Sursele dreptului international

Profesorul Martian Niciu in lucrarile sale defineste "sursele" ca fiind; prevederi operand intr-un sistem legal, la nivel tehnic cu obligatia trecerii printr-un proces complex care sa aiba ca rezultat prevederile dreptului international.

Fiecare sistem legal trebuie sa aiba citeva criterii dupa care normele legale sau legile sunt recunoscute. Daca izvoarele oficiale ale dreptului national sunt constitutia,actele legislative si administrative, doctrina, precedentele judiciare, deciziile curtii de justitie etc.in privinta creari dreptului international,sistemul legal este unul primitiv.Comunitatii internationale ii lipseste o constitutie care sa poata fi privita ca o sursa fundamentala a dreptului.Nu exista o institutie comparabila cu cele din legislatia nationala care sa poata promulga legi cu aplicabilitate generala,sau agentii administrative care sa creeze regulamente.Mai mult Curtii Internationale de Justitie ii lipseste jurisdictia plenara asupra disputelor legate de dreptul international,iar decizile Curtii sunt legal obligatorii numai pentru partile aflate in disputa.

Cum stim atunci cand o regula existenta este de drept international?La aceasta intrebare se poate raspunde doar facandu-se referire la sursele dreptului international si analizandu-se maniera in care dreptul international a fost creat sau cum a devenit legal obligatoriu pe plan international.

1 Art.38(1)al Statutului Curtii Internationale de Justitie

Punctul de plecare in abordarea surselor dreptului international public este Art.38 al statutului Curtii Internationale de Justitie.Aceste prevede ca;

(1) Curteaa carei functie este sa decida in concoordanta cu legea internationala in asa fel incit disputelelor care sunt inaintate Curtii lin se vor aplica;

(a) conventiile internationale,indiferent/generale sau particulare,stabilesc reguli exprese recunoscute de catre statele contestatare;

(b) cutuma internationala dovada a practicii internationale acceptata ca si lege;

(c) principiile generale de lege recunoscute de natiunile civilizate;

(d) subiectele sub incidenta art.59,deciziile judiciare si scrierile celor mai calificati specialisti ai diferitelor natiuni care in subsidiar inseamna determinarea normelor legale.

Din continutul art.38 rezulta ca:Dreptul internationale are trei surse primare si trei surse secundare:

1.1 Surse primare; Art. 31(1)

C.I.J este unanim recunoscut ca fiind declaratia cu cea mai mare autoritate dintre toate izvoarele dreptului international.Prevederea acestuia este in general considerata a fi cea mai completa enumerare a izvoarelor dreptului international.

Intelesul Art.38 al Statutului J.C.J. Art.38 afost inclus in Statutul J.C.J. pentru a descrie natura legilor internationale pe care Curtea urma sa le aplice .Art 38 (a) arata ca dreptul international are la baza tratate internationale,cutuma internationala si principiile generale de drept.Asta inseamna ca o regula nu poate fi considerata a fi de drept internnational decat daca deriva din una din aceste 3 surse.

Art.38 (1) nu prevede daca cele trei surse primare amintite au aceeasi valoare ierarhica sau daca tratatele sunt mai importante decat cutuma sau cutuma decat principiile de drept.Desi exista un dezacord in aceasta privinta, in practica se pare ca o curte internationala confruntata cu o disputa intre doua state,va lua in considerare in primul rand prevederile unui tratat anume,obligatoriu pentru partile aflate in conflict,aratand ca aceasta din urma nu are statutul unei norme superiore sau fundamentale a dreptului international(jus cogens)pe care un tratat sa n-o poata anula.In acelasi fel ,o regula de drept cutumiar international va fi superioara unui principiu general de drept.De aceea,exista o paralela vaga intre legislatie,dreptul comun si principiile legale intr-un sistem legal'pe de o parte, si tratatele,cutuma si principiile generale in contextul international,pe de alta parte.

1.1.1 Dreptul cutumiar international.

Cutuma este o sursa importanta a legii internationale, si este practicata numai de catre statele interesate in folosirea ei. In orice societate primitiva anumite reguli de comportament arata si prescriu ce este permis si ce nu este permis. Asemenea reguli se dezvolta intr-un mod aproape subconstient intr-un grup si sunt mentinute de membrii unui grup prin presiuni sociale. Este posibil sa identificam doua elemente de baza ale crearii cutumei. Acestea sunt faptele materiale care reprezinta actualul comportament al statelor si credinta subiectiva sau psihologica, ca un asemenea "comportament" este insasi "legea", convingerea ca statul care a actionat intr-un anume fel a avut obligatia legala de a actiona in acel fel.

Conform Art.38(1)(b) al Statutului 'o practica generala acceptata ca lege'este o cutuma internationala..Deci, o regula sau un principiu ,reflectat in practica sau conduita statelor,trebuie sa fie acceptata de acestea expres sau tacit ca fiind legal obligatorie pe plan international pentru a fi considerata o regula de drept international. Dreptul cutumiar international decurge din practica statelor^.

Pentru juristii internationali'practica statelor' inseamna conduita oficialilor guvernamentali reflectata intr-o varietate de acte,inclusiv declaratii oficiale ale conferintelor internationale,schimburi diplomatice,instructiuni oficiale pentru agentii diplomatici,decizii ale Curti nationale,masuri legislative si alte activitati ale guvernelor menite sa rezolve probleme de interes international.Inactiunea poate de asemenea fi considerata ca practica a statului.

O practica nu devine o regula de drept cutumiar international,numai pentru ca este urmata in mod frecvent.Este nevoie pe langa asta, sa fie privita de state ca fiind o problema de drept obligatorie.

Practica trebuie completata de 'opinio juris'(convingerea ca regula este obligatorie)pentru a o transforma intr-o cutuma de drept international. Aceasta din cauza ca statele nu-si restrang comportamentul la ceea ce este legal cerut. Ele ar putea urma o linie de conduita pur si simplu din sentimentul de bunavointa si in speranta unor beneficii reciproce. Nu exista nici o lege care sa le impuna obligatia stricta de a ajuta economic dezvoltarea natiunilor. Simplul fapt ca aceste lucruri sunt facute nu inseamna ca au fost obligatorii.

Desi nevoia de "opinio jurus" rezulta implicit din faptul ca acea regula a fost in general si in mod constant urmata pentru o lunga perioada de timp,este mult mai dificil de stiut cat de larg acceptata trebuie sa fie acea practica pentru a face parte din dreptul cutumiar international.Este clar ca nu trebuie sa fie universal acceptata. Dar odata ce o practica a capatat statutul de lege este obligatorie pentru toate statele care au obiectat in privinta sa.

Un mare numar de legi cutumiare au fost dezvoltate de practica statelor si sunt parte a dreptului international

Faptul material

Curtea Internationala de Justitie a sustinut ca un anumit grad de uniformitate a practicii statelor este esential pentru ca o cutuma sa apara.

Pragul care trebuie sa fie trecut inainte sa fie creata o cutuma legal obligatorie va depinde de natura regulii sustinute si de opozitia pe care o intampina. De exemplu, legea cutumiara legata de suveranitatea unui stat asupra spatiului aerian, s-a dezvoltat foarte repede in anii dinaintea si din timpul Primului Razboi Mondial.

Dar este de neignorat faptul ca statele, unele dintre ele, sunt mai influente si mai puternice decat altele si ca actiunile lor ar trebui sa fie privite ca avand o importanta mai mare. Acest lucru este reflectat in dreptul international in sensul ca, cutuma poate fi creata de cateva state care sunt in stransa legatura cu problema in cauza, indiferent ca acest lucru se datoreaza bogatiei lor si puterii lor sau din cauza legaturii lor speciale cu subiectul in cauza, de exemplu natiunile cu iesire la mare si legea marilor. Legea nu poate fi separata de politici sau de putere si acesta este un exemplu al acestei supozitii.

Se poate astfel concluziona, ca pentru ca o cutuma sa fie acceptata si recunoscuta, trebuie sa aiba acordul marilor puteri in acel domeniu. O reglementare privitoare la intinderea marii teritoriale este putin probabil sa fie tratata ca o lege, daca marile natiuni maritime (cu iesire la mare) nu sunt de acord, indiferent cate state implicate ar necesita-o. Alte tari, pot sa propuna idei si sa faca presiuni, dar fara acordul acestor tari importante, nu poate fi creata o regula de drept cutumiar. Acest lucru decurge din natura sistemului international unde toti pot participa, dar punctele de vedere ale marilor puteri au cea mai mare greutate.

In concluzie, durata si generalitatea practicii au un loc secundar fata de relativa importanta a grabei statelor de a formula o regula cutumiara noua, in orice domeniu. Universalitatea, nu este o cerinta, dar o corelatie cu puterea este necesara. Un anumit grad de continuitate trebuie mentinut, dar acest lucru depinde din nou, de contextul actiunilor statelor si de natura obiceiurilor lor.

O inactiune poate decurge din obligatia legala de a nu actiona sau din incapacitatea sau lipsa de dorinta, in anumite circumstante, de a actiona. Intr-adevar, s-a sustinut ca obiceiul continuu de a nu actiona, in anumite situatii, poate conduce la formarea unei legi.

Cand nu se da curs unei actiuni inseamna ca acest fapt are legatura, sau este influentat de o lipsa de cunoastere a unor circumstante relevante si nu poate fi interpretat acest fapt in sensul unui acord.

Ce se intelege prin practica statului?

Practica statului acopera toate tipurile de comportament initiate de un stat sau se limiteaza doar la actiuni actuale, include acele lucruri precum discursurile, documentele neoficiale, si declaratiile guvernamentale sau este limitata la ceea ce fac statele in fapt?

Modul in care statele se comporta in practica formeaza baza dreptului cutumiar dar evidenta a ceea ce un stat poate face, poate fi obtinuta din diferite surse. Un stat nu este o entitate vie, dar consta intr-un numar de departamente guvernamentale si in sute de oficiali, iar activitatea unui stat poate fi raspandita, cuprinzand o serie intreaga de organe nationale. Asa sunt ofiterii legali, institutiile legislative, curti, agentii diplomatice si lideri politici. Fiecare dintre acestia presupune o activitate care are legatura cu domeniul international, si trebuie examinata, de aceea, toate aceste surse materiale pentru a descoperi dovezi a ceea ce face un stat.

O modalitate evidenta de a afla cum tarile se comporta, este de a citi ziarele, de a consulta documente istorice, de a asculta ceea ce au de spus autoritatile guvernamentale si de a cerceta multele publicatii oficiale. Exista, de asemenea, memoriile a fostilor lideri, manuale oficiale a problemelor legale, schimburi diplomatice si opiniile consultantilor juridici nationali. Toate aceste metode sunt valoroase in cautarea determinarii practicii statului.

Se mai pot adauga, rezolutiile Adunarii Generale, comentariile guvernelor facute pe marginea proiectelor concepute de Comisia de Drept International, deciziile institutiilor juridice internationale, deciziile curtilor nationale, tratatele si practica generala a organizatiilor internationale.

Organizatiile internationale, de fapt, pot fi folositoare pentru crearea dreptului cutumiar. De exemplu, Recomandarea Curtii Internationale de Justitie prin care declara ca Natiunile Unite au personalitate internationala, s-a bazat partial pe actualul comportament al Natiunilor Unite. Comisia de Drept International a aratat ca "arhivele practicii cumulative a organizatiilor internationale pot fi considerate ca dovezi ale existentei dreptului cutumiar international cu referire la relatiile dintre state si organizatii".

Legile interne ale statelor, pot, in anumite circumstante, forma, baza regulilor cutumiare. Cererile (pretentiile), in mod distinct fata de actiunile fizice, nu pot constitui practica statului. Acest lucru se bazeaza pe preceptul ca "pana ce un stat nu actioneaza, pretentiile au o mica valoare ca o predictie fata de ceea ce vor face statele. Cererile si conventiile statelor in variate contexte au constituit evidente ale practicii statului si este logic sa fie asa, desi importanta acestor cereri (pretentii), poate varia in functie de circumstante. Aceasta abordare este in mod sigur cea corecta din moment ce procedura cererilor si a plangerilor este o metoda recunoscuta prin care statele comunica unele altora perceptiile lor asupra statutului unor reguli si norme internationale. In acest sens, ele opereaza ca si actiunile fizice.

Opinio juris

Odata ce s-a stabilit existenta unei anumite practici, este necesar sa luam in considerare modul in care un stat isi priveste propriul comportament. Trebuie privit ca pe un act moral, politic sau legal sau ca pe o declaratie? Opinio juris sau credinta ca activitatea unui stat este legal obligatorie, este factorul care transforma practica in cutuma si o interpreteaza ca fiind o parte a dreptului international deci statele se vor comporta intr-un anume fel pentru ca vor avea convingerea ca este obligatoriu sa actioneze in acel fel.

Curtea Internationala de Justitie a exprimat acest punct de vedere cand a decis asupra cazului Lotus. Respingind aceste argumente a declarat ca in cazul unei asemenea absente din practica a instituirii procedurilor penale, nu pot duce la formarea unei cutume. A sustinut ca "numai daca o asemenea abtinere a fost bazata pe constiinta statelor de a avea datoria de a se abtine, est posibil sa vorbim despre o cutuma internationala". Deci elementul esential al obligatiei a fost abtinerea, iar practica a ramas practica si nimic mai mult.

Curtea a notat ca: "pentru a fi create cateva reguli cutumiare noi, nu numai ca actiunile avute in vedere trebuie sa duca la infiintarea unei practici statale statuare, dar trebuie de asemenea, sa fie insotite de "opinio juris sive necessitatis". Statele, actionand in acest fel, sau celelalte State fiind in postura de a reactiona la aceste masuri, trebuie sa se comporte in asa fel incat conduita lor sa fie dovada increderii ca aceasta practica este redata obligatoriu prin cerinta existentei unei reguli de drept. Nevoia pentru o asemenea incredere si existenta unui element subiectiv se afla implicit in chiar notiunea de opinio juris sive necessitatis".

De aceea este clar ca, Curtea a adoptat si mentinut un inalt standard cu privire la dovada publica a existentei unui element subiectiv in formarea dreptului cutumiar.

De aceea, problema trebuie tratata in termenii (limitele) unui proces in cadrul caruia statele se comporta intr-un anume fel, avand convingerea ca acest comportament este legal sau va contribui la crearea unei legi. Acest lucru depinde de cum vor reactiona celelalte state si de acceptarea sau respingerea acestui proces de legiferare. Problema in acest tip de abordare este ca, uneori este greu sa stabilesti exact cand o regula o inlocuieste pe alta dar aceasta este o dificultate izvorata din natura cutumei. Schimbarea este rareori treptata, ci mai degraba sporadica.

Totusi, statele trebuie sa cunoasca faptul ca daca un stat actioneaza intr-un anume fel, este pentru ca, priveste aceasta modalitate ca fiind in limitele dreptului international si nu ca pe un gest pur politic sau moral. Trebuie sa existe un aspect legal in acest comportament, si actiunea statului va confirma acest lucru astfel ca sa poata distinge comunitatea internationala actiunile (practicile) legale, de cele ilegale. Acest lucru este esential pentru dezvoltarea si prezentarea cadrului legal al statelor.

Sustinerea, cunoasterea si schimbarile care au loc in dreptul cutumiar

In general, daca statele accepta comportamentul altor state fara a protesta impotriva lui, se prezuma ca un asemenea comportament este acceptat ca fiind legitim.

Unii doctrinari au sustinut de asemenea, ca acceptarea este rezultatul unui acord in privinta regulii cutumiare si ca absenta protestului presupune acordul. Cu alte cuvinte, cand un stat sau mai multe state iau parte la actiuni pe care le declara a fi legale, tacerea celorlalte state poate fi privita ca o expresie a lui opinio juris sau ca o unire cu o noua lege.

Cand o noua regula care intra in contradictie cu o lege anterioara este sustinuta de un numar mare de state, dezacordul catorva state n-o va anula, iar abtinerea de la reactie a celorlalte state aproape ca va reafirma aceasta noua regula. Comportamentul potrivnic unei cutume contine prin sine, germenii unei noi reguli si daca este sprijinit de celelalte natiuni, legea anterioara va disparea si va fi inlocuita sau alternativ, ar putea exista o perioada in care cele doua cutume co-exista pana ce una din ele este general acceptata, asa cum s-a intamplat pentru multi ani cu privire la limitele marii teritoriale.

Rezulta din cele de mai sus, ca regulile cutumiare sunt obligatorii pentru toate statele, exceptie facand statele care n-au fost de acord cu acea cutuma de la inceput. Acest lucru, ridica problema ca noile state si cutume, conform logicii abordarii traditionale, sa fie legate de toate cutumele existente la data dobandirii independentei acelor state. Opinia contrara, bazata pe aprobarea teoriei dreptului, ar permite acestor state sa aleaga la care cutume sa adere in acel moment indiferent de atitudinea celorlalte state. Totusi, din moment ce un asemenea punct de vedere s-ar dovedi a fi a fi faramitat, clauza este adesea realizata prin intrarea in relatii fara rezerve cu celelalte state, acceptul noilor state fiind important pentru dreptul international in general.

Cutuma regionala si cea locala

Este posibil ca unele reguli sa fie obligatorii doar pentru un grup de state, precum cele din America Latina sau doar pentru doua state. O asemenea abordare este o parte din nevoia de "a respecta traditiile legale regionale".

S-a stabilit ca o asemenea cutuma nu putea fi dovedita din cauza nesigurei si contradictoriei sale existente.

In asemenea cazuri, dovada standard ceruta, in special cu privire la obligatia acceptata de partea care este impotriva mentinerii cutumei locale, este superioara decat in cazurile de sustinere a unei cutume obisnuite sau generale.

Cutume locale totusi, depind de o anumita activitate a unui stat care sa fie acceptata de celalalt stat (sau state) ca pe o expresie a unui drept sau obligatii legale. In timp ce in cazul unei cutume generale procesul de aprobare este in desfasurare in asa fel incat o majoritate sau o minoritate substantiala de state interesate este suficienta pentru crearea unei noi cutume, o cutuma locala are nevoie de acceptarea tuturor partilor a regulii respective. Aceasta din cauza ca, cutumele locale sunt exceptii de la natura generala a dreptului cutumiar care implica o abordare mai flexibila a crearii legilor de catre toate statele si constituie o reamintire a fostei teorii a consimtamantului in care statele sunt legate doar de ceea ce accepta ele. Exceptia poate confirma regula, dar ele au nevoie de o dovada mai puternica decat regula prin care s-au infiintat.

1.1.2 Tratatele

In contrast cu procesul de creare a legii cu ajutorul cutumelor, tratatele (sau conventiile internationale) sunt metode mai moderne si mai elaborate. Tratatele sunt considerate izvoare de drept international si poate fi definit,ca fiind un un contract scris sau un acord incheiat intre doua sau mai multe parti avind forta obligatorie .Partile semnatare ale tratatelor pot fi state, sefi de state, guverne sau organizatii internationale.

Tratatele internationale,reprezinta in sens larg-un acord de vointa,o intelegere-care se incheie intre membrii comunitatii internationale si care este destinata sa produca efecte in dreptul international.

Ele sunt de regula negociate de persoane plenipotentiare in numele guvernelor acestora si sunt supuse de obicei ratificarii care este un act executiv.  

In enumerarea izvoarelor dreptului international, Art. 38 (1)(a), a statutului I.C.J. se vorbeste despre conventiile internationale, fie generale sau particulare, ca fiind reguli expres recunoscute de statele contestatare.Referirea aici se face la acordurile si tratatele internationale, ambele bilaterale si multilaterale.Desi un tratat bilateral intre un stat A si un stat B, ar fi un izvor de drept intr-o disputa intre aceste state intr-o problema cuprinsa in tratat, el nu este izvor de drept international pentru comunitatea internationala in general.

Unele tratate, totusi pot da nastere, sau pot fi un izvor de drept cutumiar international. Aceste tratate pot exercita o functie comparabila cu legislativul pe plan national.Recurgerea la acest mod de creare a dreptului international, s-a intensificat in ultimii ani partial, datorita faptului ca dreptul cutumiar international, evolueaza prea incet pentru a putea intampina nevoile contemporane ale comunitatii internationale de a crea o noua lege.In sens formal, asa cum subliniaza Declaratia (a 3-a),aceste tratate legislative sau creatoare de legi, obliga numai statele parti.Dar daca un numar mare de state accepta neoficial prevederile tratatelor ca pe niste legi chiar fara a fi parti semnatare la acestea, ele pot fi privite ca pe o sursa independenta de drept international si pentru aceste state.

Nu este intotdeauna usor sa distingi aceste' tratate legislative' dintre acordurile care sunt considerate a fi declaratorii si preexistente dreptului cutumiar international.Intr-un fel, ultimele sunt abia dovezi a ceea ce un grup de state considera a fi drept cutumiar international.Cu cat mai putine state ratifica tratatul sau isi dau acordul, cu atat mai putin v-a fi privit tratatul ca reflectand dreptul cutumiar international.Pe de alta parte, daca multe state adera la un tratat sau il accepta ca reprezentand o lege, problema daca este declarativ in privinta dreptului cutumiar, asi pierde din importanta.La un moment dat, acordul v-a fi privit ca o sursa independenta a dreptului international, in general.

Tratatele sunt multilaterale si bilaterale; ele implica o anumita tranzactie sau cauta sa stabileasca regulile generale de conduita. De obicei ele au forta obligatorie numai pentru statele semnatare, insa exista exceptii de la aceasta regula. Uneori tratatele stabilesc regimuri care sunt considerate valabile din punct de vedere obiectiv (erga omnes) pentru partile terte nesemnatare. Pe langa tratatele multilaterale si bilaterale (care se numesc uneori "tratate" pentru a le distinge de cele de tip general), tratatele pot fi politice (de pace sau dezarmare), comerciale (ex. tarife aplicate pescuitului), constitutionale sau administrative (Carta ONU si agentiile specifice) sau juridice (de ex. extradarea, legile razboiului). Ele sunt de obicei construite in asa fel incat sa promoveze un model, avand un preambul, articole specifice, o durata de timp, o procedura de rartificare, semnaturi si completari.

Putem sa divizam tratatele, in tratate creatoare de legi care au relevanta generala si universala si tratate-contracte, care se aplica doar intre doua sau un mic numar de state. O asemenea distinctie reflecta aplicabilitatea lor generala sau locala a unui anumit tratat si categoria de obligatii impuse. Distinctia aceasta nu poate fi privita ca pe una dificila sau rapida, si exista multe domenii nesigure care se suprapun.

Tratatele sunt acorduri exprese si sunt o forma de substituire a legislatiei preluata de state. Ele se aseamana cu, contractele intr-un sens superficial in care partile isi creeaza obligatii, dar au o natura proprie care reflecta caracterul sistemului international. Numarul de tratate aparute s-a extins de-a lungul ultimului secol, martor fiind numarul crescand de volume a Seriilor de Tratate ale Natiunilor Unite si ale UE. Ele indeplinesc un rol vital in relatiile internationale.

Pentru multi doctrinari, tratatele constituie cel mai important izvor de drept international si ele necesita acordul expres a partilor contractante. Tratatele sunt de aceea, privite ca fiind superioare cutumelor care sunt considerate o forma de acord tacit. Ca exemple de tratate importante se pot mentiona

Carta Natiunilor Unite, Conventiile de la Geneva pentru tratamentul aplicat prizonierilor si protectia civililor, Conventiile pentru Relatii Diplomatice de la Viena.

Dintre toate tratatele internationale-Carta O.N.U.-act constitutiv al Organizatiei-a fost considerat un act de o valoare deosebita,care se manifesta sub mai multe aspecte:

. in cazul unui conflict intre dispozitiile Cartei O.N.U.,si cele ale unui tratat international vor prevala cele dinti;

. Carta O.N.U.,este in masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti ci si pentru statele terte,fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele"legea"doar statele-parti la contract.

Exista de asemenea multe acorduri care declara legea existenta sau codifica regulile cutumiare existente, precum Conventia de la Viena pentru Relatii Diplomatice din 1961.

Partile care nu semneaza sau nu ratifica tratatul in chestiune nu sunt legate de prevederile lui. Aceasta este regula generala si a fost ilustrata in cazul Tarmului Continental al Marii Nordului, in care Germania de Vest nu ratificase Conventia relevanta si ca urmare nu era obligata sa se supuna termenilor sai. Totusi, cand tratatele reflecta reguli cutumiare atunci statele care nu sunt parti sunt legate de tratatul respectiv, nu din cauza ca, sunt prevederi ale tratatului ci din cauza ca aceste prevederi reafirma reguli de drept cutumiar international. In mod similar, statele care nu sunt parti pot accepta ca prevederile unui anumit tratat genereaza legi cutumiare depinzand intotdeauna de natura acordului, de numarul participantilor si de alti factori relevanti. Recunoasterea importantei tratatelor, in special in domeniul drepturilor omului si continerea de catre acestea a unor prevederi creatoare de norme este clar ca a mers prea departe. Pericolul ar fi ca un mic numar de state sa legifereze pentru toate, in afara cazului in care, statele care sunt in dezacord au incheiat tratate contrare. Aceasta ar fi o schimbare prea radicala fata de procesul actual de formare a legii in cadrul comunitatii internationale.

Tratatele creeaza si institutii internationale si actioneaza ca niste constitutii pentru ele, subliniindu-le presupusele atributii si obligatii.

"Tratatele-contracte", pe de alta parte, nu sunt instrumente de creare a legilor, prin ele insele, din moment ce au ca parti doar un mic numar de state, si sunt pe probleme limitate dar ele pot aduce dovezi de existenta a regulilor cutumiare. De exemplu, o serie de tratate bilaterale continand reguli similare pot constitui dovada existentei unei reguli de drept cutumiar desi aceasta prezumtie are nevoie de o abordare precauta, din cauza ca, tratatele bilaterale prin insasi natura lor, reflecta circumstante diferite.

1. 1.3. Principiile generale ale dreptului.

In prezent vorbim de principii generale de drept recunoscute de principalele sisteme legale ale lumii Conform paragrafului 1(c)al Art.38, curtea ar putea considera faptul ca "pricipiile generale ale dreptului sunt recunoscute de natiunile civilizate".Articolul 38(1)(c) a generat multe comentarii in randul academicienilor.Unii considera competenta "principiilor generale" ca fiind o revelatie, sustinand ca aceasta reprezinta recunoasterea statelor ca intradevar exista surse de drept international in exteriorul controlului statului.Altii insa au o viziune restransa asupra acestei afirmatii, sustinand ca paragraful 1(c) descrie doar vag, principii care nu sunt specifice, care au fost deja validate ca fiind "legi" de sursele formale reale adica: cutuma si tratate.

Un punct de vedere mai adecvat asupra articolului 38 1(c) este ca scopul acestuia este sa asigure ca dreptul international include reguli si principii comune tuturor sistemelor legale, deoarece aceste reguli sunt parte a "structurii dreptului".Daca dreptul international urmeaza sa fie acceptat ca fiind un sistem de drept, trebuie sa cuprinda acele reguli procedurale si administrative care sunt inerente in conceptul fiecarui sistem legal, formand astfel parte integranta a acestuia.In aceasta privinta exemple ar fi: dreptul persoanelor juridice de a se adresa instantei in vederea solutionarii conflictelor si probabil si dreptul de a fi auzit de o instanta inaintea pronuntarii unei hotarari.

Din punct de vedere istoric, principiile generale de drept au jucat un rol important in evolutia dreptului international.Regulile care au derivat din ele erau adesea singurele norme disponibile si acceptabile pentru state in scopul desfasurarii relatiilor lor internationale.

Au fost acceptate ca un izvor de drept in ideea ca atunci cand statele au aplicat in mod universal principii similare in legea lor nationala acordul lor de a sa supune acestor principii similare pe plan international este de la sine inteles.Exemplele contin "imunitatea statelor" si exclusivitatea jurisdictiei statelor in interiorul propriului teritoriu.Este vizibil ca aceste principii sunt cuprinse in pachetul de drepturi si astfel unii comentatori spun ca mai degraba cuprind acestea scopuri politice, decat reguli de drept realizabile.Urmand acest exemplu,scopul precis si amanuntit al principiilor "imunitatii statului"si al "competentei executive domestice"trebuie asigurata de norme "reale" sau de catre legea din tratate sau cutuma.Totusi, chiar daca aceste "principii" nu sunt calificate a face o legatura intre aceste legi(desi unii considera ca o fac),este de la sine inteles ca aceste principii ar putea avea un impact profund asupra dezvoltarii dreptului international, sau cu scopul de a aproviziona un motiv de ce normele speifice ar trebui adoptate sau ca si un catalizator pentru obiceiul statului ducand la crearea dreptului tratatelor si al cutumei.

Profesorul Martian Niciu defineste; Principiile fundamentale ale dreptului international ca reprezintand "norme juridice de aplicare universala,cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ,care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre subiectele dreptului international"

Sursele documentare accesate releva urmatoarele principii fundamentale:

a). Principiul renuntarii la forta sau la amenitarea cu forta in relatiile dintre state sau Principiul neagresiunii; In virtutea acestui principiu ,razboiul de agresiune este considerat o "crima impotiva umanitatii"

b). Principiul solutionarii pasnice a diferendelor;

c).   Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state; In dreptul contemporan,nu mai constituie un principiu de stricta interpretare,multe domenii care au fost considerate in dreptul traditional ca apartinind componentei exclusive a statului, au fost transpuse in cadrul cooperarii internationale(ex:problema respectarii drepturiilio omului.

d).   Principiul cooperarii internationale;

e).   Principiul dreptului poparelor la autodeterminare; acest principiu trebuie interpretat ca"autorizind sau incurajind o actiune . care ar dezmembra in total sau in parte integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat independent si suveran . ".

f). Principiul egalitatii suverane al statelor;

g).    Principiul indeplinirii cu buna credinta a obligatiilor internationale-PACTA SUNT SERVANDA;

Sunt acele principii in mod obisnuit recunoscute de catre sistemele juridice majore ale statelor lumii?.

In orice sistem de drept ar putea aparea o situatie in care Curtea ar constata ca nu exista o lege care sa faca referire la acea problema, nici o lege a Parlamentului sau un precedent judiciar. In asemenea conditii, judecatorul va deduce regula aplicabila prin analogie, din reguli deja existente sau direct din principiile generale care calauzesc sistemul legislativ, fie ca emana din justitie, echitate sau consideratii de ordin public. O asemenea situatie e mai posibil a fi intalnita in dreptul international datorita unui sistem relativ nedezvoltat in legatura cu nevoile cu care se confrunta.

Sunt putine cazuri rezolvate in legea internationala si nu exista o metoda de legiferare care sa furnizeze reguli pentru a stapani noile situatii aparute. Din acest motiv, "principiile generale de drept, recunoscute de natiunile civilizate" au fost introduse in art. 38 ca o sursa de drept care sa acopere neajunsurile din dreptul international. Este important de recunoscut faptul ca s-ar putea sa nu existe intotdeauna o solutie imediata si evident aplicabila fiecarei situatii internationale, (fiecare situatie internationala trebuie privita ca pe o problema de drept).

Exista opinii variate in legatura cu problemele la care ar trebui sa faca referinta principiile de drept; cei mai multi autori sunt gata sa accepte ca principiile generale constituie o sursa distincta de drept dar cu un scop aproape limitat si acest lucru e reflectat in deciziile Curtii Permanente Internationale de Justitie si ale Curtii Internationale de Justitie.Exista cateva teme comune care sunt cuprinse in diferite sisteme de drept.

Un principiu important de drept international este ca pacta sunt servanda, sau ideea ca acordurile internationale sunt obligatorii. Legea tratatelor se opreste inevitabil asupra acestui principiu din moment ce intregul concept de obligativitate a acordurilor internationale presupune ca asemenea acorduri sunt general acceptate ca avand aceasta calitate.

Poate cel mai important principiu general, subjugand multe reguli de drept international, este cel al bunei-credinte. Principiul este statuat de Charta Natiunilor Unite, iar elaborarea acestei prevederi in Declaratia Principiilor de Drept International privitoare la Relatiile de prietenie si cooperare intre state, adoptata de Adunarea Generala in rezolutia 2625 din 1970 se refera la obligatiile intre state de a-si indeplini cu buna-credinta obligatiile rezultate din legea internationala in general, inclusiv din tratate. De aceea, constituie o parte indispensabila a regulilor de drept international, in general.

Increderea este esentiala in cooperarea internationala, in special intr-o perioada in care cooperarea in multe domenii a devenit esentiala. La fel ca si principiul pacta sunt servanda in legea tratatelor este bazat pe buna-credinta, si caracterul de obligativitate al obligatiilor internationale asumat prin obligarea unilaterala, este esential.

Totusi Curtea a sustinut ca buna-credinta ca si concept, nu este prin sine insusi o sursa de obligativitate, unde (nimic) altceva nu exista. Principiul bunei-credinte, de aceea, este fundalul principiului formarii si informarii asupra existentelor reguli de drept international si o modalitate de constrangere prin care aceste reguli vor fi exercitate in mod legitim. Un alt principiu notabil este acela ca ex injuria jus non oritur, care stabileste ca faptele care decurg dintr-o conduita ilegala nu pot stabili legea.

Totusi dreptul international nu se refera la un drept al unui stat anume ci mai degraba la reguli general acceptate de sistemele legale statale, in cazul acesta recunoaste ideea unei competente limitate.

Dreptul international contemporan se bazeaza mai putin pe principiile generale de drept ca izvoare de drept.Aceasta, partial din cauza cresterii extraordinare a numarului tratatelor si a institutiilor internat onale ca si modalitati de reglementare a relatiilor interstatale si partial pentru ca multe din normele care erau initial derivate din principiile generale, au devenit de-a lungul timpului drept cutumiar international.

Putem deci spune despre dreptul international modern, ca este in principal format din legi internationale cutumiare si conventionale.Faptul ca tratatele legislative joaca acum un rol important in procesul de creare a legilor, este pe cale de a transforma dreptul international intr-un sistem legal mai dinamic,iar principiile generale joaca un rol tot mai limitat ca izvor de drept

3 Echitatea in dreptul international

Atunci cind partile in litigiu incredinteaza "judecatorului international"solutionarea cauzei conform echitatii, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pe dreptul pozitiv,pe care o considera justa si conforma intereselor partilor in cauza.Totusi o Hotarire judecatareasca pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate,chiar daca se pretinde a fi o solutie dreapta,intrucit nu se fondeaza pe normele de drept international.Practic,judecatorul international are posibilitatea, fie sa atenueze rigorile unei norme internationale,fie sa complecteze un vid normativ, daca situatia o impune. Pentru a evita abuzurile acestui principiu trbuie sa se aiba in vedere consimtamintul expres al partilor in cauza.

In afara recurgerii la procedurile si institutiile de drept statal de a intari dreptul international, este posibil sa se faca in unele cazuri referire la echitate ca la un set de principii reprezentand valorile sistemului. Totusi trebuie sa fim precauti in interpretarea acestora desi in mare parte este posibil sa privim echitatea (in analogie cu dreptul intern) ca fiind o responsabilitate a dezvoltarii legislative producand schimbari dinamice in sistemul transmiterii exacte prin stricta aplicare a legilor.

Echitatea a fost folosita in justitie ca o modalitate de a diminua posibilitatea savarsirii unor nedreptati si nu ca o metoda de schimbare a lucrurilor in detrimentul legilor existente. Echitatea mai poate fi utilizata in situatii determinate in delimitarea granitelor de uscat. Acolo unde nu se stie cu siguranta unde ar trebui sa fie granita, tribunalul international ar trebui sa apeleze la echitate. Desi echitatea nu inseamna intotdeauna egalitate, acolo unde nu exista circumstante speciale, cea din urma mentionata este expresia celei dintai. Curtea a aratat de asemenea ca "sa recurgi la conceptul de echitate pentru a modifica o granita deja stabilita ar fi de nejustificat.

Cu tote acestea categoriile de principii din sfera echitatii sunt considerate de catre multi doctrinari ca mijloace auxiliare de exprimare a normelor dreptului international public.

Desi generalizarea principiilor si conceptelor care ar putea fi numite judecati de valoare ale societatii inspira si cuprind oranduiri politice si legale in cel mai general sens, ele nu constituie norme legale imperative. Ele devin obligatorii doar daca sunt acceptate de Comunitatea internationala ca norme legale prin mecanismele si tehnicile de creare a dreptului international. "Principiile elementare ale umanitatii" pot sta la baza unor asemenea norme si le justifica existenta, in sens larg, s-ar putea chiar sa aiba un rol important in investirea acestor norme cu mai multa forta juridica.