Recursul

Recursul este calea de atac prin intermediul careia partile sau Ministerul Public solicita in conditiile si pentru motivele limitativ determinate de lege desfiintarea unei hotarari judecatoresti pronuntate fara drept de apel, in apel sau de un organ cu activitate jurisdictionala.

In prezent recursul este reglementat in art. 299-316 C. proc. civ. Actuala reglementare a recursului difera substantial de cea realizata in trecut. In perioada antebelica recursul a fost reglementat atat in procedura ardeleana, cat si in legislatia procesuala din Vechiul Regat. Inainte de razboi recursul nu a fost reglementat in Codul de procedura civila, ci in Legea Curtii de Casatie.

Recursul prezinta cateva atribute importante care sunt de natura sa-i configureze intreaga sa fizionomie, astfel cum ea a fost conceputa de legiuitor, in forme si modalitati departe de a fi lipsite de critica. Vom infatisa pe scurt aceste caractere ale recursului.

In mod incontestabil primul si cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinara de atac. Aceasta calificare a recursului ne este oferita chiar de Codul de procedura civila prin situarea sa "topografica" in Capitolul I din Titlul V, consacrat Cailor extraordinare de atac, al Cartii a II-a. Numai ca aceasta calificare este, astfel cum bine s-a observat si de alti autori si inainte de modificarile si completarile aduse Codului de procedura civila, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, numai partial corecta. Intr-adevar, in prezent, recursul corespunde, intr-o anumita masura, exigentelor firesti ale unei cai de atac extraordinare numai in ceea ce priveste motivele de recurs. Altminteri, este de observat ca recursul este pus la dispozitia partilor si a Ministerului Public, atribute caracteristice unei cai ordinare de atac. La toate acestea se mai poate adauga si faptul ca recursul nu este o cale suspensiva de executare, decat in unele cazuri de exceptie prevazute de lege.

Un alt atribut al recursului este acela ca el constituie o cale de atac de reformare. Recursul se adreseaza unei instante superioare in scopul exercitarii controlului judiciar si al casarii hotararii nelegale sau netemeinice.

Un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac nedevolutiva, intrucat in principiu, nu determina o rejudecare in fond a cauzei. De la aceasta regula exista o exceptie. Intr-adevar, potrivit art. 304¹ recursul declarat impotriva unei hotarari care, conform legii, nu poate fi atacata pe calea apelului, nu este limitat la motivele prevazute de art. 304 C. proc. civ., instanta avand posibilitatea de a examina cauza "sub toate aspectele". Prin urmare, in aceasta din urma ipoteza se poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului.

Exercitiul actiunii civile se poate realiza, astfel cum am subliniat deja, si in fata instantelor de control judiciar. Prin urmare, si in cazul recursului partile trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii de fond ca si cele necesare pentru exercitarea actiunii civile.

Legea determina categoriile de hotarari ce pot forma obiect al recursului.

In prima categorie a hotararilor supuse recursului se incadreaza acele sentinte care au fost pronuntate fara drept de apel. Toate aceste hotarari sunt susceptibile de recurs. Numarul acestor hotarari este relativ redus. Aceasta deoarece regula o reprezinta posibilitatea exercitarii libere a apelului si recursului impotriva unei hotarari judecatoresti. Totusi din anumite considerente, cum ar fi urgenta solutionarii unor cauze, importanta redusa a interesului in conflict sau din motive de ordin strict procedural, legiuitorul a inteles sa suprime calea ordinara de atac a apelului. Asa este cazul hotararii prin care instanta a luat act de renuntarea reclamantului la dreptul subiectiv [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], al hotararii de expedient (art. 273 C. proc. civ.), al hotararilor prevazute de art. 282¹ C. proc. civ., la care ne-am referit deja etc.

A doua si principala categorie a hotararilor susceptibile de recurs este aceea a hotararilor pronuntate in apel. In legatura cu aceasta categorie este necesar sa reamintim totusi ca recursul nu poate fi exercitat omisso medio, adica fara sa se fi exercitat in prealabil calea ordinara de atac a apelului. Solutia se desprinde, astfel cum s-a aratat in mod judicios, si din dispozitiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. text care declara irevocabile hotararile pronuntate in prima instanta si care nu au fost atacate cu apel. De asemenea, se cuvine sa precizam ca recursul poate fi exercitat indiferent daca prin hotararea atacata s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter pur procedural. Din acest punct de vedere nu prezinta importanta daca apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat. Solutia nu face nici o indoiala caci aceste hotarari sunt doar definitive, nu si irevocabile, astfel cum rezulta din art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Mentionam deopotriva si existenta unei categorii de incheieri care pot fi atacate cu recurs in temeiul unor norme procedurale speciale. Astfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale incheierile judecatorului delegat privitoare la inmatriculare sau la orice inregistrari in registrul comertului sunt supuse numai recursului.

Exista insa si unele incheieri care nu sunt susceptibile de exercitiul vreunei cai de atac. Din aceasta categorie face parte incheierea prin care instanta a admis sau respins cererea de abtinere sau prin care a admis cererea de recuzare.

Recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare. De la aceasta regula exista insa si unele exceptii. Aceste exceptii sunt prevazute in mod expres de lege. In cazurile determinate de art. 300 alin. (1) C. proc. civ., legea recunoaste recursului efect suspensiv in considerarea dificultatilor ce ar putea fi create in repunerea partilor in situatia anterioara in acele imprejurari in care hotararea instantei de recurs ar determina anularea hotararii atacate.

De asemenea, exista si dispozitii procedurale cuprinse in unele legi speciale si care declara recursul ca fiind suspensiv de executare. Asa este, de pilda cazul, recursurilor declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii asupra plangerilor indreptate impotriva proceselor-verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor [art. 34 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 2/2001].

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune altfel.

Termenul prevazut de art. 301 C. proc. civ. constituie, astfel cum se poate desprinde cu usurinta din textul citat, termenul de drept comun in materie de recurs. Codul de procedura civila instituie insa si unele termene speciale de recurs, anume in sensul ca acestea au o durata diferita de cea stabilita de art. 301. Exemplificativ mentionam cateva situatii care se incadreaza in categoria termenelor amintite: termenul de recurs impotriva hotararii prin care se solutioneaza conflictele de competenta este de 5 zile [art. 22 alin. (5) C. proc. civ.]; termenul de recurs impotriva ordonantei presedintiale este de 5 zile [art. 582 alin. (3) C. proc. civ.]; termenul de recurs in materia conflictelor de drepturi este de 10 zile (art. art. 80 din Legea nr. 168/1999); termenul de recurs impotriva hotararii de divort este de 30 de zile (art. 619 C. proc. civ.).

In privinta punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotararii. Si sub acest aspect constatam existenta unor norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, de pilda, termenul de recurs impotriva ordonantei presedintiale curge de  la pronuntarea hotararii, atunci cand ea s-a dat cu citarea partilor.

Codul de procedura civila face o aplicare a principiului echipolentei actelor de procedura si in materia termenului de recurs. Cazurile de echipolenta au fost analizate cu prilejul cercetarii termenului de apel. Totusi precizam ca art. 301 C. proc. civ. face trimitere in termeni neechivoci la dispozitiile art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Prin urmare, principiul echipolentei isi gaseste aplicare in urmatoarele situatii: in cazul in care hotararea a fost comunicata partii o data cu somatia de executare [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.], ipoteza in care termenul de recurs va incepe sa curga de la data acestei comunicari; cand partea face recurs inainte de comunicarea hotararii, ipoteza in care hotararea se considera comunicata la data depunerii cererii de recurs [art. 284 alin. (3) C. proc. civ.].

In materia recursului se considera ca termenul pentru exercitarea caii de atac incepe sa curga, in conditiile art. 102 C. proc. civ., impotriva partii care a cerut comunicarea de la data cand a cerut-o. Ratiunea acestui text, cat si a celorlalte cazuri de aplicare a principiului echipolentei, au fost prezentate, astfel cum am aratat, cu prilejul cercetarii termenului de apel. Ne marginim aici sa subliniem ca principiul echipolentei se aplica si in cazul prevazut de art. 102 C. proc. civ., desi art. 301 C. proc. civ. nu trimite in mod expres si la acest text.

Pentru procuror termenul de recurs este cel de drept comun, adica de 15 zile, dar el curge de la comunicare sau de la pronuntare dupa cum a participat sau nu la judecata. In aceasta privinta art. 301 C. proc. civ. face trimitere in mod expres la dispozitiile art. 284 alin. (4) C. proc. civ. text care reglementeaza termenul de apel pentru procuror.

Termenul de recurs este un termen imperativ si el curge, in principiu, continuu fara posibilitate de intrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se considera ca si in materia recursului sunt aplicabile dispozitiile art. 285-286 C. proc. civ. care consacra posibilitatea intreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre parti sau prin moartea mandatarului caruia i s-a facut comunicarea. De asemenea, termenul de recurs se intrerupe si in cazul in care partea a fost impiedicata dintr-o imprejurare mai presus de vointa sa sa exercite calea de atac in termenul statornicit de lege. Solutia se impune in baza dispozitiilor de principiu ale art. 316 C. proc. civ. care permit aplicarea regulilor privind judecata in apel si in fata instantei de recurs, dar si pentru identitate de ratiune juridica.

Elementele cererii de recurs sunt prevazute de art. 302¹ C. proc. civ. Ele sunt in mare masura corespondente cu cele statuate, in materia apelului, de art. 287 C. proc. civ. De aceea, chiar in lipsa noilor dispozitii procedurale, prevederile art. 287 C. proc. civ. erau aplicabile in baza normei de principiu prevazute de art. 316 C. proc. civ. Totusi semnalam si existenta unor elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea codului unic de inregistrare al persoanei juridice si aratarea motivelor de nelegalitate pe care se intemeiaza recursul. Reamintim ca in materia apelului art. 287 C. proc. civ. enunta atat "motivele de fapt" cat "si de drept pe care se intemeiaza apelul". O atare distinctie reprezinta o consecinta a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care trebuie sa aiba ca obiect elementele de drept ale judecatii, iar nu si cele de fapt.

Art. 302¹ C. proc. civ. nu se refera si la dovezile invocate in sustinerea recursului. In schimb, o atare precizare este facuta de art. 287 C. proc. civ. Cu toate acestea, o mentiune corespunzatoare se impunea si in materia recursului, tinand totusi seama ca, in conditiile legislatiei actuale, art. 305 C. proc. civ. admite folosirea in instanta de recurs a inscrisurilor. Pe de alta parte, precizam ca si art. 312 alin. (3), astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2003, se refera la posibilitatea administrarii de "probe noi".

Prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2003, s-a precizat ca elementele cererii de recurs sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii. Legea nu face insa distinctie intre nulitatea absoluta sau relativa ce ar putea interveni in cazul nerespectarii conditiilor prevazute de textul comentat. Cu toate acestea, o atare distinctie se impune sa fie facuta, caci importanta procedurala a unor mentiuni este fundamental diferita. Oricum ne aflam in prezenta unei noi nulitati exprese a carei semnificatie juridica este aceea ca in cazul lor vatamarea se presupune pana la proba contrara. Pe de alta parte, lipsa unor elemente esentiale, cum sunt neindicarea numelui recurentului, a hotararii care se ataca, precum si lipsa semnaturii determina nulitatea absoluta a cererii de recurs. In privinta motivelor de recurs va trebui sa tinem seama si de dispozitiile art. 306 alin. (1) si (3) C. proc. civ.

Termenul de recurs este si in aceasta materie de 15 zile.

Codul de procedura civila reglementeaza si o alta situatie in legatura cu durata termenului de recurs. Potrivit art. 303 alin. (5) C. proc. civ. "Presedintele instantei care primeste cererea de recurs, va putea sa o inapoieze partii prezente, daca nu indeplineste conditiile prevazute de lege pentru a fi refacuta, prelungind termenul de recurs cu 5 zile". Aceste dispozitii procedurale au si ele un caracter particular, fapt pentru care se impun cateva clarificari suplimentare.

Dispozitiile art. 303 alin. (5) C. proc. civ. ii confera presedintelui instantei, care primeste cererea de recurs, sa dispuna prelungirea termenului de recurs cu inca 5 zile. Desi textul citat se refera la posibilitatea de prelungire a termenului de recurs in realitate nu este vorba de o veritabila modificare a acestuia si nici de o repunere in termen. Aceasta din urma opereaza in conditii deosebite si in special doar in cazul survenirii unor imprejurari mai presus de vointa partii. Or, in cazul analizat nu este vorba de asemenea imprejurari.

"Prelungirea" termenului de recurs, in conditiile textului analizat, poate fi dispusa doar in cazul in care cererea de recurs "nu indeplineste conditiile prevazute de lege". In mod evident, legiuitorul nu are in vedere conditia privitoare la termenul de exercitare a recursului, ci la acele cerinte formale, cum sunt neindicarea unor elemente de identificare a partilor, a martorilor propusi, lipsa semnaturii etc. Ca este asa rezulta si din faptul ca cererea se restituie partii "pentru a fi refacuta". Cu alte cuvinte, legea nu are in vedere acele conditii care se refera la exercitiul recursului, ci la partea formala a acestuia.

Dupa implinirea termenului de recurs pentru toate partile, instanta a carei hotarare este recurata va inainta instantei de recurs dosarul, impreuna cu dovezile de indeplinire a procedurii de comunicare a hotararii.

Recursul fiind o cale extraordinara de atac, calificata ca atare de lege, poate fi exercitat numai pentru motivele prevazute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Acest text consacra, in prezent, 9 motive de casare. Prin Legea nr. 59/1993, au fost reintroduse in Codul de procedura civila, in forme apropiate, motivele de recurs existente la data modificarii acestuia in anul 1948. Precizam ca anterior modificarii legislative aduse prin Legea nr. 59/1993 art. 304 C. proc. civ. cuprindea doar 5 motive de recurs, iar prin actul normativ la care ne referim au fost consacrate 11 motive. Ultimele doua motive de casare au fost suprimate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 si respectiv prin Legea nr. 219/2005.

In sistemul legislatiei procesuale in vigoare exista unele situatii in care recursul nu este limitat la motivele de casare prevazute in mod limitativ de art. 304 C. proc. civ. Asemenea situatii sunt vizate de art. 304¹ C. proc. civ., text ce are ca obiect recursul declarat impotriva unei hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel. In acest caz, astfel cum dispune acelasi text, recursul "nu este limitat la motivele de casare prevazute in art. 304, instanta putand sa examineze cauza sub toate aspectele".

In continuare vom analiza distinct motivele de recurs in ordinea in care ele sunt consacrate de art. 304 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs: cand instanta nu a fost alcatuita potrivit dispozitiilor legale.

Acest prim motiv de casare - prevazut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - vizeaza nerespectarea dispozitiilor legale privitoare la compunerea si constituirea legala a instantei. Este un motiv de recurs care vizeaza in mod evident doar nelegalitatea hotararii atacate. Fata de formularea generala a textului privitoare la alcatuirea instantei trebuie sa apreciem, astfel cum de altfel s-a decis in mod constant de doctrina, ca legea vizeaza mai multe ipoteze, toate insa legate de modul de alcatuire a instantei de judecata.

O prima ipoteza care se incadreaza in acest prim motiv de recurs vizeaza compunerea completului de judecata in conformitate cu prevederile legii de organizare judecatoreasca. Prin urmare, spre a decide daca hotararea este casabila in temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ., va trebui sa ne raportam la dispozitiile art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara. In conformitate cu aceste dispozitii legale cauzele civile se judeca, de regula, in prima instanta in complet format din doi judecatori, iar  apelurile si recursurile se judeca in complet format din trei judecatori. De asemenea, cauzele privind conflictele de munca si asigurari sociale se judeca in prima instanta de catre un complet format din doi judecatori si doi asistenti judiciari.

Nerespectarea dispozitiilor mentionate constituie un motiv de nelegalitate si determina casarea hotararii judecatoresti in temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Precizam ca reprezinta un motiv de recurs atat compunerea completului de judecata cu un numar mai mare de judecatori, cat si cu un numar mai mic de judecatori, decat cel prevazut de lege.

A doua ipoteza care se integreaza in contextul primului motiv de recurs vizeaza situatia in care la solutionarea cauzei a participat si un judecator incompatibil. Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publica iar solutionarea cauzei de un judecator incompatibil afecteaza valabilitatea hotararii pronuntate in aceste conditii.

In primul motiv de recurs se integreaza si nerespectarea dispozitiilor legale privitoare la recuzare. Constituie insa un motiv de recurs numai situatia in care partea interesata a formulat cererea de recuzare in termenul legal, iar instanta a respins-o si judecatorul respectiv a participat la solutionarea cauzei.

O ultima ipoteza care se integreaza in primul motiv de recurs se refera la neparticiparea procurorului la judecata in cazurile in care participarea sa era obligatorie potrivit legii.

Situatiile care se incadreaza in primul motiv de casare vizeaza nesocotirea unor norme de natura imperativa, astfel ca incalcarea lor poate fi invocata nu numai de recurent, ci si de intimat, chiar dupa expirarea termenului pentru depunerea motivelor de recurs, de procuror si de instanta din oficiu. Prin exceptie de la aceasta regula, recuzarea reprezinta o facultate procesuala pentru partea interesata, de a solicita indepartarea unui judecator din completul de judecata, iar normele care o reglementeaza au o natura dispozitiva, astfel ca nerespectarea legii constituie un motiv de recurs ce trebuie formulat in termenul prevazut pentru depunerea motivelor de recurs.

Al doilea motiv de recurs: pronuntarea hotararii de alti judecatori decat cei care au luat parte la dezbaterea in fond a pricinii.

Cel de-al doilea motiv de casare este prevazut de lege in scopul respectarii principiului continuitatii dezbaterilor. Astfel cum am precizat deja in prima parte a lucrarii continuitatea implica in prezent o singura conditie, anume aceea ca hotararea sa fie pronuntata de judecatorii care au participat la solutionarea cauzei in fond. Nerespectarea acestei exigente constituie motiv de nelegalitate si atrage dupa sine casarea hotararii atacate. Nulitatea hotararii vizeaza atat dispozitivul intocmit cu prilejul pronuntarii, cat si hotararea redactata ulterior.

Precizam ca cerinta enuntata nu se cere a fi intrunita la termenele anterioare judecatii in fond, astfel ca este posibila schimbarea ulterioara a completului de judecata, cu singura conditie ca judecatorii care au solutionat fondul sa pronunte si hotararea.

Acest al doilea motiv de casare a unei hotarari judecatoresti este de ordine publica, astfel ca poate fi invocat de catre oricare dintre parti, de procuror si chiar de instanta din oficiu.

Al treilea motiv de recurs: pronuntarea hotararii cu incalcarea competentei altei instante.

Cel de-al treilea motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenta instantelor judecatoresti. In legatura cu aplicarea dispozitiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. s-a observat in doctrina ca textul nu distinge intre competenta absoluta si competenta relativa, partile avand posibilitatea de a se plange pe calea recursului atat in cazul nesocotirii normelor de competenta generala, cat si a celor de competenta jurisdictionala.

In ceea ce priveste conditiile de invocare ale necompetentei, pe calea procedurala a recursului, va trebui sa se tina seama de regulile imperative si dispozitive privitoare la atributiile instantelor judecatoresti. Reamintim aici doar faptul ca necompetenta poate fi invocata de oricare din parti, de procuror si de instanta din oficiu in tot timpul judecatii in fata instantei de recurs. Necompetenta relativa are, astfel cum se cunoaste deja, un regim juridic cu totul diferit, normele care o consacra fiind stabilite exclusiv in interesul partii actionate in justitie. Drept urmare, necompetenta relativa va putea fi invocata pe calea procedurala a recursului doar daca exceptia destinata a o servi a fost invocata in fata primei instante in limine litis, iar aceasta a respins-o, exceptia fiind reiterata si in apel fara succes.

Al patrulea motiv de recurs: depasirea atributiilor puterii judecatoresti.

Depasirea atributiilor "puterii judecatoresti" reprezinta o situatie grava de natura a infrange principiul separatiei puterilor in stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justitiei si dauneaza interesului public. De aceea, determinarea continutului sintagmei la care ne referim prezinta o importanta cardinala, iar doctrina mai veche si mai noua a jalonat in termeni semnificativi sfera de aplicatiune a art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

In doctrina un prestigios autor a considerat, pe buna dreptate, ca depasirea atributiilor puterii judecatoresti se concretizeaza intr-o imixtiune a instantei de judecata "in sfera activitatii executive sau legislative, asa cum a fost consacrata de Constitutie sau de o lege organica" ea "savarsind acte care intra in atributiile unor organe apartinand altei autoritati constituite in stat, decat cea judecatoreasca". In termeni la fel de semnificativi alti autori remarcau ca "excesul de putere deriva din trecerea abuziva a barierelor intre functiile ce revin autoritatilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, si el este un exces fata de limitele fixate prin norme constitutionale".

In incheierea acestor consideratii privitoare la cel de-al patrulea motiv de casare este necesar sa atragem atentia ca el nu poate fi confundat cu cel privitor la incalcarea competentei unei alte instante. Deosebirea dintre cele doua motive este fundamentala: cel de-al treilea motiv de recurs vizeaza nesocotirea normelor de procedura privitoare la atributiile judecatoresti din cadrul aceluiasi sistem sau in raport cu alte organe avand sarcini jurisdictionale; in schimb, cel de-al patrulea motiv de recurs vizeaza respectarea unor competente constitutionale in cadrul intregului sistem al autoritatilor statale si implicit salvgardarea principiului separatiei ramurilor puterilor in stat.

Al cincilea motiv de recurs: nesocotirea formelor de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizeaza neregularitati de ordin procedural si care sunt sanctionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Reamintim aici ca art. 105 alin. (1) C. proc. civ. sanctioneaza cu nulitatea actele de procedura indeplinite de un judecator necompetent. O asemenea neregularitate procedurala se subsumeaza celui de-al treilea motiv de casare: incalcarea competentei altei instante.

Toate celelalte neregularitati procedurale au fost integrate intr-un singur motiv de casare: incalcarea formelor de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispozitiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun in materia nulitatii actelor de procedura. Textul mentionat vizeaza doua ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale si intocmirea actului de procedura de catre un functionar necompetent. In ambele cazuri, nulitatea nu opereaza in mod automat, ci numai in masura in care i s-a produs partii o vatamare care nu poate fi inlaturata in alt mod.

Sub imperiul motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include cele mai varii neregularitati de ordin procedural, incepand de la nesemnarea cererii de chemare in judecata, neregulata citare a uneia dintre parti, nesemnarea cererii reconventionale, nesocotirea principiului publicitatii, oralitatii, contradictorialitatii etc.

Dispozitiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. includ in continutul sau atat nesocotirea normelor procedurale de ordine publica, cat si a celor stabilite in interesul exclusiv al uneia dintre parti. De aceea, casarea unei hotarari judecatoresti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obtine in mod diferit, in functie de natura imperativa sau dispozitiva a normelor procedurale incalcate.

Nulitatea absoluta poate fi valorificata, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de fiecare din parti, de procuror si de instanta din oficiu, chiar daca viciul procedural nu a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse in termen. Cu toate acestea, in doctrina s-a sustinut ca nulitatea absoluta nu poate fi invocata direct in fata instantei de recurs daca pentru dovedirea ei este nevoie de administrarea altor dovezi decat cele aflate la dosar sau a inscrisurilor noi admisibile in aceasta faza a judecatii; in asemenea imprejurari partea interesata va trebui sa recurga la invocarea neregularitatii procedurale respective, in conditiile prevazute de lege, pe calea contestatiei in anulare. Cu toate acestea, constatam ca nulitatile de ordine publica rezulta cel mai adesea din actele de la dosar, astfel ca doar arareori se pot ivi dificultati de natura probatorie.

In ceea ce priveste nulitatile relative acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai in anumite conditii. Este necesar mai intai ca nulitatea relativa sa fi fost invocata in limine litis in fata instantei de fond, iar aceasta sa o fi respins sau sa fi omis sa se pronunte asupra ei; deopotriva este necesar ca neregularitatea procedurala respectiva sa fi fost reiterata fara succes in fata instantei de apel.

Exista totusi si unele exceptii relative care pot fi invocate pentru prima data in fata instantei de recurs. Este vorba doar de acele exceptii pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, in fata instantei a carei hotarare este atacata. In aceasta categorie se includ neregularitatile procedurale care vizeaza insasi hotararea pronuntata in instanta de apel.

Al saselea motiv de recurs: instanta a acordat mai mult decat s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Astfel cum am aratat deja cel de-al saselea motiv de recurs este si un temei pentru ca partea interesata sa solicite revizuirea hotararii. De aceea, astfel cum remarca un reputat procedurist consacrarea lui in art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este surprinzatoare si in acelasi timp total nejustificata intr-o buna tehnica legislativa, astfel ca intr-o viitoare reglementare procesuala ar trebui sa fie mentinut doar ca un motiv de revizuire. In conditiile actuale consecinta acestei duale reglementari este aceea ca partea are dreptul de a opta intre revizuire si recurs.

Cel de-al saselea motiv de recurs cuprinde doua ipoteze distincte: un caz de plus petita, cand instanta a acordat mai mult decat s-a cerut (acordarea, de pilda, a unei despagubiri mai mari decat cea solicitata de reclamant); si un caz de extra petita, cand  instanta s-a pronuntat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanta a acordat si daune interese intr-o actiune reala desi acestea nu s-au solicitat de reclamant). Inainte de modificarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, acest motiv de recurs cuprindea si un caz de minus petita, respectiv cazul cand instanta nu s-a pronuntat asupra unui capat de cerere (partea a solicitat, de exemplu, revendicarea imobilului si plata despagubirilor pentru daunele pricinuite acestuia, iar instanta a omis sa se pronunte asupra celui de-al doilea capat de cerere). La acest din urma motiv s-a renuntat, intrucat partea are posibilitatea de a solicita completarea hotararii in conditiile art. 281² C. proc. civ. Cazul de minus petita mentionat a fost insa pastrat ca un motiv de revizuire.

Din prezentarea succinta a acestor ipoteze la care se refera art. 304 pct. 6 C. proc. civ. rezulta ca cel de-al saselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilitatii procesuale. Al saptelea motiv de recurs: hotararea nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii.

Motivarea hotararii judecatoresti este din nou un element indispensabil al acestui important act procedural. In aceste conditii, motivul de recurs pe care-l analizam isi dobandeste din nou intreaga sa importanta.

Astfel cum rezulta din simpla lectura a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.  vizeaza nemotivarea unei hotarari judecatoresti. La importanta motivarii unei hotarari si la cerintele acesteia ne-am referit deja. In conceptia legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci cand nu se arata motivele pe care se sprijina "decizia" judecatorului, ci si atunci cand hotararea cuprinde motive contradictorii ori straine de natura cauzei. Motivele contradictorii si cele straine de obiectul sau natura cauzei echivaleaza, astfel cum se considera in mod constant in doctrina, cu o nemotivare.

Ipostazele in care se poate ajunge la o nemotivare in sensul dispozitiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenta unei contrarietati intre considerentele hotararii, in sensul ca din unele rezulta netemeinicia actiunii, iar din altele faptul ca actiunea este fondata; contrarietatea flagranta dintre dispozitiv si considerente, cum este cazul admiterii actiunii prin dispozitiv si justificarea in considerente a solutiei de respingere a cererii de chemare in judecata; nemotivarea solutiei din dispozitiv sau motivarea insuficienta a acesteia ori prezentarea in exclusivitate a unor considerente straine de natura pricinii. Tocmai de aceea doctrina apreciaza, in mod judicios, ca acest motiv "vizeaza mai mult netemeinicia, decat nelegalitatea hotararii recurate". Cu toate acestea, nemotivarea are si conotatii care vizeaza nelegalitatea hotararii atacate, intrucat ne aflam in situatia nesocotirii unei obligatii legale a judecatorului, aceea de a proceda la motivarea hotararii in cazurile prevazute de lege.

Al optulea motiv de recurs: interpretarea gresita a actului juridic dedus judecatii, schimbarea naturii ori intelesului lamurit si vadit neindoielnic al acestuia.

Cel de-al optulea motiv de recurs urmareste desfiintarea hotararii judecatoresti atunci cand judecatorii au nesocotit principiul inscris in art. 969 C. civ. potrivit caruia conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante. Prin urmare, judecatorului nu ii este permis sa treaca peste termenii conveniti de parti in contract, stabilind alte drepturi ori obligatii, interpretand gresit actul de vointa al partilor sau atribuindu-i un alt inteles decat cel voit de parti ori denaturand intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia.

Dispozitiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determina cu multa claritate campul de aplicatiune al acestui motiv de casare. Textul vizeaza interpretarea gresita a actului juridic dedus in justitie. Despre ce interpretare este vorba? Interpretarea la care se refera textul mentionat are in vedere actul juridic dedus in justitie in intregime sau doar unele din clauzele acestuia? Spre a determina daca s-a procedat la o interpretare gresita a actului juridic sau ale clauzelor stabilite in el trebuie sa fie avute in vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de Codul civil. Drept urmare, instanta de fond prin interpretarea regulilor prevazute de lege nu poate trece peste vointa clar exprimata a partilor. De altfel unul din principiile esentiale privitoare la interpretarea contractelor este acela statornicit de
art. 977 C. civ. si potrivit caruia interpretarea se face "dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor". Pe de alta parte, nu se poate ignora dreptul instantei de fond de a interpreta termenii susceptibili de doua intelesuri sau clauzele obscure sau indoielnice ale contractului. Dar o atare interpretare trebuie sa se faca in mod evident cu respectarea regulilor stabilite in art. 977-985 C. civ. Interpretarea gresita a actului juridic poate determina casarea hotararii judecatoresti numai in acele imprejurari in care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a intelesului lamurit si vadit neindoielnic al acestuia. Se considera, in general, ca ne aflam in prezenta unei schimbari a naturii actului juridic atunci cand un act este calificat de asa maniera incat este alterata in mod substantial natura sa, de pilda contractul este calificat ca un contract de intretinere in loc de un contract de renta viagera etc. Asemenea interpretari nu-i sunt ingaduite judecatorului, iar un astfel de procedeu poate determina casarea hotararii in temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

In legatura cu cel de-al optulea motiv de recurs se mai impun si urmatoarele doua precizari. Prima: se incadreaza in acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract ci a oricarui act juridic dedus in justitie, deci chiar a unui act juridic unilateral. A doua precizare: cel de-al optulea motiv de casare vizeaza netemeinicia hotararii atacate.

Al noualea motiv de recurs: pronuntarea unei hotarari lipsite de temei legal ori date cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.

Cel de-al noualea motiv de recurs vizeaza esentialmente nelegalitatea hotararii atacate si contine doua ipoteze distincte: a) pronuntarea unei hotarari lipsite de temei legal si b) pronuntarea unei hotarari cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.

Prima ipoteza se poate ivi in acele situatii in care din modul de redactare a hotararii nu se poate stabili daca legea s-a aplicat corect sau nu. Aceasta ipoteza este distincta de cea de-a doua, ultima referindu-se doar  la incalcarea sau aplicarea gresita a legii. De aceea, socotim necesar sa subliniem distinctia categorica dintre cele doua situatii, care de altminteri in legislatia mai veche se constituiau in motive distincte de recurs. Unul din aceste motive, si care intereseaza ipoteza pe care o cercetam, avea o formulare asemanatoare, anume viza situatia cand hotararea era "lipsita de baza legala".

Chiar si aceste considerente de ordin istoric ne pot conduce la o interpretare corecta a dispozitiilor actualului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume aceea ca legiuitorul a inteles sa se refere la acele situatii in care hotararea este lipsita de un fundament juridic. Astfel cum sugestiv remarcau unii autori "lipsa de baza legala a hotararii inseamna absenta unei norme juridice care sa poata constitui premisa majora a silogismului judiciar fata de solutia data". Si concluziile acelorasi autori sunt deosebit de pertinente in sensul unei corecte determinari a sintagmei folosite de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza intai (hotarare "lipsita de temei legal"). In acest sens se remarca ca in ipoteza analizata hotararea nu este motivata in drept, si adaugam noi este vorba de o lipsa totala de motivare. Intr-adevar, in cazul unei motivari gresite in drept ne aflam in prezenta celei de-a doua ipoteze prevazute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 

A doua ipoteza subsumeaza toate cazurile de incalcare sau de aplicare gresita a legii. Situatiile practice care se incadreaza in aceasta ipoteza sunt dintre cele mai variate, cum ar fi interpretarea eronata a unui text legal, aplicarea unei norme generale in locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice desi aceasta nu era incidenta in cauza, aplicarea legii romane, desi raportul cu un element de extraneitate era carmuit de o lege straina.

Alaturi de alti autori consideram ca acest motiv de recurs se refera la nesocotirea normelor de drept material. In fine, o ultima precizare pe care voim a o face, si ni se pare necesara, este aceea ca legiuitorul foloseste in art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conceptul de lege intr-un sens larg. Prin urmare, trebuie sa avem in vedere si incalcarea sau aplicarea gresita a unei norme juridice prevazuta intr-o ordonanta guvernamentala sau in orice alt act normativ.

Probele in recurs

In privinta probelor este necesar sa aratam ca exista si unele reguli particulare privind admisibilitatea lor. In aceasta privinta art. 305 C. proc. civ. consacra o regula importanta, anume aceea a inadmisibilitatii probelor noi in recurs.

Aceasta regula se intemeiaza pe o ratiune precisa, anume aceea ca esentialmente recursul nu este o cale de atac devolutiva, ci un mijloc procedural prin intermediul careia nu se rejudeca cauza, ci se realizeaza doar un examen al hotararii atacate. Solutia este cu atat mai fireasca azi cand recursului i s-a conferit si caracterul unei cai extraordinare de atac.

Textul citat instituie si o notabila exceptie, deopotriva de semnificativa, a caror ratiuni sunt simple. Intr-adevar, inscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu usurinta si in fata instantei de recurs, iar ele nu presupun, de regula, amanarea succesiva a judecatii, astfel cum se poate intampla in cazul producerii altor dovezi. De aceea, legea declara admisibile doar inscrisurile in recurs.

Conceptul de inscris folosit in art. 305 C. proc. civ. nu are nici o semnificatie particulara in materia recursului, astfel cum are, de pilda, in cazul revizuirii (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.). Doctrina si jurisprudenta au conturat de-a lungul timpului sfera de aplicare a regulii enuntate si a exceptiei la care ne referim. Facem aceasta precizare intrucat un text similar (art. 306 C. proc. civ.) celui actual exista si in epoca anterioara modificarii Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993. Tocmai de aceea solutiile pronuntate anterior isi pastreaza intocmai actualitatea.

Fosta instanta suprema, printr-o importanta decizie de indrumare, a statuat ca prin inscrisuri in sensul dispozitiilor legale ce le analizam, se inteleg "toate actele scrise - emanate de la partile in proces sau de la un tert - care ar fi putut inrauri solutia cauzei, daca ar fi fost folosite la prima instanta". Au fost asimilate cu inscrisurile si relatiile scrise solicitate de instanta de la diferite autoritati publice. In schimb, nu pot fi considerate ca inscrisuri - admisibile in recurs - declaratiile date de martori, chiar in forma autentica, dupa judecarea cauzei la instanta de fond. De asemenea, nu poate avea caracterul unui inscris, in sensul dispozitiilor art. 305 C. proc. civ., nici un raport de expertiza.

Inscrisurile pot fi folosite in recurs de ambele parti, respectiv atat in sustinerea cat si in combaterea recursului. Legea nu a stabilit, pana la aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2003, o limita de timp privind folosirea inscrisurilor in fata instantei de recurs. Asa fiind, s-a admis de doctrina ca inscrisurile pot fi depuse in tot cursul judecarii recursului. Prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004, legiuitorul a adus si cuvenita precizare in aceasta privinta, anume in sensul ca inscrisurile se pot depune in instanta de recurs "pana la inchiderea dezbaterilor".

Este posibil ca inscrisurile depuse de catre una dintre parti sa fie contestate de catre partea adversa. Se ridica problema daca instanta de recurs poate proceda ea insasi la verificarea de scripte sau  poate declansa procedura falsului. Intr-o opinie se sustine ca raspunsul ar trebui sa fie negativ intrucat asemenea procedee presupun verificari de fapt, incompatibile cu structura recursului. Cu toate acestea, verificarea de scripte si procedura falsului nu sunt decat incidente in solutionarea normala a recursului, iar acestea nu pot fi sustrase din competenta instantei sesizate cu cererea principala. Pe de alta parte, daca nu s-ar admite verificarea de scripte si declansarea procedurii falsului, folosirea inscrisurilor in recurs ar fi restrictionata in mod nejustificat si in lipsa oricarei dispozitii a legii. In ipoteza casarii hotararii atacate, instanta de recurs poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului sa se faca de instanta care rejudeca fondul.

Procedura recursului

Presedintele instantei de recurs va verifica daca procedura de comunicare a fost indeplinita in mod corect, dupa care va fixa termen de judecata si va dispune citarea partilor si comunicarea motivelor de recurs. Stabilirea termenului de judecare a recursului trebuie sa fie facuta cu respectarea dispozitiilor art. 114 C. proc. civ.

Dupa comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat sa depuna intampinare cu cel putin 5 zile inainte de termenul de judecata. Aceasta obligatie este prevazuta in mod expres de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000. Consecintele nedepunerii intampinarii sunt aceleasi cu cele aratate in legatura cu neformularea ei in fata instantei de fond, adica decaderea intimatului din dreptul de a mai invoca anumite aparari si exceptii de procedura.

Partile in fata instantei de recurs poarta denumirea de recurent si de intimat. Recurentul este persoana care solicita exercitarea controlului judiciar ordinar pe calea recursului. Intimatul este persoana impotriva careia se exercita calea de atac. Oricare dintre parti poate dobandi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de pozitia procesuala pe care a avut-o in fata instantelor de fond: reclamant, parat, apelant, intervenient principal etc. Pentru exercitarea recursului partile trebuie sa indeplineasca si conditiile generale necesare pentru exercitiul actiunii civile. Aceste conditii au fost analizate astfel ca nu mai revenim asupra lor.

Recursul poate fi exercitat si de catre tertele persoane introduse in proces pe calea interventiei voluntare sau a interventiei fortate. Din acest punct de vedere tertele persoane mentionate pot exercita calea recursului in conditiile aratate deja cu prilejul analizarii dreptului de exercitare a apelului.

O pozitie aparte o ocupa intervenientul accesoriu, intrucat recursul acestuia este conditionat de atacarea hotararii si de partea in favoarea caruia acesta a intervenit. In caz contrar, recursul intervenientului se considera neavenit astfel cum precizeaza in mod expres art. 56 C. proc. civ.

Dreptul de a exercita caile legale de atac este recunoscut in mod expres de art. 45 C. proc. civ. si procurorului. Procurorul poate exercita calea de atac a recursului indiferent daca acesta a participat sau nu la solutionarea cauzei in fata instantelor de fond.

Presedintele este obligat  sa acorde cuvantul partilor. In mod firesc, mai intai se va da cuvantul recurentului, iar apoi intimatului. De asemenea, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ. procurorul vorbeste cel din urma, afara de cazul cand este parte principala sau recurent. Regulile enuntate nu difera esentialmente de principiile dreptului comun in materie. Prin urmare, mai intai va pune concluzii recurentul, apoi intimatul, iar mai la urma procurorul, cu exceptia cazului cand procurorul este recurent.

Se va proceda in continuare la solutionarea eventualelor exceptii de procedura, respectiv mai intai a acelora care fac de prisos in totul sau in parte cercetarea in fond a recursului.

Recurentul va dezvolta oral motivele de casare depuse inauntrul termenului de recurs. Intimatul va raspunde la fiecare motiv de recurs formulat de recurent. Motivele de ordine publica invocate din oficiu de instanta vor fi puse in discutia prealabila si contradictorie a partilor.

Instanta de recurs este, in principiu, datoare sa examineze toate motivele de recurs invocate prin cererea de recurs. Solutia se impune cu necesitate mai cu seama in acele imprejurari in care ar urma sa se respinga sau sa se admita doar in parte recursul.

Hotararea instantei de recurs este destinata sa transeze orice contestatie asupra cauzei deduse in justitie. Ea are un scop precis, acela de a se pronunta asupra motivelor de recurs invocate de partea interesata si de a realiza un control judiciar eficient spre a evita trecerea in puterea lucrului judecat a unei hotarari nelegale.

Cuprinsul hotararii judecatoresti pronuntate in recurs nu difera esential de cel al unei hotarari in prima instanta sau in apel. Motivarea ei este insa cantonata cu predilectie la temeiurile de casare invocate de parti sau ridicate de instanta din oficiu.

Hotararea instantei de recurs produce efecte procedurale importante. In cazul solutiei de respingere a recursului nu se ridica probleme deosebite. Astfel cum am vazut o atare hotarare este irevocabila. Dar solutia de respingere a recursului face ca hotararea atacata sa-si mentina intreaga sa autoritate, puterea de lucru judecat a acesteia consolidandu-se in mod definitiv.

Codul de procedura civila determina in mod expres efectele hotararii atacate si desfiintate ca urmare a admiterii recursului. Art. 311 C. proc. civ. este fundamental in aceasta privinta.

Dispozitiile procedurale mentionate necesita totusi unele explicatii suplimentare. Observam mai intai ca primul alineat al textului statueaza in termeni imperativi ca hotararea casata nu are nici o putere. Prin urmare, o interpretare strict literala ar conduce la concluzia desfiintarii totale a hotararii atacate. Totusi nu aceasta este solutia corecta, caci asa cum s-a remarcat, trebuie sa se tina seama si de marile principii care stau la baza procedurii judiciare, cum sunt relativitatea lucrului judecat, disponibilitatea procesuala si de insasi prevederile clare ale art. 312 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, in cercetarea intinderii casarii nu poate fi ignorat nici principiul non reformatio in pejus, aplicabil si in recurs [art. 315 alin. (4) si art. 296 C. proc. civ.].

Prin urmare, distinctia dintre casarea totala si partiala, la care ne-am referit deja, trebuie avuta in vedere in determinarea efectelor hotararii de casare. Astfel, in cazul in care s-a dispus casarea totala a hotararii, partile sunt repuse in situatia anterioara, hotararea nedobandind autoritate de lucru judecat in privinta problemelor dezlegate prin hotararea atacata. Dimpotriva, daca casarea este doar partiala hotararea atacata isi va mentine toate efectele sale in privinta chestiunilor litigioase ce au fost solutionate de instanta de fond, dar care n-au format obiectul recursului. Solutia este aceeasi si in privinta chestiunilor litigioase ce au format obiectul recursului si cu privire la care motivele de recurs au fost respinse.

Dar chiar si in privinta unei casari totale trebuie subliniat ca ceea ce se desfiinteaza este numai hotararea, iar nu toate actele de procedura sau probele administrate in cauza. Acestea raman, in principiu, valabile, cu exceptia cazului in care instanta de recurs a dispus desfiintarea si refacerea lor. Aceasta solutie este in concordanta si cu dispozitiile cuprinse in art. 311 alin. (2) C. proc. civ., text care declara desfiintate de drept numai actele de executare facute in temeiul unei hotarari casate.

Efectele casarii se rasfrang, in principiu, numai asupra partilor care s-au judecat in recurs. Aceasta regula constituie si ea o aplicare a principiului relativitatii lucrului judecat. De la aceasta regula exista si exceptii. O prima exceptie se refera la proprietatea comuna a sotilor asupra bunurilor dobandite in timpul casatoriei. Intr-o asemenea imprejurare recursul declarat numai de catre unul dintre soti profita si celuilalt, intrucat se prezuma ca recurentul a lucrat in baza mandatului tacit reciproc consacrat de art. 35 C. fam.

A doua exceptie se refera la coparticiparea procesuala obligatorie. Principiul coparticiparii procesuale obligatorii este enuntat in art. 48 alin. (2) C. proc. civ. si el se concretizeaza in rasfrangerea efectelor favorabile ale actelor de procedura cu privire la toti reclamantii si paratii. O aplicatie a acestui principiu poate fi intalnita in cazul obligatiilor indivizibile si solidare. In materia recursului, calea de atac declarata de oricare dintre creditorii sau debitorii solidari va folosi si celorlalti, in sensul ca efectele casarii se vor extinde si asupra partilor care nu au declarat recurs. De asemenea, pentru identitate de ratiune, efectele admiterii recursului se vor extinde si asupra coparticipantilor care au exercitat calea de atac, iar recursul acestora a fost respins fara a fi solutionat in fond, ca tardiv, neregulat introdus, anulat ca netimbrat etc.

O ultima exceptie vizeaza modul de solutionare a cererilor de chemare in garantie. In cazul cererilor de chemare in garantie admiterea recursului declarat de reclamant impotriva hotararii prin care s-a respins actiunea, si pe cale de consecinta si cererea de chemare in garantie formulata de parat, repune in discutie cererea de chemare in garantie. Situatia este similara si in ipoteza admiterii recursului tertului chemat in garantie. De data aceasta se va impune rediscutarea raporturilor din cadrul actiunii principale, caci numai in acest fel se poate proceda la o solutionare unitara a litigiului dintre toate partile.

Solutiile instantei de recurs

Actuala reglementare precizeaza cu mult mai multa rigoare solutiile ce pot fi pronuntate de catre instanta de recurs. Intr-adevar, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, instanta poate pronunta urmatoarele solutii: admiterea recursului, respingerea recursului, anularea sau perimarea lui. Aceste solutii erau incidente si anterior modificarii legislative la care ne referim, desi nici o dispozitie expresa a legii nu le-a conferit o consacrare corespunzatoare.

In principiu solutia respingerii recursului este una care nu ridica probleme deosebite. Ea se pronunta in toate acele cazuri in care instanta de recurs gaseste hotararea atacata ca fiind legala. In acest caz hotararea atacata devine irevocabila. O atare solutie este rezultatul examinarii hotararii atacate in raport cu motivele de recurs invocate de recurent sau in raport de cele ridicate de instanta din oficiu. De aceea, in practica in asemenea imprejurari instanta dispune respingerea recursului ca nefondat.

In doctrina si jurisprudenta s-a decis ca la solutia respingerii trebuie sa se opreasca instanta de recurs si atunci cand constata ca hotararea nu este motivata sau motivarea este necorespunzatoare, daca decizia incorporata in dispozitivul hotararii este legala. In acest caz instanta va mentine hotararea atacata dar va proceda la motivarea solutiei sau la substituirea acesteia cu propria sa motivare.

Exista insa si alte cazuri in care se poate dispune respingerea recursului fara sa se fi procedat la o prealabila examinare in fond a acestuia. Astfel, recursul poate fi respins ca tardiv introdus sau ca inadmisibil (cand a fost exercitat, de pilda, omisso medio). Un caz special de respingere a recursului este prevazut de lege in materia divortului. Astfel, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. apelul sau recursul reclamantului impotriva hotararii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesustinut daca la judecata se prezinta numai paratul. De asemenea, recursul in interesul uneia dintre parti se respinge ca neavenit daca aceasta cale de atac nu a fost exercitata si de partea in favoarea careia s-a formulat cererea de interventie (art. 56 C. proc. civ.).

De asemenea, exista si unele situatii in care se dispune anularea recursului,  solutie cu efecte similare cu aceea a respingerii acestuia. Astfel, de pilda, recursul poate fi anulat ca netimbrat (art. 20 din Legea nr. 146/1997).

Admiterea recursului se poate pronunta atunci cand instanta gaseste intemeiate motivele de casare invocate sau ridicate din oficiu. Solutia se poate pronunta si in cazul in care instanta a constatat ca numai unul dintre motivele de recurs este intemeiat. Admiterea recursului poate determina modificarea sau casarea hotararii atacate, respectiv desfiintarea acesteia. Sunt solutii expres precizate de art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Actuala reglementare este clarificatoare si sub aspectul determinarii cazurilor in care se pronunta modificarea si a celor in care se pronunta casarea hotararii atacate.

Astfel, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. modificarea hotararii atacate se pronunta pentru motivele prevazute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., iar casarea pentru cele statornicite in art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., precum si in toate cazurile in care instanta a carei hotarare este recurata a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului sau modificarea hotararii nu este posibila, fiind necesara administrarea de probe noi. Este posibil insa ca recursul sa fie admis pentru mai multe temeiuri, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea hotararii atacate. In mod evident, in asemenea situatii nu se pot pronunta ambele solutii, caci ele se exclud in mod logic. De aceea, pentru o atare ipoteza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a prevazut solutia casarii in intregime a hotararii atacate, spre a se "asigura o judecata unitara".

Dispozitiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. au primit insa o noua redactare in urma interventiilor legislative realizate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58/2003. Inovatiile legiuitorului vizeaza enuntarea a inca doua cazuri de casare: cand instanta a carei hotarare este recurata a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului si ipoteza in care modificarea hotararii nu este posibila, intrucat este necesara administrarea de probe noi. Prima ipoteza este fireasca si ea se raporteaza la toate acele imprejurari in care instanta a carei hotarare a fost atacata a solutionat procesul pe baza unor exceptii peremptorii, care au facut astfel inutila cercetarea fondului. Al doilea caz nu se incadreaza, dupa parerea noastra, in motivele clasice de casare, ceea ce de fapt rezulta chiar si din formularea textului, care precizeaza ca solutia casarii se pronunta (in locul modificarii n. a.) doar in cazul in care este necesara administrarea de probe noi.

La casarea hotararii atacate se refera in mod expres, astfel cum am vazut, si art. 311 C. proc. civ. Formularea din primul alineat al textului are un caracter foarte general care lasa sa se inteleaga, in mod inexact, dupa parerea noastra, ca in toate cazurile casarea are un caracter integral. Oricum casarea este un moment important in solutionarea recursului, dar nu si momentul final, caci ea determina rejudecarea litigiului. Astfel cum vom vedea rejudecarea poate fi facuta de instanta de recurs sau de o alta instanta.

Revenind insa la casarea hotararii atacate se impun totusi cateva precizari privitoare la formele acesteia. Vechea reglementare procesuala - anterioara anului 1993 - sugera distinctia dintre casarea totala sau partiala a hotararii. In acest sens fostul art. 312 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacra solutia casarii hotararii atacate "in intregul ei sau in parte". Aceste dispozitii procedurale nu au mai fost reproduse cu prilejul modificarii Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993. O atare imprejurare a prilejuit exprimarea opiniei potrivit careia distinctia dintre casarea totala si cea partiala este discutabila. Aceasta lacuna a fost complinita prin dispozitiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat recent prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000. Prin urmare, in conceptia actualei reglementari, casarea hotararii poate fi totala sau partiala.

Cu toate acestea, in opinia noastra, o atare distinctie se impunea in continuare chiar si in lipsa unor dispozitii procedurale exprese. Principiile procedurale privitoare la intinderea autoritatii lucrului judecat si la nulitatea actelor de procedura ne obligau, si in trecut, in mod incontestabil la o atare distinctie. Intr-adevar, autoritatea lucrului judecat se rasfrange, in principiu, asupra problemelor care nu au format obiectul recursului, dar si asupra persoanelor care s-au abtinut de la exercitarea acestei cai ordinare de atac. Pe de alta parte, in dreptul modern principiul il reprezinta nulitatea partiala a actului juridic, iar nu nulitatea totala, iar aceasta regula trebuie sa-si gaseasca aplicatie si in materie procedurala. De altminteri, casarea poate fi totala si din punct de vedere al partilor litigante. Asa fiind, deosebirea dintre casarea totala si cea partiala se impunea a fi facuta in continuare si in domeniul nulitatii hotararilor judecatoresti.

Distinctia dintre casarea totala si casarea partiala prezinta interes practic pentru a se determina limitele in care urmeaza sa se faca rejudecarea cauzei. In unele cazuri decizia de casare expliciteaza in termeni neechivoci limitele in care s-a dispus casarea, respectiv daca casarea este totala sau numai partiala. Dar chiar si in lipsa unor atare precizari - in practica adeseori nu se expliciteaza limitele casarii - instanta de rejudecare va putea stabili cu multa usurinta daca in cauza s-a dispus o casare totala sau una partiala. O atare determinare se poate face prin raportarea deciziei de casare la limitele investirii instantei de recurs si la partile care au exercitat calea ordinara de atac a recursului. Ori de cate ori criticile aduse prin recurs vizeaza numai unele aspecte ale cauzei sau numai raporturile dintre unele dintre partile litigante casarea va fi partiala. Dar aceasta regula nu are un caracter absolut, caci hotararea poate fi criticata pentru un singur motiv, iar daca acesta este de ordine publica poate determina nulitatea absoluta si totala a hotararii judecatoresti. Pe de alta parte, asemenea motive de ordine publica pot fi ridicate si de instanta din oficiu, iar daca sunt retinute ca intemeiate provoaca aceeasi consecinta procedurala.

Casarea unei hotarari judecatoresti nu constituie o ultima ratio, caci finalitatea trebuie sa fie pronuntarea unei solutii legale, lucru ce se realizeaza prin rejudecarea cauzei in fond. In acest sens art. 312 alin. (4) C. proc. civ. precizeaza neechivoc ca in caz de casare curtile de apel si tribunalele "vor judeca pricina in fond, fie la termenul cand a avut loc admiterea recursului, situatie in care se pronunta o singura decizie, fie la un alt termen stabilit in acest scop". Textul este lamuritor si in privinta hotararilor pe care le pronunta instanta de recurs. Astfel, in cazul in care cauza se judeca in fond chiar la termenul la care s-a dispus admiterea recursului instanta pronunta o singura decizie. Legea prevede insa posibilitatea ca instanta sa acorde un termen in vederea solutionarii cauzei in fond. In acest caz, desi textul nu o spune in mod expres, instanta va pronunta doua decizii, una prin care se pronunta asupra recursului si alta prin care solutioneaza fondul dupa casare.

Art. 312 alin. (5) si (6) C. proc. civ. se refera la posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la o alta instanta. Prin urmare, din punctul de vedere al instantei careia ii revine sarcina de a rejudeca cauza trebuie sa facem distinctie intre casarea cu retinere si casarea cu trimitere.

In sistemul procesual in vigoare, ca si in cel anterior de altfel, regula o reprezinta casarea cu retinere. Regula casarii cu retinere se aplica insa numai in cazul recursurilor solutionate de curtile de apel sau de tribunale. Ideea rezulta in mod clar din chiar dispozitiile art. 312 alin. (4) C. proc. civ.

Casarea cu trimitere poate fi dispusa numai in cazurile strict determinate de art. 312 alin. (5) si (6) C. proc. civ.

Doctrina si jurisprudenta au cantonat campul de aplicare a exceptiilor consacrate in art. 312 C. proc. civ., constatandu-se uneori chiar o tendinta de extindere a acestuia. In mod evident, problema este aceea de a stabili semnificatia exceptiilor prevazute de lege tinand seama de ratiunea acestora spre a nu extinde aplicarea lor la situatii neavute in vedere de legiuitor. De aceea, o scurta analiza a dispozitiilor citate se impune in continuare.

Prima exceptie vizeaza situatia in care instanta a carei hotarare a fost recurata a solutionat procesul "fara a intra in cercetarea fondului". Necercetarea fondului reprezinta o situatie anormala in procesul de administrare a justitiei. O atare situatie este de natura sa  priveze partile de beneficiul celor doua grade de jurisdictie. Ea se poate produce in cele mai varii situatii. Obligatia judecatorului este in mod firesc aceea de a solutiona cauza in fondul sau si a pronunta o solutie justa.

In primul rand, in situatia necercetarii fondului cauzei se poate ajunge in toate acele situatii in care instanta a solutionat cauza pe baza unei exceptii peremptorii, fie ea de fond, fie de procedura. Asa este cazul respingerii actiunii pe motiv ca actiunea este prescrisa, pe motiv de putere de lucru judecat, lipsa de calitate procesuala, pentru inadmisibilitatea sau prematuritatea actiunii ori pentru lipsa de interes. Fosta instanta suprema, intr-o decizie de indrumare, s-a referit insa doar la situatia in care necercetarea fondului s-a datorat admiterii gresite a exceptiei puterii lucrului judecat si a exceptiei prescriptiei dreptului la actiune. Aceeasi ratiune subzista in cazul oricaror alte exceptii, de forma sau de fond, ce au determinat necercetarea fondului cauzei. Casarea cu trimitere a hotararii se dispune in mod evident numai in acele cazuri in care se constata ca instanta a carei hotarare a fost recurata a solutionat in mod gresit cauza pe baza unor asemenea exceptii.

Cu o necercetare a fondului cauzei echivaleaza practic si acele situatii in care instanta a carei hotarare a fost atacata a luat act in mod gresit de renuntarea reclamantului la judecata sau la dreptul pretins.

In prima ipoteza pe care o analizam - necercetarea fondului - trebuie integrate si situatiile in care instanta a carei hotarare este recurata nu a examinat toate capetele de cerere ale actiunii sau acelea pe care instanta trebuia sa le examineze din oficiu. Aceste solutii jurisprudentiale sunt perfect justificate, caci in asemenea imprejurari instanta nu a cercetat intreg fondul procesului, ci numai o parte din el.

Cu toate acestea casarea cu trimitere, nu se poate dispune in acele cazuri in care instanta a carei hotarare a fost recurata a omis sa cerceteze unele pretentii privitoare la cheltuieli de judecata, dobanzi la suma solicitata, majorari legale sau penalitati. Solutia a fost justificata de fosta instanta suprema prin aceea ca solutionarea cererilor accesorii mentionate sunt doar o consecinta a rezolvarii problemelor de fond, fapt pentru care "nu se poate pretinde ca partile sunt lipsite de dreptul pe care-l au la cele doua grade de jurisdictie".

A doua exceptie: judecata s-a facut in lipsa partii care nu a fost regulat citata la administrarea probelor si la dezbaterea fondului.

Casarea cu trimitere se impune si in acest caz pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdictie. Necitarea regulata a partilor la unul din momentele procesuale vizate de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. este de natura sa nesocoteasca principiul contradictorialitatii si al dreptului de aparare. Observam insa ca legea impune o dubla conditie, anume aceea ca partea sa nu fi fost legal citata la administrarea probelor si la dezbaterea cauzei in fond. De lege lata o alta interpretare nu este posibila dupa parerea noastra, solutie ce se impune fata de claritatea incontestabila a textului la care ne referim.

Prin urmare, daca judecata s-a facut in lipsa partii care nu a fost prezenta decat la administrarea probelor nu se va dispune casarea cu trimitere, ci doar casarea cu retinere a hotararii atacate.

In acelasi timp, astfel cum rezulta din art. 312 alin. (5) C. proc. civ., simpla necitare a partii nu conduce la casarea cu trimitere a hotararii atacate. Mai este necesar ca judecata sa se fi facut la termenele mentionate de textul la care ne referim in lipsa partii. Aceasta deoarece, in caz contrar, viciul procedural al necitarii partii se acopera, imprejurare in care nu se poate invoca nici producerea unei vatamari.

Solutia casarii cu trimitere se poate pronunta insa numai in acele cazuri in care una din parti nu a fost legal citata la termenele prevazute in art. 312 alin. (5) C. proc. civ. O atare solutie nu se poate pronunta atunci cand un organ trebuie citat spre a fi audiat sau consultat doar asupra unei anumite probleme ce formeaza obiectul judecatii. In acest sens s-a decis ca necitarea autoritatii tutelare spre a fi ascultata in procesul de divort determina casarea cu retinere a hotararii, iar nu cu trimitere.

A treia exceptie: lipsa de competenta. Casarea pentru lipsa de competenta nu ridica in practica probleme deosebite. In acest caz ceea ce se urmareste prin casarea hotararii este ca partile sa fie judecate de catre judecatorii lor firesti. Prin urmare, orice nesocotire a normelor de competenta va conduce la casarea cu trimitere, indiferent deci daca este vorba de transgresarea regulilor competentei generale sau ale competentei jurisdictionale.

In cazul necompetentei jurisdictionale cauza se va trimite la instanta competenta potrivit legii. Daca au fost insa nesocotite regulile competentei generale cauza se va trimite la organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Solutia este insa diferita in cazul in care se constata ca solutionarea cauzei a fost de competenta unui organ fara atributii jurisdictionale sau a unei jurisdictii straine. Intr-o atare imprejurare solutia care se impune este aceea a casarii hotararii pronuntate cu nesocotirea normelor de competenta generala sau internationala si respingerea actiunii. In cazul in care cauza este de competenta unui organ fara atributii jurisdictionale respingerea actiunii ca inadmisibila reprezinta unica solutie, caci textul permite trimiterea cauzei numai unui organ cu atributii jurisdictionale. Reamintim ca in cazul necompetentei jurisdictiei romane solutia respingerii actiunii este prevazuta in mod expres de lege (art. 157 din Legea nr. 105/1992).

In cazul in care, cu prilejul solutionarii cauzei, instanta de recurs constata ca ea insasi este competenta sa solutioneze cauza in prima instanta sau in apel, va casa hotararea recurata si va solutiona cauza potrivit competentei sale.

Observam ca in cazul casarii pentru necompetenta legea nu prevede, astfel cum o face in mod expres pentru primele doua ipoteze ce au fost deja analizate, si posibilitatea trimiterii cauzei la o alta instanta de acelasi grad. Mentionam ca trimiterea cauzei spre solutionare la o instanta de acelasi grad, in cazul primelor doua exceptii, este prevazuta de lege spre a se evita dificultatile (completul nu s-ar mai putea constitui din cauza recuzarii sau a incompatibilitatii judecatorilor) ce ar putea aparea uneori in legatura cu formarea completelor de judecata la instantele de rejudecare.

In cazul casarii pentru depasirea atributiilor puterii judecatoresti solutia finala pe care o impune art. 312 alin. (6) C. proc. civ. este respingerea cererii ca inadmisibila. Dupa parerea noastra, in acest caz, instanta va pronunta o singura hotarare, prin care se admite recursul, se caseaza hotararea atacata si se respinge cererea ca inadmisibila.

Casarea unei hotarari judecatoresti nu reprezinta ultima etapa a procesului civil, ci ea determina cu necesitate rejudecarea cauzei si pronuntarea unei noi hotarari. Astfel cum am aratat casarea se poate face cu retinere sau cu trimitere la instanta care a pronuntat hotararea atacata, la o alta instanta de acelasi grad sau, dupa caz, la instanta competenta potrivit legii.

Rejudecarea cauzei de catre instanta de trimitere se face prin aplicarea regulilor procedurale prevazute de lege pentru judecata in fata primei instante sau in instanta de apel. In cazul rejudecarii cauzei de catre instanta de recurs aceasta pronunta o decizie irevocabila. Situatia este diferita in cazul casarii cu trimitere, intrucat instanta de recurs poate trimite cauza spre rejudecare fie primei instante, fie instantei de apel, in functie de viciile procedurale ce au determinat desfiintarea hotararii atacate. In cazul trimiterii cauzei la prima instanta aceasta dupa rejudecare va pronunta o sentinta susceptibila de a fi controlata pe calea apelului, sau dupa caz, numai a recursului. Daca rejudecarea se face de instanta de apel aceasta va pronunta o decizie susceptibila de recurs.

Reamintim ca in cazul casarii cu trimitere, la rejudecare nu pot participa acei judecatori care s-au pronuntat in cauza. Incompatibilitatea functioneaza numai in masura in care judecatorii au pronuntat o hotarare de fond in cauza, iar nu si in cazul in care au pronuntat numai incheieri preparatorii. Temeiurile de recuzare sunt strict determinate de lege, astfel ca ele nu pot fi extinse si la ipoteza casarii cu retinere. Prin urmare, judecatorii care au pronuntat decizia de casare nu devin incompatibili sa judece aceeasi cauza in caz de casare cu retinere. De asemenea, incompatibilitatea nu este operanta nici in cazul judecarii unui al doilea recurs, in aceeasi cauza, indreptat impotriva hotararii pronuntate in fond ca urmare a casarii cu trimitere.

O problema deosebita in privinta rejudecarii cauzei dupa casare este aceea a limitelor in care aceasta se poate realiza. In acest sens art. 315 C. proc. civ. contine unele elemente de natura a cantona limitele rejudecarii. Textul nu acopera insa toate situatiile ce se pot produce in practica, dar el enunta incontestabil principiile ce trebuiesc urmate de instanta de rejudecare.

Prima regula enuntata in aceasta materie vizeaza obligativitatea indrumarilor date de instanta de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de catre aceasta si cu privire la necesitatea administrarii unor probe. Precizarile pe care le face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotararii pronuntate, astfel cum de altfel s-a decis in mod constant si de jurisprudenta noastra.

Solutia consacrata de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplina si o legitimare incontestabila ce decurge din insasi ratiunea controlului judiciar. Existenta unui control judiciar eficient nici nu poate fi conceputa in lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instantele superioare.

Dispozitiile art. 315 C. proc. civ. limiteaza insa obligativitatea deciziei instantei de recurs la problemele de drept dezlegate si la necesitatea administrarii unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, in conditiile determinate de instanta de recurs, este obligatorie pentru judecatorii fondului. Prin urmare, instanta chemata a rejudeca cauza nu va putea refuza o atare interpretare sub pretext ca judecatorii sunt independenti si se supun numai legii. Mai mult, in opinia unor autori, "la speta respectiva, hotararea instantei judecatoresti asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar si, oricum, legea este cea care prevede" regula ce se impune a fi aplicata.

Prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. conduc si la concluzia potrivit careia in privinta problemelor de fapt instanta care rejudeca cauza are o deplina putere de apreciere. Aceasta inseamna, cu alte cuvinte, ca stabilirea starii de fapt este de atributul exclusiv al instantei de fond, iar in cadrul rejudecarii ea poate ajunge la o alta solutie decat cea pronuntata anterior sau, dimpotriva, poate mentine constatarile de fapt anterioare. Este adevarat ca sunt obligatorii si indrumarile privitoare la necesitatea administrarii unor probe. Dar o atare obligatie se circumscrie numai la obligatia de administrare a dovezilor, nu si la stabilirea starii de fapt pe baza probelor ce se vor administra.

Aceasta solutie a fost promovata in mod constant in doctrina si jurisprudenta anterioara modificarii Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1993.

Cu toate acestea, nu trebuie sa se inteleaga ca in privinta starii de fapt libertatea instantei de fond este una absoluta sau discretionara, neexistand in acest sens nici o obligatie de a se conforma dispozitiilor adoptate de instanta de recurs. Jurisprudenta noastra a formulat insa unele concluzii interesante asupra obligativitatii instantei de trimitere de a se conforma indrumarilor date de instanta de recurs cu privire la necesitatea administrarii unor probe si examinarea unor aparari. Dupa ce se subliniaza independenta instantei de trimitere in stabilirea starii de fapt fostul Tribunal Suprem, prin mai multe decizii succesive, a statuat ca instanta care rejudeca cauza are totusi "obligatia sa ia in cercetare faptele indicate in decizia instantei superioare si sa administreze probele necesare, urmand sa dea solutia numai in raport de cercetarea aprofundata a tuturor circumstantelor de fapt ale cauzei". Mai semnificativa ni se pare insa o alta solutie a fostei instante supreme si prin care s-a precizat ca "instanta de trimitere mai este obligata sa se conformeze si indrumarilor date de instanta de control judiciar pentru corecta stabilire a situatiilor de fapt, dispunand administrarea de probe si examinand apararile partilor, deoarece aceste indrumari sunt de esenta atributiilor ce revin instantei de control judiciar, astfel ca, la rejudecare, instanta de trimitere trebuie sa le dea urmare, ele fiind menite sa asigure o corecta solutionare a litigiului".

Ultima din solutiile enuntate contine si argumente pertinente privitoare la necesitatea respectarii de catre instanta de trimitere ale acelor indrumari care se refera la stabilirea corecta a starii de fapt. O parte a doctrinei recente considera totusi nejustificata aceasta solutie a jurisprudentei in conditiile actualelor motive de casare.

Limitele rejudecarii sunt determinate de asemenea de imprejurarile ce au determinat casarea. In paginile precedente ne-am referit la casarea totala si partiala a hotararii. Formele casarii pot fi desprinse din chiar continutul deciziei pronuntate de instanta de recurs. In acelasi timp, trebuie sa se tina seama si de dispozitiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., text care precizeaza ca dupa casarea hotararii devin aplicabile dispozitiile art. 296 C. proc. civ.