Bazele gestiunii financiare a firmei

Bazele Gestiunii financiare a firmei

1. Obiectul de studiu al Gestiunii financiare a firmei  

Orice agent economic trebuie sa stabileasca relatii comerciale cu alte persoane fizice sau juridice. Aceste relatii comerciale presupun dezvoltarea fluxurilor materiale (de bunuri materiale sau nemateriale) precum si fluxuri financiare, care de cele mai multe ori (in conditiile in care ele insele nu reprezinta obiectul tranzactiilor) au rolul de a stinge angajamente generate de fluxurile materiale. Acesta reprezinta principalul motiv pentru care firmele evolueaza intr-un spatiu numit mediu financiar.

Spatiul financiar ofera firmei instrumente si posibilitati de actiune specifice, dar o supune si unor constrangeri deosebite. Obiectul gestiunii financiare sau al finantelor intreprinderii se poate defini prin raportarea la oportunitatile si constrangerile determinate de mediul financiar.

Problematica gestiunii financiare si continutul sau tehnic sunt in stransa legatura cu contextul intern si cu cel extern. In aceste conditii apare necesara evidentierea aspectelor identificate de teoria si practica financiara, dar si a aspectelor conjuncturale si locale proprii unui anumit tip de firma si unui anumit context national sau regional.

O firma de orice fel, trebuie sa abordeze probleme de gestiune financiara de fiecare data cand efectueaza sau are in vedere o operatiune care implica achizitionarea, detinerea sau cesionarea de bani sau de titluri financiare, in consecinta, orice intreprindere care face parte dintr-o economie in care exista o circulatie a banilor sau a altor creante, e confruntata cu oportunitati si constrangeri financiare si trebuie sa-si puna la punct proceduri adecvate de gestiune financiara.

Factorii de influenta ai gestiunii financiare ai unei firme sunt:

stadiul si formele de dezvoltare ale sistemului financiar national sau international;

natura si diversitatea instrumentelor, institutiilor si mecanismelor.

caracteristicilor proprii intreprinderii si caracteristicilor inerente sistemului financiar.

Continutul gestiunii financiare poate fi abordat intr-un mod mai riguros facand referire la obiectul sau, la sarcinile fundamentale care-i revin si la raspunderile operationale incredintate diferitilor specialisti din domeniul finantelor:

Figura nr. Continutul gestiunii financiare a intreprinderilor[1]

Spatiul financiar in care isi desfasoara activitatea intreprinderile constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea si circulatia banilor si a altor active financiare. Banii si celelalte active financiare constituie una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun in miscare, cinci ansambluri de componente:

un ansamblu de instrumente care reprezinta activele financiare, avand multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adica documente reprezentand drepturi de proprietate sau drepturi de creanta detinute de o persoana fata de alta persoana. Oricare ar fi forma lor, materiala sau imateriala, oricare ar fi identitatea persoanei care le emite si a celei care le detine, oricare ar fi natura exacta a drepturilor care le sunt atasate, actiunile, obligatiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele in bani si diverse alte titluri de creanta sau de proprietate apartin unei prime componente a sistemului financiar, aceasta fiind titlurile financiare. Se pot caracteriza operatiunile financiare ca fiind operatiuni de creare, achizitionare, detinere sau cesionare a titlurilor financiare.

agenti cu specializare exclusiva sau principala in realizarea operatiunilor financiare si care sunt caracterizati ca institutii financiare. Este cazul, de exemplu, al bancilor, al caselor de economii, al societatilor de asigurari, al intermediarilor specializati in efectuarea tranzactiilor bursiere.

pietele activelor financiare unde se incheie tranzactiile care pun titlurile financiare in circulatie. Aceste piete pot avea unul din urmatoarele roluri:

de finantare a ansamblului economiei (cum e cazul pietelor bursiere);

de refinantare a institutiilor financiare si le sunt rezervate acestora in exclusivitate sau in principal (este cazul pietelor monetare si ipotecare);

acoperirea riscurilor financiare (este cazul pietelor pentru optiuni si al pietelor pentru contracte financiare la termen).

reglementari juridice si tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementari, au ca scop organizarea si reglarea comportamentelor financiare si a pietelor financiare. Ele inglobeaza, atat dispozitiile referitoare la controlul creditului si la organizarea profesiunilor bancare, cat si regulile profesionale ale asociatiilor agentilor de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei piete financiare.

variabile care influenteaza modul de actiune al operatorilor financiari si care includ de exemplu, ratele dobanzilor care regleaza raportul intre cei care dau si cei care iau cu imprumut, cursurile de schimb care regleaza schimburile intre monedele nationale, cotatiile care fixeaza preturile activelor financiare supuse tranzactiilor.

Pe baza celor cinci componente se poate reprezenta celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, prezentate in Figura nr. 2:

Figura nr. Intreprinderea si mediul sau financiar[2]

Aceasta reprezentare arata ca, in cazul oricarei organizatii sau intreprinderi, gestiunea financiara trebuie sa asigure cunoasterea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) si procedeelor de reglare (3), sa coordoneze operatiunile financiare si sa stapaneasca relatiile cu partenerii financiari (4) si cu pietele (5) care au implicatii in activitatea intreprinderii.

2. Sarcinile Gestiunii financiare a firmei

Inainte ca departamentul de conducere sa ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Desi unele firme pot avea unele obiective specifice organizarii lor, obiectivul principal al majoritatii firmelor este maximizarea bogatiei proprietarilor. Mai exista si alte obiective importante dar acestea sunt in general subordonate acestuia.

Avutia actionarilor este direct afectata atat de cursul de piata al actiunilor pe care le detin cat si de dividendele primite. Cursul de piata al actiunilor reflecta, printre alte lucruri, asteptarile privind dividendele ce se vor primi in viitor. Deoarece pretul actiunilor firmei reflecta cele doua aspecte ale bogatiei actionarilor, obiectivul managementului este sa maximizeze valoarea actiunilor firmei.

Desi valoarea actiunilor firmei (ceea ce ele valoreaza in realitate) si valoarea de piata pot fi diferite in conditiile unei piete imperfecte, managerii nu pot controla diferenta. De aceea, managementul poate cel mult incerca sa maximizeze valoarea actiunilor si sa spere la un pret corect din partea investitorilor.

Rolul fundamental al gestiunii financiare a intreprinderii il reprezinta maximizarea valorii acesteia sau maximizarea avutiei proprietarilor sai. Formularile propuse sufera uneori adaptari pentru a tine seama de forma juridica a intreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avutiei actionarilor in cazul societatilor pe actiuni si de maximizarea cursurilor, cand titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursa. Maximizarea valorii necesita ca patrimoniul sa fie angajat in proiecte de investitii, care sa-1 valorifice, gratie rentabilitatii lor viitoare.

Alte scopuri ale gestiunii financiare sunt:

asigurarea calitatii si nivelului performantelor realizate de intreprindere in diversele sale proiecte si activitati;

evitarea risipirii patrimoniului cauzata de un faliment;

sa vegheze la mentinerea solvabilitatii sau a echilibrului financiar al intreprinderii.

Riscul falimentului constituie o forma particulara a riscului financiar. Firma este supusa unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului sau financiar.

2.1. Maximizarea valorii intreprinderii

Gestiunea financiara se ocupa in primul rand de maximizarea valorii intreprinderii. Aceasta valoare nu poate fi apreciata numai in raport cu patrimoniul sau, cu bogatiile acumulate de intreprindere pana la un anumit moment. Ea trebuie analizata si in raport cu proiectele si activitatile viitoare in care va fi angajat patrimoniul.

Bogatia acumulata de intreprindere la un moment dat nu constituie decat unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie sa tina seama si de rezultatele asteptate in viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. In acest sens valoarea intreprinderii este o valoare anticipata. Ea tine seama de valoarea actuala, corelata cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activitatile intreprinderii.

Valoarea unei intreprinderi nu poate fi asimilata numai valorii patrimoniului ei prezent (ANC = Active - Datorii, in care ANC = Activul net contabil sau totalul capitalurilor proprii). Pentru a evalua o intreprindere mai trebuie luate in considerare trei aspecte:

valoarea intreprinderii este o valoare actualizata, adica echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate.

valoarea este o marime dinamica, inseparabila de procesul de valorificare a patrimoniului. Perceptiile legate de calitatea proiectelor desfasurate, de perspectivele lor viitoare in ceea ce priveste rezultatele, determina o reexaminare permanenta a valorii intreprinderii. Asa se explica sensibilitatea evaluarii la informatiile noi care orienteaza anticiparile intr-un sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei actiuni la bursa se modifica in functie de informatiile care apar pe piata in legatura cu evolutia firmei.

evaluarea este sensibila la toate riscurile percepute ca susceptibile sa afecteze nivelul si stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate de caracteristicile proprii intreprinderii, sau de evolutiile mediului inconjurator.

Maximizarea valorii intreprinderii este dependenta de nivelul performantelor asigurate de activitatile intreprinderii si de stapanirea riscului de faliment si a riscurilor financiare in general.

2.2. Mentinerea nivelului performantelor financiare

Gestiunea financiara trebuie sa vegheze asupra mentinerii performantelor intreprinderii la un nivel satisfacator. Cautarea unui anumit nivel al rezultatelor reflecta, pe de o parte, o constrangere majora suferita de intreprindere si pe de alta, alegerea deliberata a proprietarilor si a conducatorilor sai.

Intreprinderea foloseste resurse care implica un anumit cost. Gestiunea financiara trebuie sa verifice, mai intai, daca activitatea este destul de eficienta pentru a obtine veniturile care sa permita plata furnizorilor de resurse si, daca va fi cazul, sa asigure restituirea acestor resurse. Astfel, in cazul unui imprumut, responsabilul financiar va trebui sa se asigure ca resursele financiare obtinute vor fi utilizate in conditii eficiente pentru a permite plata de catre intreprindere a dobanzilor si rambursarile la termenele convenite cu cel de la care a luat imprumutul.

Obtinerea de catre intreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, daunatoare, atat pentru intreprindere, cat si pentru furnizorii sai de fonduri si pentru economia nationala.

Finantele intreprinderii nu urmareste cautarea cu orice pret a obtinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciaza, dimpotriva, intr-un mod favorabil, stabilitatea performantelor si introducand notiunile de valoare actualizata si de risc, cauta sa obtina un compromis satisfacator intre stabilitate si rentabilitate.

Figura nr. Constrangerea intreprinderii de a fi eficienta

Cresterea profiturilor este importanta pentru firma, dar nu este obiectivul principal, deoarece bogatia actionarilor poate chiar sa scada in ciuda cresterii profitului. Investitorii sunt dispusi sa faca o investitie riscanta numai daca se asteapta sa fie compensati printr-un venit superior. Cu cat este mai mare riscul, cu atat trebuie sa fie mai mare venitul obtinut.

2.3. Stapanirea riscurilor financiare

Stapanirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. In general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active si deci de o intreprindere care foloseste un anumit volum de fonduri poate fi definit in raport cu variabilitatea anticipata a rezultatelor susceptibile a fi obtinute. Aceasta notiune generala de risc se bazeaza pe luarea in consideratie a instabilitatii sau a variabilitatii prevazute a performantelor financiare viitoare.

Gestiunea financiara studiaza si cauta sa controleze instabilitatea legata de anumite situatii sau operatiuni precum: riscul in exploatare legat de structura costurilor, riscul indatorarii legat de efectul structurii financiare a intreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuala insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiara cauta sa controleze influentele exercitate asupra intreprinderii de instabilitatea inerenta a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobanzii, sau de unele transformari deosebite care au loc in mediul institutional: riscul administrativ si riscul politic.

Riscuri financiare specifice

Nu numai forma generala a riscului financiar definita prin variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor, dar si formele specifice ale riscului trebuie sa fie analizate si stapanite de gestiunea financiara.

a)  Riscul de exploatare determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are in vedere structura costurilor intreprinderii. Repartitia intre costurile fixe si costurile variabile face rezultatele intreprinderii mai mult sau mai putin sensibile la variatia nivelului productiei si vanzarilor. O intreprindere care are cheltuieli fixe sau de structura foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile si este deci mai riscanta. in cazul cand productia e scazuta, intreprinderea nu va putea sa repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui numar suficient de produse si va obtine astfel pierderi. La modul general, cresterea partii cheltuielilor fixe in cheltuielile intreprinderii se exprima prin cresterea diferentei intre rezultatele obtinute in ipotezele cele mai favorabile si cele obtinute in ipotezele cele mai pesimiste. Aceasta relatie intre dispersia rezultatelor (care da marimea riscului) si structura costurilor pune in discutie activitatea curenta a intreprinderii, adica activitatea de productie, de aprovizionare si de vanzare, care constituie exploatarea curenta. Structura costurilor exercita astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.

b)  Riscul indatorarii ca efect al structurii financiare. Riscul indatorarii e legat de structura finantarii intreprinderii. Cand intreprinderea contracteaza noi datorii, ea se obliga sa obtina beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea si rambursarea imprumuturilor contractate.

Cresterea indatorarii amplifica dispersia rezultatelor si determina un risc financiar propriu. Se maresc sperantele de rentabilitate asteptata daca evolutia viitoare confirma ipotezele favorabile, dar rezultatele asteptate se reduc in cazul cand ipotezele defavorabile se confirma.

c)   Riscul de faliment. Situatia de criza sau falimentul constituie sanctiunea posibila pentru insolvabilitatea intreprinderii. Controlarea acestui risc explica pentru ce mentinerea solvabilitatii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment. Cand criza poate fi in final depasita intreprinderea va scapa de amenintarea disparitiei si isi asigura supravietuirea. In acest caz, criza antreneaza costuri specifice care trebuie sa fie luate in calcul cand se urmareste a se aprecia riscul de faliment.

d)  Riscul cursului de schimb valutar si riscul ratei dobanzii. Intreprinderea suporta riscuri financiare specifice legate de evolutia cursului de schimb al monedei nationale in raport cu monedele straine si legate de evolutia posibila a ratei dobanzii.

Pe de o parte, de fiecare data cand intreprinderea efectueaza operatiuni exprimate in devize sau moneda straina, ea se expune riscului de pierdere legat de evolutia defavorabila a ratelor de schimb. Astfel, o intreprindere exportatoare, care realizeaza o vanzare in strainatate si factureaza in devize risca o pierdere din schimb daca moneda straina utilizata se depreciaza in raport cu moneda nationala. Invers, un imprumutator care s-a angajat sa-si plateasca furnizorii straini in devize se expune unei pierderi daca rata de schimb a acestor devize in raport cu moneda nationala creste inainte ca plata sa se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauza a variabilitatii rezultatelor. Ea creeaza riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiara trebuie sa-1 controleze si sa-1 stapaneasca.

Pe de alta parte, multe intreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variatia ratelor dobanzii pe pietele de capital. O intreprindere care face apel la imprumuturi bancare pe termen scurt va fi, de exemplu, obligata sa suporte cheltuieli financiare majorate in cazul cresterii dobanzii. Dimpotriva, un imprumutator, care a acordat un credit cu dobanda fixa si care obtine deci, un randament plafonat sufera o 'pierdere de castig' daca dobanzile cresc pe piata, in timp ce remunerarea pe care el o primeste nu este insotita de aceeasi crestere. Evolutia ratelor dobanzii constituie deci si ea o sursa de instabilitate a rezultatelor. In acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobanzilor, a carui urmarire si stapanire creeaza o responsabilitate deosebita pentru gestiunea financiara.

Dimensionarea globala a riscului financiar

Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci cand sunt valorificate, speranta unor rezultate viitoare care sa aiba o rata de rentabilitate anticipata R,. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipate R₁,R₂,..,R_n corespunzand diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enuntate in legatura cu viitorul intreprinderii, cu activitatea si cu mediul sau. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate subiectiva P_j, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilitati (P₁, P₂,,P_n) la ansamblul de rate preconizate (R₁, R₂,,R_n).

Distributia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea sperantei matematice corespunzatoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu probabilitatile asociate lor:

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate asteptate, avandu-se in vedere amploarea distantei fata de medie (R_j -) pentru diferitele rate preconizate. Dispersia s2 (R) si abaterea medie patratica s(R) sunt marimile care masoara aceasta instabilitate sau volatilitate a rentabilitatii prevazuta si deci marimea riscului:

Riscul obtinerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic, dupa cum sunt rezultatele acestor calcule.

2.4. Mentinerea solvabilitatii firmei

Analiza riscurilor financiare carora trebuie sa le faca fata intreprinderea a dus la sublinierea importantei riscului de faliment. Sursa fundamentala a unui astfel de risc se afla in insolvabilitatea posibila a intreprinderii.

Solvabilitatea exprima aptitudinea unui agent economic oarecare de a face fata datoriilor sale, cand acestea ajung la scadenta. Mai concret, mentinerea solvabilitatii consta in executarea cu scrupulozitate a rambursarilor promise imprumutatorilor si altor creditori.

In cazul unei organizatii si in special al unei intreprinderi insolvabilitatea ii conduce pe creditori la constatarea incetarii platilor prin intermediul instantei judecatoresti. Procedura judecatoreasca de 'faliment', sau de 'redresare pe cale judecatoreasca', astfel inceputa poate duce la lichidare si deci la disparitia intreprinderii.

3. Responsabilitatile operationale ale Gestiunii financiare

Domeniul competentelor gestiunii financiare priveste ansamblul problemelor ridicate de relatiile intre intreprindere si mediul sau financiar. Sarcinile fundamentale care revin finantelor intreprinderii privesc mentinerea valorii acesteia, a performantelor sale financiare, stapanirea riscurilor cu care intreprinderea e confruntata si mentinerea solvabilitatii.

Principalele sarcini operationale ale Gestiunii financiare  sunt distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare. Acest ciclu cuprinde:

faza de diagnosticare sau analiza financiara care are in principal ca obiect aprecierea situatiei si a activitatii financiare a intreprinderii, pentru a pregati adoptarea de masuri concrete care sa permita depasirea lacunelor si valorificarea avantajelor.

faza de formulare si de aplicare a deciziilor financiare care se inscriu in perspectiva proiectelor pe termen lung si mediu si pun in miscare operatiuni de investitii si de finantare. Ele urmaresc insa si efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de alta parte, anumite masuri trebuie oprite pentru a proteja intreprinderea impotriva riscurilor financiare carora trebuie sa le faca fata in diverse situatii.

faza urmaririi si controlului proiectelor a caror aplicare a fost hotarata de intreprindere. Aceasta faza permite, cel mai adesea, constatarea 'diferentelor' intre realizarile efective si proiectele initiale. Ea ar trebui sa duca la declansarea unor masuri de corectie, care ar insemna fie o rectificare a traiectoriei si apropierea de proiectele initiale, fie adaptarea sau revizuirea proiectelor initiale.