei si Japoniei[1], dar si asupra altor state cum ar fi Rusia. Asa cum spunea Wyplosz (1998), criza a aparut chiar daca fundamentele economice erau bune. Multi economisti au considerat ca aceasta criza nu s-a datorat nici psihologiei pietei si nici cauzelor tehnologice, ci relatiilor de creditare necorespunzatoare.

FMI a decis sa initieze un program de stabilizare de 40 miliarde dolari in conditiile in care majoritatea acestor tari au dat dovada de politici fiscale solide. Suportul financiar acordat de Fond a fost conditionat insa de implementarea unor reforme prin asa numitele "programe de ajustare structurala". Acestea aveau menirea pe langa relansarea economiilor sa restaureze increderea in finantele publice, sa protejeze valoarea monedei dar sa penalizeze totodata companiile insolvabile. 

Efectele macroeconomice ale crizei au fost importante. PIB-ul nominal al tarilor care faceau parte din Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) exprimat in dolari, s-a redus cu 9,2 miliarde in 1997 si 218,2 miliarde in 1998. Multe firme au intrat in faliment iar prima consecinta a fost cresterea ratei de saracie in anii ce au urmat crizei.

Investitorii institutionali au devenit reticenti in a investi in tarile emergente chiar si din ale parti ale Globului. Socul negativ a avut ca rezultat o reducere a pretului petrolului la nivel mondial la 8$ / baril, afectand financiar tarile OPEC. Aceasta reducere a pretului titeiului a contribuit la aparitia crizei din Rusia din 1998 care a cauzat la randul ei criza Long-Term Capital Management (LTCM), un fond de investitii din Statele Unite. Dupa cum s-a spus, criza asiatica a facut sa devina evident pentru oricine ca fluxurile internationale de capital sunt "un servitor bun, insa un stapan prost". (Cerna et al., 2008).