Sancțiunea nerespectarii dispozițiilor legale privind capacitatea de exercițiu

Sancțiunea nerespectarii dispozițiilor legale privind capacitatea de exercițiu

§ 1. Caracterizare generala.

Nerespectarea reglementarilor legale referitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei fizice poate sa atraga anumite sancțiuni juridice. Aceste sancțiuni difera in funcție de caracterul normei incalcate și in raport cu gravitatea incalcarii legii. Ele pot fi: consecințe penale, daca s-a nerespectat intangibilitatea ori egalitatea capacitații de exercițiu, potrivit art. 247 C.pen.; consecința aplicabila incalcarii unei incapacitați de folosința, daca a fost nesocotita o asemenea limita; nulitatea relativa a actului juridic incheiat.

Anulabilitatea actelor juridice incheiate. Instituirea lipsei și a restrangerii capacitații de exercițiu are drept scop ocrotirea persoanei aflate in aceasta situație.

Incheierea unor acte juridice, fara respectarea regulilor specifice de incheiere prevazute pentru persoanele lipsite sau cu capacitate restransa, va avea drept consecința aplicarea nulitații relative, actele juridice fiind, așadar,  anulabile.

Nulitatea actelor juridice incheiate de o persoana cu incalcarea normelor legale referitoare la capacitatea de exercițiu este principala sancțiune civila care se impune, deoarece, potrivit art. 948 C.civ., capacitatea este una dintre "condițiile esențiale pentu validitatea" actului juridic civil, iar lipsa (sau insuficiența) capacitații antreneaza nevalabilitatea, adica nulitatea acelui act.

Dat fiind ca dispozițiile legale privitoare la capacitatea de folosința sunt edictate, in mod precumpanitor, in scopul ocrotirii persoanei fizice incapabile (sau cu capacitate restransa), regimul juridic al nulitații actelor incheiate de incapabili este acela al nulitații relative.

§ 2. Caracteristicile sancțiunii in aceasta materie.

Prin urmare, sancțiunea nulitații relative poate fi invocata numai de anumite persoane, numai intr-un anumit termen și ea poate fi acoperita prin confirmarea actului de catre cel indreptațit a-i cere anularea. Astfel:

a) Persoanele indreptațite sa ceara anularea actului[1] incheiat de o persoana lipsita de capacitate deplina, fara incuviințarea sau incuviințarile cerute obligatoriu de lege sunt:

Insuși incapabilul (sau cel cu capacitate restransa) care a incheiat actul; acesta va acționa, dupa caz, fie prin reprezentantul sau legal (daca este total lipsit de capacitate de exercițiu), fie personal, dar cu incuviințarea parintelui sau tutorelui (daca are o capacitate restransa) fie personal și singur, daca, intre timp, a dobandit deplina capacitate de exercițiu (prin ajungerea la majorat sau prin casatoria femeii minore);

Ocrotitorul legal al incapabilului (parintele sau tutorele) are un drept propriu la acțiunea in anulare (nu numai ca reprezentant legal al acestuia), putand deci sa introduca acțiunea in anulare (chiar daca minorul care a incheiat actul avand capacitatea de exercițiu restransa s-ar opune), cu singura condiție ca introducerea acțiunii sa fie in "interesul minorului" (art. 97 C.fam. pentru parinți și art. 114 C.fam. pentru tutore) sau, mai larg, in interesul celui ocrotit (art. 147 C.fam., potrivit caruia "regulile privitoare la tutela minorului care nu a implinit varsta de 14 ani se aplica și in cazul tutelei celui pus sub interdicție");

Moștenitorii incapabilului decedat, care au aceeași poziție juridica cu autorul lor, și anume succesorii universali și succesorii cu titlu universal, cu privire la toate actele acestuia, iar succesorii cu titlu particular numai cu privire la actele referitoare la bunul sau dreptul la care ei succed;

Procurorul (in temeiul art. 45 C.pr.civ.);

Autoritatea tutelara (in temeiul atribuțiilor sale de supraveghere și ocrotire a incapabililor).

Trebuie sa subliniem ca persoana (capabila) cu care cel lipsit de capacitate (sau cu capacitate restransa) a incheiat actul juridic anulabil nu este indreptațita sa invoce nulitatea cauzata de incapacitatea celeilalte parți a actului juridic. In acest sens este dispoziția categorica a textului art. 952 C.civ., potrivit caruia "Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului sau interzisului incapacitatea lor".

b) Termenul de prescripție in care trebuie invocata nulitatea   relativa a actului și ceruta in justiție anularea (desființarea) acestuia este termenul de drept comun, de 3 ani, prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 9 alin. 2 din același decret, "prescripția incepe sa curga de la data cand cel indreptațit ori, dupa caz, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviințeze actele a cunoscut cauza anularii, insa cel mai tarziu de la implinirea a 18 luni de la data incheierii actului"[2].

c) Nulitatea relativa poate fi confirmata de catre incapabil, daca - intre timp - el a dobandit deplina capacitate, sau (cand avea capacitate restransa) daca a obținut fie incuviințarea pentru actul de valabilitatea actului incheiat, fie incuviințarea pentru actul de confirmare a acelui act. Actul anulabil se valideaza și indirect, prin neinvocarea anulabilitații sale in limita termenului legal de prescripție (imprejurare ce poate fi asimilata unei confirmari tacite).

In aceasta din urma situație - cand ocrotitorul legal a lasat sa treaca termenul in care putea cere anularea actului - s-a susținut,  in literatura juridica, posibilitatea ca minorul ajuns la majorat sa poata acționa in despagubiri impotriva celui ce i-a fost ocrotitor, daca prin neglijența acestuia de a ataca actul anulabil s-au cauzat ocrotitului prejudicii. Credem ca este singura soluție, dat fiind ca prescripția acțiunii in anulare nu poate fi considerata ca suspendata cata vreme minorul are un ocrotitor legal, așa incat, daca termenul de prescripție s-a implinit din vina ocrotitorului, minorul nu va mai putea - dupa ajungerea la majorat - sa ceara, el, anularea actului, ci numai sa ceara despagubiri de la ocrotitorul vinovat.

Pentru a se putea obține anularea actului juridic incheiat de minorul sau de interzisul lipsit de capacitate, este suficient sa se dovedeasca lipsa capacitații. Pentru anularea actelor minorului cu capacitate restransa, nu este insa suficienta dovada calitații de minor intre 14-18 ani a semnatarului actului, ci se mai cere, in plus și dovada lipsei incuviințarii prealabile de catre ocrotitorul legal a actului respectiv, sau a incuviințarii autoritații tutelare (in cazul actelor de instrainare sau gajare a bunurilor ori de renunțare la drepturile ocrotitului - art. 129 C.fam.). In plus, pentru anularea unor acte de administrare (deci nu de dispoziție) se mai cere și dovada ca actul incheiat de minor singur, fara incuviințarea ocrotitorului, a fost lezionar, a cauzat minorului o paguba.

Intr-adevar, potrivit art. 951 C.civ, "Minorul nu poate ataca angajamentul sau pentru o cauza de necapacitate, decat in caz de leziune". Aceasta dispoziție era aplicabila tuturor minorilor, chiar și a celor sub 14 ani, lipsiți total de capacitate (fiindca, potrivit art. 950 C.civ., toți minorii - indiferent de varsta - erau "necapabili de a contracta"); abia din 1954, cand din Decretul nr. 32/1954 (pentru punerea in aplicare a C.fam. și a Decretului nr. 31/1954) s-a prevazut ca "de la data intrarii in vigoare a decretului privitor la persoanele fizice și juridice, aplicarea dispozițiilor legale referitoare la acțiunea in anulare pentru leziune se restrange la minorii care, avand varsta de 14 ani impliniți, incheie singuri, fara incuviințarea parinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a caror validitate nu se cere și incuviințarea prealabila a autoritații tutelare, daca aceste acte le pricinuiesc vreo vatamare". Incepand, deci din 1954, pentru anularea actelor de administrare facute de minorul cu capacitate restransa, se cere și dovada leziunii; pentru actele de dispoziție - pentru care este necesara și incuviințarea prealabila a autoritații tutelare, lipsa acestei incuviințari este suficienta pentru a se anula actul; in schimb, potrivit art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, "Actele juridice ce se incheie de minorii care nu au implinit varsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune".

d) Efectele anularii actului pentru lipsa sau insuficiența capacitații constau in desființarea retroactiva a actului și repunerea parților in situația anterioara, prin restituirea reciproca a prestațiilor pe care le-au savarșit in temeiul actului anulat.

Totuși, ca o masura suplimentara de ocrotire a incapabililor, Codul Civil dispune, in art. 1164, ca ei "nu intorc/nu restituie/ceea ce au primit in timpul minoritații sau interdicțieidecat daca se probeaza ca au profitat de ceea ce li s-a dat". Incapabilii sunt astfel ocrotiți impotriva propriei lor incapacitați sau inabilitați, sancționandu-se, totodata, in mod indirect, partea care a contractat cu ei fara a se asigura ca prevederile legale privitoare la ocrotirea incapabililor au fost respectate. Pe de alta parte, textul citat asigura, totuși, restituirea de catre incapabil a prestațiilor de care a profitat, oprindu-l astfel sa se imbogațeasca fara cauza in dauna celui cu care a contractat.

e) Dispoziții speciale ale Codului Civil, legate de acțiunea in anulare a actelor juridice incheiate de minori, prevad:

Pe de o parte, "minorul care face o simpla declarație ca este major are acțiune in resciziune" (art. 1159 C.civ.); prin urmare, cel care contracteaza cu un minor nu se poate pune la adapost de sancțiunea anularii actului invocand (și dovedind) o simpla declarație a minorului prin care acesta ar fi susținut (chiar și in cuprinsul actului incheiat) ca este major și capabil, caci el trebuia sa se convinga de realitatea acestei declarații, verificand actele de identitate sau de stare civila ale celui cu care contracteaza. Este și aceasta, o masura suplimentara de protecție a incapabilului și de sancționare a lipsei de diligența a celui capabil care contracteaza cu el;

Pe de alta parte, insa, daca minorul nu s-a mulțumit cu o simpla declarație, ci a savarșit și unele manopere dolosive de natura a induce in eroare pe cocontractant - de pilda, falsificandu-și actul de naștere, sau prezentand certificatul unei alte persoane, majore etc.  - adica atunci cand minorul a savarșit o fapta ilicita, prin care i-a cauzat cocontractantului prejudicii (rezultate fie și numai din faptul ca acela va trebui sa restituie integral prestațiile primite in temeiul actului anulat, in timp ce minorul ii va restitui prestațiile numai in masura in care a profitat de ele), in acest caz cocontractantul va fi indreptațit sa introduca, și el, impotriva minorului o acțiune in despagubiri (raspundere civila delictuala); or raspunderea pentru cauzarea de prejudicii - izvorata din faptul juridic ilicit al cauzarii de prejudicii prin inșelaciune - este antrenata fara considerare la capacitatea de exercițiu (care se refera numai la incheierea de acte juridice), așa incat minorul va putea fi obligat sa plateasca despagubiri pe simplul considerent ca a savarșit fapta pagubitoare cu discernamant (și-a dat seama ca ceea ce face nu este legal). Cum, insa, pentru cocontractant prejudiciile izvorasc tocmai din anularea actului incheiat cu incapabilul, se poate considera, adesea, ca cea mai buna "reparare" a acestor prejudicii este chiar evitarea producerii lor, adica menținerea actului anulabil. In acest sens a raționat și legiuitorul Codului Civil, cand a dispus ca "minorul n-are acțiune in resciziune contra obligațiilor ce rezulta din delictele și cvasidelictele sale" (art. 1162 C.civ.). Prin urmare, o acțiune in anularea actului incheiat de minorul cu capacitate restransa, pe motiv de incapacitate și leziune, va putea fi respinsa de instanța, menținandu-se actul atacat ca valabil, pentru ca astfel, cocontractantul minorului ce a savarșit delictul sa nu fie pagubit.

CONCLUZII.

Capacitatea juridica este aptitudinea persoanei fizice sau persoanei juridice de a participa (in nume propriu sau pentru altul), ca titular de drepturi și obligații la raporturile juridice.

Aceasta aptitudine este reglementata diferit in cadrul diferitelor ramuri ale sistemului de drept. In dreptul civil se recunoaște aptitudinea generala a persoanei de a avea drepturi și obligații, facandu-se abstracție de imprejurarea ca aceasta are sau nu aptitudinea de a le exercita ea insași, savarșind acte juridice.

In celelalte ramuri de drept, aptitudinea de a avea drepturi și obligații se asociaza intr-o unitate inseparabila, cu capacitatea exercitarii lor de catre titular.

Capacitatea juridica prin prisma relației drept privat - drept public.

O deosebita importanța pentru studiul științific al dreptului il reprezinta diviziunile sale: drept intern și extern, drept determinator și sancționator, drept public și privat.

Divizarea dreptului in public și privat este facuta pentru prima data in dreptul roman de Jurisconsultul Ulpian: "Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet", care in traducere aproximativa ar fi ca: "dreptul public este atunci cand el este in slujba imperiului roman, privat atunci cand servește interesele individului in parte". Conform acestei concepții, la baza diviziunii sta criteriul utilitații. Imperfecțiunea acestui criteriu conduce pe de o parte la abandonarea divizarii dreptului, iar pe de alta parte la publicizarea dreptului, apreciindu-se ca "legile intereseaza societatea mai mult decat persoana luata individual, ca totul este de domeniul dreptului public" (profesorul M. Djuvara). Criteriul utilitații este doar insuficient pentru a realiza o divizare perfecta a dreptului, cele doua domenii coexista și se influențeaza reciproc. Daca cele doua domenii ale dreptului public și privat prezinta anumite interferențe și se influențeaza reciproc, aceeași influența se remarca și intre ramurile aparținand uneia dintre diviziunile dreptului.

Fundamentul dreptului privat il reprezinta dreptul civil. Dreptul civil reprezinta dreptul comun pentru domeniul dreptului privat. Nu același lucru se poate spune și despre capacitatea juridica, astfel incat in materia capacitații, dreptul civil nu indeplinește rolul  de drept comun. Capacitatea civila aparține doar dreptului civil, ea nu aparține intregului sistem juridic.

Chiar daca in fiecare ramura de drept regasim un tratament propriu al capacitații juridice nu inseamna ca suntem in prezența unei diversitați de capacitați (civila, penala, comerciala, administrativa, procesuala etc.) care formeaza conceptul de capacitate juridica.

Capacitatea juridica - premisa a calitații de subiect de drept este un subiect care insa nu a facut obiectul vreunui demers științific. Aceasta tema reține insa atenția doar specialiștilor din domeniul teoriei generale a dreptului fara a intra in detalii in ceea ce privește manifestarea capacitații juridice in diferitele raporturi juridice, domeniu lasat probabil la dispoziția specialiștilor din acest domeniu.

Analiza conceptului de capacitate juridica trebuie realizata in paralel cu cea a conceptului de subiect de drept și raport juridic. In abordarea fenomenului juridic un punct de plecare il constituie relația sociala. Relevanta in acest sens este opinia profesorului M. Djuvara care aprecia ca: "relația juridica se altoiește pe o relație fizica, externa". Cu alte cuvinte, radacina relației juridice este o relație fizica, externa. Fara aceasta, relația juridica nu poate lua naștere. Dezvoltarea sa presupune o radacina care sa-i asigure existența cat și indeplinirea altor condiții. Daca orice relație juridica este și sociala nu orice relație sociala dobandește caracter juridic. Prin procesul de "altoire" relația sociala intra in contact cu relația juridica imprumutandu-i anumite trasaturi.

Fundamentarea categoriei de capacitate juridica are la baza un demers științific care trebuie sa puna in valoare insușirile semnificative ale calitații de subiect de drept in toate raporturile juridice. Diversitatea formelor pe care le imbraca activitatea umana determina o varietate de subiecte: individuale și colective.

Subiectele individuale reprezinta categoria cu cea mai mare arie de participare și care prezinta atat trasaturile intregului sistem de drept, cat și cele ale ramurii de drept, relațiile sociale ce fac obiectul reglementarii juridice influențand trasaturile calitații de subiect de drept ale persoanei fizice.

Capacitatea juridica este indisolubil legata nu numai cu noțiunea de subiect de drept, ci și de cea a raportului juridic. Studiul conceptului de capacitate juridica și raport juridic este justificata de eficiența sa practica. Aceste instituții se impun ca o realitate juridica, parte a realitații sociale. Din moment ce raportul juridic constituie o realitate efectiva ce se contureaza cu necesitate ori de cate ori reglementarea legala implica o legatura de drepturi și obligații intre subiecți determinați, inscrierea sa intre fenomenele vieții juridice nu reprezinta o indoiala.

Chiar daca este doar configurat acest fenomen, studiul sau nu poate lipsi din activitatea științifica in domeniul dreptului. Data fiind legatura teoriei dreptului cu activitatea de aplicare practica din acest studiu nu ar putea sa lipseasca implicațiile practice. In fiecare ramura de drept acest concept este omniprezent; capacitatea juridica fiind strans legata de persoana omului, de personalitate; o vom regasi in toate raporturile juridice, acestea fiind, in primul rand,  raporturi sociale. Diversitatea de relații sociale la care participa omul nu determina o diversitate de capacitați ca elemente componente ale capacitații juridice. Capacitatea electorala, capacitatea civila, capacitatea comerciala, capacitatea penala etc. nu reprezinta decat veșminte ale capacitații juridice.

Capacitatea juridica este unica; acest concept specific teoriei generale a dreptului reprezinta șablonul dupa care se orienteaza toate celelalte forme ale capacitații juridice.

Capacitatea juridica in dreptul civil se impart in doua categorii: capacitatea de folosința și capacitatea de exercițiu.

In temeiul art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, capacitatea de folosința este capacitatea de a avea drepturi și obligații.

Tot art. 5 din același decret, in alin. 3 ne este definita capacitatea de exercițiu care este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, savarșind acte juridice.

In general, de-a lungul existenței sale o persoana parcurge trei faze (care sunt date de maturitatea psihica, respectiv de discernamant). Acestea sunt:

faza lipsei totale a capacitații de exercițiu (minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție);

faza capacitații de exercițiu restranse (minorii intre 14 și 18 ani);

faza capacitații de exercițiu depline (majorii, adica cei care au implinit varsta de 18 ani).

Din cadrul primei faze - a lipsei totale a capacitații de exercițiu - conform art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune ca nu au capacitate de exercițiu: minorul care nu a implinit varsta de 14 ani și persoana pusa sub interdicție. Aceasta enumerare facuta este limitativa, ceea ce inseamna ca nu exista alte persoane lipsite total de capacitate de exercițiu. Aceasta lipsire de capacitate se fundamenteaza pe lipsa discernamantului, care la randul ei iși gasește explicația in insuficienta dezvoltare somato-psihica a minorilor. Privandu-i de capacitate de exercițiu pe aceste persoane (minorii și interzișii), in realitate legea ii protejeaza impotriva propriilor lor acte de conduita care, savarșite pe fondul lipsei de maturitate, asociata cu o totala inexperiența de viața, ar putea determina pe plan juridic consecințe din cele mai grave pentru ei și tocmai de aceea art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune ca "pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se fac de catre reprezentanții lor legali".

In ceea ce privește faza capacitații de exercițiu restranse sunt cuprinși minorii intre 14 și 18 ani. Prin capacitate de exercițiu restransa a persoanei fizice ințelegem aptitudinea minorului intre 14 și 18 ani de a dobandi și exercita drepturi civile subiective și de a-și asuma și exercita obligații civile prin incheierea, personal, de acte juridice, cu incuviințarea prealabila din partea ocrotitorului legal.

Noțiunea capacitații de exercițiu depline a persoanei fizice o definim ca acea parte a capacitații de drept civil care consta in aptitudinea omului de a dobandi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin incheierea personala a actelor juridice civile permise de lege.

BIBLIOGRAFIE

Ghe. Beleiu, Drept Civil. Persoanele, București, 1982;

Gheorghe Beleiu, Drept civil, Casa de editura și presa "Șansa" SRL, 1992;

Ghe. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, Ediția a VII-a, revazuta și adaugita de M.Nicolae și P. Trușca, București, 2007;

Gheorghe Boboș, Teoria generala a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996;

Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2008;

Otilia Calmuschi, Drept Civil Roman. Persoanele, București, 1992;

I.Ceterchi, M.Luburici, Teoria generala a statului și dreptului -  Note de curs, Vol.II, București, 1977;

Eugen Chelaru, Drept Civil. Persoanele, Editura All Beck, București, 2003;

Mircea N.Costin, Marile instituții ale dreptului civil roman, Vol. II, Editura Daia, Cluj-Napoca, 1984;

Șerban Costiniu, Persoana Fizica. Persoana Juridica, Editura Universitatea Creștina Dimitrie Cantemir, București, 2002;

Codul Familiei;

Codul Civil;

Codul de procedura civila;

Codul penal.

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice;

Decretul nr. 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului Familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice;

M. Djuvara, Analiza ideii de convenție in drept, Tipografia Moderna, Constanța;

C. Grzegorczyk - Le sujet de droit; trois hypotasis in Archives de philosophie du droit, tome 34, Le sujet de droit, Sirey, 1989;

Traian Ionașcu și colaboratorii, Persoana fizica in dreptul R.P.R., Editura Academiei Republicii Populare Romane, București, 1963;

I.Lula, I. Sferdian, Drept civil. Drepturi reale, Editura Mirtan, Timișoara, 2001;

Ernest Lupan, D.A. Popescu, Drept civil. Persoana Fizica, Editura Lumina Lex, București, 1993;

Ernest Lupan, Drept Civil. Persoana Fizica, Editura Lumina Lex, București, 1999;

Mircea Mureșan, Drept Civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994;

N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, București, 1998;

Ștefan Rauschi, Gheorghe Popa, Ștefania Rauschi, Drept civil. Teoria Generala. Persoana Fizica. Persoana Juridica, Editura Junimea, Iași, 2000;

C. Statescu, Drept civil, Editura Academiei de Științe Sociale și Politice, București, 1970;

C. Statescu, Drept civil. Persoana fizica. Persoana juridica. Drepturile reale, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1970;

Petrica Trușca, Andrada Trușca-Trandafir, Elemente de drept civil. Curs pentru administrație publica, Editura Universul Juridic, București, 2009;

Petrica Trușca, Drept civil. Introducere in dreptul civil. Persoana Fizica. Persoana Juridica, Editura Universul Juridic, București, 2005;

Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru, Drept Civil. Persoanele, Editura Rosetti, București 2003;