Clasificarea faptelor de comert

Clasificarea faptelor de comert

Datorita caracterului eterogen al faptelor de comert reglementate de lege nu este posibil a fi folosite criterii unitare de clasificare.

In doctrina clasica, faptele de comert au fost clasificate in doua mari categorii: fapte de comert obiective si fapte de comert subiective. Cele obiective sunt determi­nate si produc efecte in temeiul legii, independent de calitatea persoanei (comer­ciant sau necomerciant) care le savarseste, iar cele subiective sunt acele fapte care dobandesc caracter comercial datorita savarsirii lor de catre o persoana care are ca­litatea de comerciant.

In doctrina moderna s-au exprimat opinii mai nuantate, fiind stabilite unele subcategorii ori au fost adaugate noi categorii de fapte de comert.

Cu privire la faptele de comert obiective, unii autori au facut o distinctie intre faptele de comert dupa natura lor (fapte declarate comerciale daca indeplinesc anu­mite conditii) si fapte de comert dupa forma lor (fapte de comert fara conditii).

In categoria faptelor de comert obiective au fost incluse si faptele juridice ac­cesorii, ele fiind considerate ca atare datorita legaturii lor cu acte si operatiuni con­siderate de lege fapte de comert (actele auxiliare de comert sau actele accesorii de comert faciliteaza aducerea si procurarea marfurilor pe piata. Astfel sunt, de exem­plu, operatiunile referitoare Ia navigatia pe apa si operatiunile de mijlocire in tranzac­tiile comerciale).

Se poarta discutii si asupra existentei unei categorii distincte de fapte de co­mert si anume faptele de comert unilaterale sau mixte care ar avea caracter comer­cial numai pentru una din partile care participa la incheierea operatiunii. Consacrat prin Codul comercial german din 1861, actul de comert unilateral permite rezolvarea litigiilor comerciale dupa o procedura rapida.

In literatura noastra juridica s-a propus o clasificare a faptelor de comert in trei categorii: obiective, subiective si mixte.

In ceea ce priveste faptele de comert obiective s-a aratat ca intrucat, in majoritatea lor, faptele de comert sunt operatii economice, adica activitati econo­mice, si mai putin acte juridice, ele nu pot fi clasificate decat pe baza unor criterii economice, care au la baza obiectul si functia economica a operatiunilor respective, fiind deci fapte de comert obiective.

Tinandu-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comert obiective pot fi impartite in trei subgrupe:

a) operatiunile de interpunere in schimb sau circulatie;

b)operatiunile care privesc organizarea si desfasurarea activitatii de produc­tie (adica activitatea intreprinderilor);

c) operatiunile conexe ori accesorii (adica faptele care datorita legaturii lor cu operatiile pe care Codul comercial Ie considera fapte de comert sunt si ele conside­rate fapte de comert).

Fiecare din aceste subcategorii necesita unele explicatii, pentru a fi evitate confuziile.

a) Referitor la operatiunile de interpunere in schimb sau circulatie, in aceasta subgrupa intra: cumpararea si vanzarea comerciala si operatiile de banca.

Cumpararea si vanzarea comerciala este asemanatoare, sub aspectul struc­turii sale, cu vanzarea-cumpararea din domeniul dreptului civil (art. 1295 C. civ.).

Ceea ce le deosebeste este functia economica a contractului. Trasatura ca­racteristica a vanzarii-cumpararii comerciale o constituie intentia de revanzare sau inchiriere. Aceasta intentie de revanzare sau inchiriere trebuie sa existe la data cum­pararii, ea trebuie sa fie cunoscuta co-contractantului si sa priveasca bunul cum­parat.

Asa cum se prevede in art. 5 din Codul comercial "nu se poate considera fapt de comert cumpararea de produse sau marfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumatiunea cumparatorului, ori a familiei sale; de asemenea revanzarea unor lucruri si nici vanzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are dupa paman­tul sau sau cel cultivat de dansul'.

Legea nu cere ca bunul cumparat sa fie revandut in forma in care a fost do­bandit, ci poate fi revandut dupa ce a suferit unele transformari. Dar, transformarea bunului cumparat, prin anumite mijloace si procedee, ridica problema daca aceasta activitate nu este mai importanta decat bunul cumparat, intrucat materialul cumpa­rat (hartie, panza, blocuri de marmura, alte materii prime etc.) are o valoare neinsem­nata fata de opera realizata care se vinde. Problema este rezolvata prin disp. art. 3 pct. 9 din Codul comercial care prevede ca este fapta de comert si activitatea din fabrici. Ea s-a pus si in cazul meseriasului care prelucreaza materialul pentru a obtine un anumit produs. Si aceasta situatie este rezolvata prin acelasi text de lege sus-men-tionat, care se refera nu numai la activitatile din fabrici, ci si la manufacturi.

In literatura juridica se sustine ca totusi trebuie facuta o diferentiere. Astfel, daca meseriasul prelucreaza materialul procurat de client, ne aflam in prezenta unei prestatii de servicii, actul fiind civil nu comercial, iar daca meseriasul cumpara mate­rialul si, dupa prelucrarea lui, vinde produsele realizate, el face un act de comert.

Operatiunile de banca si schimb sunt fapte de comert, prevazute de disp. art. 3 pct. 11 din Codul comercial (operatiunile de banca fiind operatiunile de depozit, de efectuare de plati, de acordare de credite etc., iar operatiile de schimb privind regi­mul monetar sau al biletelor de banca etc.).

Fiind operatiuni de interpunere in circulatie, operatiunile de banca si schimb sunt guvernate de principii aplicabile circulatiei produselor si marfurilor.

b) A doua subgrupa este constituita, dupa cum am aratat, din operatiunile care privesc organizarea si desfasurarea activitatii de productie, adica activita­tea intreprinderilor.

Codul comercial enumera activitatile din intreprinderi care constituie acte de comert (furnituri, spectacole publice, comisioane, agentii si oficii de afaceri, cons­tructii, fabrici si manufactura, imprimerie, editura etc.) fara insa sa dea o definitie intreprinderii in dreptul comercial, lacuna ce a cautat sa fie complinita de literatura juridica.

Dupa unii autori, intreprinderea este un organism in fruntea caruia se afla o persoana numita intreprinzator, care combina resursele naturale cu capitalul si mun­ca oamenilor (inclusiv a sa proprie) in scopul producerii de bunuri si servicii (de­finitia, care are in vedere sensul economic al natiunii de intreprindere si se bazeaza pe criteriul organizarii factorilor de productie, a fost considerata imprecisa si prea larga, permitand cuprinderea nu numai a activitatilor consacrate de Codul comer­cial, ci si a altor operatiuni sau fapte de comert simple).

Intr-o alta opinie, intreprinderea este o activitate complexa, care consta in exercitarea repetata, in mod organizat si sistematic, de operatiuni expres prevazute de Codul comercial (si aceasta parere a fost criticata, reprosandu-i-se aceleasi defi­ciente ca si celei precedente).

Intr-o a treia opinie, bazata pe criteriul "interpunerii in schimbul muncii', intreprinderea este considerata ca un mod de organizare in care elementul esential este specularea muncii altora, in scopul obtinerii de produse si servicii destinate schimbului (definitie considerata restrictiva, deoarece exista si intreprinderi in care nu exista o atare interpunere, cum ar fi, de exemplu, intreprinderile de agentii si afaceri comerciale).

Tinandu-se seama de faptul ca definirea intreprinderii nu poate fi data numai pe baza unui singur criteriu, s-a propus o alta modalitate de abordare, avandu-se in vedere sensul economic al notiunii de intreprindere, dar si unele elemente de ordin juridic, in aceasta optica, intreprinderea ar putea fi definita ca fiind o organizare sis­tematica a unei activitati, cu ajutorul factorilor de productie (resurse ale naturii, ca­pital si munca), de catre intreprinzator si pe riscul sau, in scopul producerii de bunuri si servicii destinate schimbului, in vederea obtinerii unor beneficii (profit). Aceasta definitie priveste numai intreprinderile avute in vedere de Codul comercial. Daca intreprinderea are caracteristicile retinute in definitie, actele si faptele juridice pe care le implica organizarea activitatii, precum si actele savarsite in timpul desfasu­rarii activitatii vor fi considerate fapte de comert. Cu alte cuvinte, vor fi fapte de co­mert actele de vanzare-cumparare a materiilor prime si materialelor cu care intre­prinderea se aprovizioneaza, precum si cele referitoare la valorificarea produselor si serviciilor realizate.

Avandu-se in vedere obiectul lor, intreprinderile enumerate de disp. art. 3 din Codul comercial pot fi clasificate in doua categorii: intreprinderi de productie (industriale) si intreprinderi de prestari servicii.

c) Cea de a treia subgrupa din categoria faptelor de comert obiective sunt operatiunile conexe ori accesorii, care sunt calificate drept fapte de comert dato­rita stransei lor legaturi cu anumite acte sau operatii considerate de Codul comercial ca fiind fapte de comert.

Din aceasta subgrupa fac parte: contractele de report asupra obligatiilor de stat sau a altor titluri de credit care circula in comert; cumpararile sau vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale; contractele de mandat si comi­sion; contractele de consignatie; operatiunile de mijlocire in afacerile comerciale; cambia sau ordinele in producte sau marfuri; operatiunile cu privire la navigatie; depozitele pentru cauza de comert; contul curent si cecul; gajul si fidejusiunea.

Contractul de report asupra obligatiilor de stat sau a altor titluri de cre­dit care circula in comert consta in cumpararea cu bani a unor titluri de credit care circula in comert si in revanzarea simultana cu termen si cu un pret determinat catre aceeasi persoana a unor titluri de aceeasi specie (art. 74 Codul comercial). Deci, reportul este un act juridic complex care cuprinde o dubla vanzare: prima se executa imediat (atat in privinta predarii titlurilor, cat si a pretului), iar a doua este o vanzare cu termen, la un pret determinat, in temeiul acestui contract, o persoana (reporta-tul) detinatoare de titluri de credit (actiuni, obligatiuni etc.), care nu voieste sa le instraineze definitiv, da in report (adica vinde temporar) aceste titluri unei alte per­soane (reportatorul) in schimbul unui pret ce se plateste imediat. Totodata, partile se inteleg ca la un anumit termen reportatorul sa revanda reportatului titluri de credit de aceeasi specie, primind, pentru aceasta, ceea ce a platit plus o prima (constituind pretul serviciului prestat de el, adica de reportator).

Contractul de report prezinta avantaje pentru ambele parti: reportatul obtine suma de bani de care are nevoie fara sa piarda definitiv dreptul asupra titlurilor de credit, iar reportatorul isi valorifica, pe aceasta cale, sumele de bani disponibile.

Cumpararile si vanzarile de parti sociale sau actiuni ale societatilor co­merciale sunt fapte de comert obiective prin ele insele, fara a fi conditionate de exis­tenta intentiei de revanzare (asa cum prevede disp.art. 3 din Codul comercial, pentru cumpararile si vanzarile de bunuri mobile). Acest lucru este explicabil deoarece aceste operatiuni sunt legate indisolubil de fapte de comert, cum este contractul de societate. Deci, cumpararea si vanzarea partilor sociale si actiunilor societatilor co­merciale sunt fapte de comert conexe sau accesorii.

Contractele de mandat si comision au un caracter comercial, daca au ca obiect tratarea de afaceri comerciale.

Mandatul este contractul prin care o persoana (mandatarul) se obliga sa in­cheie acte juridice in numele si pe seama altei persoane (mandantul), de la care primeste imputernicirea. El este considerat fapta de comert numai in masura in care actele juridice pe care le incheie mandatarul sunt fapte de comert pentru mandant (art. 374 C. com.), de exemplu, imputernicirea mandatarului de a cumpara o canti­tate de marfa pentru a fi revanduta de mandant.

Contractul de comision este acel contract prin care o persoana (comisio­narul) se obliga, din insarcinarea altei persoane (comitentul) sa incheie anumite acte juridice in numele sau, dar pe seama comitentului, in schimbul unei remune­ratii (comisionul). Ca si in cazul mandatului, contractul de comision este considerat fapta de comert numai in masura in care actele juridice pe care le incheie comi­sionarul cu tertul sunt fapte de comert pentru comitent (art. 405 C. com.).

Contractul de consignatie este contractul prin care una dintre parti (consignantul) incredinteaza unei alte persoane (consignantul) anumite marfuri sau bunuri mobile spre a le vinde, in nume propriu, dar pe seama consignatarului(art.1 din Legea pentru reglementarea contractului de consignatie din 30 iulie 1934). Este o varietate a contractului de comision si, ca atare, este supus aceluiasi regim juridic, inclusiv pre­vederilor art. 405 C. com. (referitoare la comision).

Fiind in esenta un contract de comision, contractul de consignatie este fapt de comert si in cazul in care este folosit in cadrul unei intreprinderi de consignatie (art. 3 pct. 7 C. com.), precum si in cazul cand este utilizat in cadrul comertului pro­fesional al uneia dintre parti (art. 4 C. com.).

Operatiunile de mijlocire in afacerile comerciale consta intr-o actiune de intermediere intre doua persoane (fizice sau juridice), in scopul de a le inlesni incheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate.

Mijlocitorul nu este un reprezentant al partilor, el neactionand in baza unei imputerniciri.

Din acceptarea de catre partea interesata a demersurilor mijlocitorului, urma­ta de incheierea actului juridic cu cealalta parte, rezulta incheierea unui contract de mijlocire, in temeiul careia mijlocitorul este indreptatit sa primeasca o remuneratie pentru serviciul prestat (el intrevazand interesul unor persoane pentru incheierea unui anumit act juridic, face demersuri pentru a le pune in contact, facilitandu-le, astfel, incheierea actului respectiv).

Contractul de mijlocire apare, asadar, ca un contract de prestare (locatiune) de servicii.

Si operatiunile de mijlocire sunt considerate fapte de comert numai in masura in care se refera la afaceri comerciale (art. 3 pct. 12 C. com..), de exemplu actul juridic mijlocit este o cumparare in scop de revanzare. Nu prezinta relevanta impre­jurarea ca mijlocirea reprezinta un act izolat, care nu este facut cu titlu profesional, conditia legii fiind doar ca mijlocirea sa priveasca un act comercial.

Cambia sau ordinele in producte sau marfuri sunt fapte comerciale obiec­tive prevazute de art. 3 pct. 14 din Codul comercial.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoana (tragator) da dispozitie altei persoane (tras) sa plateasca o suma de bani, la scadenta, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoana (emitent) se obliga sa plateasca o suma de bani, la scadenta, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

In acceptiunea Codului comercial roman, notiunea de cambie desemneaza atat cambia propriu-zisa, cat si biletul la ordin, ambele titluri, asadar, fiind fapte de comert.

Cambia si biletul la ordin sunt considerate fapte de comert independent de natura raportului juridic din care izvorasc; deci indiferent de actul juridic de care sunt legate (de exemplu, un contract de vanzare-cumparare, care poate fi, deopotriva, un contract civil sau un act comercial).

Ordinul in producte sau marfuri este, de fapt, o cambie a carei particulari­tate consta in faptul ca obligatia are ca obiect o anumita cantitate de producte sau marfuri (acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practica).

Operatiunile cu privire la navigatie (vas, echipaj, transport, credite etc.) se prezinta ca o gama foarte variata de fapte de comert, cum sunt: cumpararea si van­zarea sau inchirierea vaselor; dotarea vaselor; aprovizionarea vaselor; expeditiile maritime; imprumuturile maritime; ipoteca maritima etc.

Aceste operatiuni au caracter comercial, indiferent de faptul ca sunt realizate in cadrul unei intreprinderi, sunt sau nu facute intr-un scop speculativ.

Au un caracter comercial atat operatiunile privind navigatia pe mare, cat si navigatia pe lacurile sau fluviile interioare.

Depozitele pentru cauza de comert, la care se refera art. 3 pct. 19 si 20 din Codul comercial sunt acele depozite de marfuri care se fac in docuri, antrepozite etc., sunt fapte de comert numai daca sunt efectuate in cadrul unei intreprinderi. Daca depozitul are un caracter izolat ori se face in alte locuri decat cele mentionate mai sus, el este considerat fapta de comert numai daca are "cauza comerciala' (asa cum prevede art. 3 pct. 19 C.com.), fie pentru un deponent sau un depozitar, fie pen­tru ambele parti (de exemplu, marfurile depozitate au fost cumparate pentru a fi revandute; in acest caz, depozitul este o fapta de comert conexa sau accesorie, datorita legaturii sale cu o operatiune considerata de lege drept fapta de comert).

Contul curent si cecul (art. 3 alin. 2 C.com.) sunt si ele fapte de comert obiective. Contul curent este un contract prin care partile convin ca, in loc sa lichideze separat si imediat creantele lor reciproce, izvorate din prestatiile ce si le-au facut una catre cealalta, lichidarea sa se faca la un anumit termen (legal sau conventional),prin achitarea soldului de catre partea care va fi debitoare.

In conceptia Codului comercial roman, contul curent constituie fapte de co­mert in toate cazurile cand el este folosit de un comerciant. El poate deveni fapta de comert obiectiva si cand este folosit de un necomerciant, daca are o cauza comer­ciala( art.9 Com.), adica este legat de o operatiune considerata fapta de comert (de exmplu, con­tractul de cont curent incheiat de parti, care are in vedere prestatiile reciproce dintr-o vanzare-cumparare comerciala).

Cecul este un titlu negociabil prin care o persoana (tragator) da ordin unei banci la care are un disponibil (tras) sa plateasca o suma de bani unei persoane (beneficiar) sau in contul acesteia (Legea nr. 59/1934 asupra cecului).

Atat contul curent, cat si cecul sunt considerate fapte de comert numai in ma­sura in care au o cauza comerciala (de exemplu, cecul este emis pentru plata unor marfuri cumparate in scop de revanzare).

Gajul si fidejusiunea avand si ele un caracter conex ori accesoriu al unei fapte de comert, au, prin aceasta, caracter de fapte de comert.

Contractul de gaj este contractul in temeiul caruia debitorul remite credito­rului sau un bun mobil pentru garantarea obligatiei sale,creditorul avand dreptul de a fi platit cu preferinta fata de alti creditori ( disp.art.478-480 C.com. si disp.art. 29,Titlul VI din Legea nr.99-1999 privind accelerarea reformei economice)

Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoana (fidejusor) se obliga fata de creditorul altei persoane sa execute obligatia debitorului, daca acesta nu o va executa (art. 1652 -1684 C. civ.).

Atat contractul de gaj, cat si contractul de fidejusiune vor fi fapte de comert numai in masura in care obligatia principala care se garanteaza este o obligatie co­merciala.

A doua mare categorie de fapte comerciale o constituie faptele de comert subiective.

Art. 3 din Codul comercial enumera actele si operatiunile considerate, prin continutului lor, fapte de comert obiective.

Dispozitiunea art. 4 C. com. prevede ca sunt socotite ca fapte de comert si "celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din insusi actul'.

Prin urmare, pe langa faptele de comert obiective (a caror comerciabilitate este independenta de calitatea persoanei care le savarseste), Codul comercial roman   con­sacra ca fiind fapte de comert si acele acte care dobandesc caracter comercial dato­rita calitatii de comerciant a persoanei care le savarseste (este vorba de categoria faptelor de comert subiective).

Reglementarea faptelor de comert subiective deriva din necesitatea cuprin­derii in sfera dreptului comercial a tuturor actelor si operatiunilor savarsite de un comerciant, in aceasta calitate.

Prin urmare, datorita certitudinii in ceea ce priveste natura si regimul juridic aplicabil acestor acte, este asigurata protectia atat a comerciantului, cat si a per­soanelor care intra in raporturi juridice cu acesta, intr-adevar, prin art. 4 din Codul comercial este instituita prezumtia de comercialitate pentru toate obligatiile comer­ciantului (cu exceptiile prevazute expres de art. 4 C. com.), indiferent de izvorul lor.

Astfel, vor constitui fapte de comert nu numai obligatiile contractuale, ci si obligati­ile derivand din fapte licite (gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata) sau prin savarsirea unor fapte ilicite inlegatura cu activitatea comerciala a comerciantului (art. 998 C. civ.).

Prezumtia de comercialitate instituita prin art. 4 din Codul comercial poate fi rasturnata prin proba contrara, dar numai in conditiile prevazute de art. 4 C. corn., adica prin dovedirea caracterului civil al obligatiei sau caracterului necomercial care ar rezulta din chiar actul savarsit de comerciant.

Fiind indreptatit sa incheie si acte juridice straine de activitatea sa profesio­nala, comerciantul poate, prin propria sa vointa, sa imprime actului un caracter ne­comercial, de exemplu el poate cumpara unele bunuri necesare uzului sau personal ori ale familiei, precizand cu ocazia incheierii actului juridic respectiv destinatia bunurilor cumparate.

Prin act de comert, legea are in vedere operatiile juridice (negotium), nu inscrisul con­statator (instrumentam). Deci, necomercialitatea actului trebuie sa rezulte din mani­festarea de vointa a comerciantului, care poate fi expresa sau tacita. Caracterul necomercial al actului poate fi dovedit prin orice mijloc de proba admis de lege.

Cea de-a treia categorie de fapte comerciale sunt faptele de comert uni­laterale sau mixte.

Faptele de comert (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (cand actul sau operatiunea are caracterul unei fapte de comert pentru ambele parti implicate in raportul juridic) sau unilaterale sau mixte (cand actul sau operatiunea are carac­terul unei fapte de comert numai pentru una dintre parti, pentru cealalta putand fi un act de natura civila; de exemplu, un contract incheiat intre un comerciant si un agricultor pentru cumpararea unei cantitati de legume).

Datorita imprejurarii ca faptele de comert unilaterale pot fi cuprinse in sfera faptelor de comert obiective sau subiective, uneori se considera ca nu constituie o categorie distincta de fapte de comert.

Art. 56 din Codul comercial prevede, in aceasta privinta, ca "daca un act este comercial numai pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi, in ce priveste aceste act, legii comerciale'. Solutia se justifica prin aceea ca, intrucat este vorba de un act juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la doua reglementari: una comer­ciala si una civila.

Trebuie insa facuta sublinierea ca legea comerciala reglementeaza doar ra­portul juridic fara a avea vreo consecinta asupra statutului juridic al necomerciantu­lui. Necomerciantul nu este transformat in comerciant, nefiindu-i, deci, impuse obligatiile profesionale ale comerciantului (cum ar fi, de exemplu, obligatia de inma­triculare in registrul comertului, tinerea registrelor comerciale etc.).

Dar, art. 56 din Codul comercial mai prevede, pe langa aceea ca faptelor de comert unilaterale li se aplica legea comerciala, si adausul " afara de cazurile in care legea ar dispune altfel', intr-adevar, in anumite cazuri (expres prevazute de lege, deci de stricta interpretare) este inlaturata aplicarea legii comerciale, in favoarea legii civile. Asa, de exemplu, art. 42 C. com., dupa ce stabileste regula ca, in obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, prevede ca aceasta prezumtie de solidari­tate nu se aplica la necomercianti pentru operatiuni care, in ceea ce ii priveste, nu sunt fapte de comert. Deci, legea exclude aplicarea prezumtiei de solidaritate cand codebitorii sunt necomercianti, iar obligatia lor are ca izvor o operatiune care, in privinta lor, nu este o fapta de comert (de exemplu, in legatura cu un contract de vanzare-cumparare incheiat de doi agricultori cu un comerciant, raspunderea agriculto­rilor pentru neexecutarea obligatiei va fi divizibila, nu solidara, deoarece obligatia lor izvoraste dintr-un act care, pentru agricultori, nu este fapta de comert).