Procesul penal in epoca feudala

Procesul penal in epoca feudala

In Tarile Romane, dreptul penal feudal, criticabil pentru orientarea lui manifesta de clasa, era totusi departe de-a putea fi considerat primitiv. El era, dimpotriva, evoluat si in curent cu ideile epocii, avand la baza principii avansate cum ar fi cel al utilitatii pedepsei[1], sau cel al legalitatii incriminarii, fiind incriminate infractiunile contra statului, a domniei, bisericii, contra vietii sau a patrimoniului.

Spre deosebire de dreptul penal al altor popoare (germani, slavi, etc) in care toate infractiunile erau considerate delicte private, la romani domnia a facut ca toate infractiunile sa fie publice. Continuand traditia romana, dreptul penal romanesc deosebea intre infractiuni intentionate si neintentionate, ce erau sanctionate mai usor. Era incriminata tainuirea, tentativa si recidiva, precum si legitima aparare si circumstantele atenuante.

Pedepsele erau aplicate individual vinovatilor, spre deosebire de dreptul penal primitiv, in care ele erau aplicate grupului social (familie, clan) din care facea parte vinovatul.

1 Infractiunea

In dreptul penal feudal roman constituia infractiune fapta considerata periculoasa de catre clasa dominanta si sanctionata de puterea publica cu pedeapsa penala.

Infractiunea a cunoscut, in timp, diverse denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie, pacat etc.

Notiunile de infractiune (vina) si pedeapsa penala au existat in Tarile Romane si anterior constituirii lor, in state feudale. Obstile satesti au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin obicei. Justitia obstii era o justitie sociala, "cvasistatala", care nu putea fi confundata cu justitia privata. Cu toate acestea se intalnesc in statele feudale romanesti, resturi de justitie privata: compozitiunea si raspunderea colectiva.

a.  Compozitiunea - este intelegerea dintre vinovat si victima sau rudele acesteia, prin care vinovatul, prin plata unei sume de bani sau darea de bunuri, isi rascumpara vina.

In Transilvania, caracterul de clasa al acestei institutii era demonstrat de faptul ca actele normative care tarifau rascumpararea, stabileau sume diferite, in functie de statutul social al victimei (pentru nobili - 66 de florini, pentru tarani - 25 de florini).

b. Raspunderea penala colectiva - reprezenta si ea o supravietuire a timpurilor stravechi cand oamenii gaseau firesc sa raspunda pentru vina unui membru al grupului din care faceau parte.

La romani existau doua forme ale raspunderii penale colective: raspunderea solidara a obstii, unde obstea avea obligatia sa prinda si sa sanctioneze pe infractori, dupa intemeierea statului feudal, obligatia prinderii si descoperirii infractorilor ramanand in sarcina obstii, iar in caz de nereusita, aceasta avea obligatia de a plati o gloaba insemnata (dusegubina). Aceasta norma de drept primitiva nu se afla in pravile, ci avea un caracter consuetudinar. In schimb, in Transilvania, responsabilitatea colectiva a obstii satenilor a fost reglementata in legislatia scrisa; si raspunderea familiala care a fost aplicata exceptional si abuziv de catre domnitori care, in caz de hiclenie (inalta tradare) extindeau pedepsele si asupra familiei celui vinovat. De subliniat este faptul ca nici pravilele si nici obiceiul pamantului nu prevedeau ca pentru vina cuiva ar raspunde penal membrii familiei vinovatului.

c.  Razbunarea sangelui - era cea de-a treia ramasita a sistemului penal primitiv in care rudele celui ucis aveau dreptul si datoria sa-l razbune contra ucigasului sau rudelor acestuia.

La romani, cel putin dupa constituirea statelor feudale, razbunarea sangelui nu a existat ca sistem legal de represiune penala.

Dreptul penal feudal roman a reglementat o serie de infractiuni al caror continut a fost bine definit, infractiuni care pot fi grupate in raport cu specificul lor si cu valorile sociale ce erau proteguite.

Intr-o prima grupa[2] se amintesc abaterile de la dogmele religioase, categorie din care faceau parte:

Erezia - reprezenta abaterea constienta de la dogma bisericii dominante printr-o fapta sau convingere contrara. Era pedepsita cu "moarte cumplita", fiind considerata un "mare pacat".

Apostasia - este lepadarea calugarului de chinul calugaresc, si reintrarea in viata laica. Vinovatul era afurisit de doua ori intr-un an, iar daca nu revenea la manastire, era predat justitiei mirene pentru a fi pedepsit.

Ierosilia - consta, fie in furtul de obiecte sfintite in biserica, fie din intretinerea de relatii sexuale in biserica, sau cu calugarite. Era pedepsita cu "moarte cumplita".

Dintr-o a doua grupa[3] faceau parte infractiunile impotriva statului sau Domnului:

Hiclenia sau inalta tradare consta in incalcarea datoriei de credinta fata de domn si stat. In concret ea se manifesta prin: pretentii la tron, ridicarea armelor contra Domnului, neraspunderea la chemarea Domnului, inchinarea catre un pretendent la tron, fuga peste hotare. Pedeapsa era moartea si confiscarea averii. Ea avea un caracter personal, dar uneori domnii, in mod abuziv, au extins-o si la membrii familiei celui vinovat.

Lezmajestatea - consta in insulta adusa Domnului (sudalma) de catre un supus. Vinovatii erau pedepsiti "foarte cumplit", dupa voia giudetului".

Calpuzania - sau falsificarea monedei. A fost introdusa de Domn, care avea dreptul de-a bate moneda si avea turnatorii proprii, fiind, ca atare interesat in pedepsirea falsificatorilor. Pedeapsa era decapitarea si confiscarea averii, precum si arderea cadavrului.

Dintr-o categorie distincta faceau parte infractiunile contra vietii:

Omorul - denumit "moarte de om" sau "ucidere", a fost considerat crima si pedepsit chiar inainte de constituirea statelor feudale, de catre justitia obstii. Fiind socotit ca infractiune grava ("fapta mare"), era judecat de catre Domn. Era considerat fapta de intentie. Pedepsele erau moartea, mutilarea, tortura, ocna, inchisoarea, surghiunul, confiscarea si gloaba. Ucigasul isi putea rascumpara vina de la rudele victimei si de la dregator platind gloaba.

Paricidul - consta in uciderea parintilor, copiilor, fratilor sau sotiei. Pedeapsa traditionala era arderea de viu.

O alta categorie de infractiuni erau cele impotriva patrimoniului. Din aceasta categorie[4] fac parte:

Talharia - era cunoscuta sub denumirile de  jac, jacuire, jaf, talhusag si talharie; consta intr-un furt insotit de violenta. Pedeapsa prevazuta era moartea prin spanzurare, atat pentru talhari cat si pentru tainuitorii lor. Pentru talharii neinarmati pedeapsa era surghiunul.

Furtul - era denumit si "furtisag"sau "furtusag". Consta in insusirea pe nedrept si pe ascuns a lucrului altuia. Furtul "mare" (datorita valorii sau prin spargere) era pedepsit cu moartea ca si cel savarsit a treia oara. Furtul de fructe pentru consum propriu nu se pedepsea. Furtul se mai pedepsea si cu ocna, mutilarea, surghiunul, bataia, gloaba si confiscarea. Daca hotul nu era prins, raspunderea era colectiva, a satului.

Incalcarea hotarelor - consta in distrugerea, mutarea sau nesocotirea semnelor de hotar. Se pedepsea prin plata hatalmului si prin pedeapsa corporala, daca se savarsea cu violenta. Autorul suporta si sanctiunea civila a pierderii muncii, semintei si roadei de pe terenul astfel ocupat.

Incendierea - era pedepsita cu moartea numai pentru incendiatorii de case, holde sau fan. In rest, pedeapsa era infierarea la maini, bataia sau plata indoita a pagubei.

In categoria infractiunilor contra persoanei se includeau urmatoarele:

Rapirea de fata (femeie) era considerata o fapta "mare" a carei judecata revenea Domnului. Pedeapsa era moartea, dar vina putea fi rascumparata prin gloaba. Averea rapitorului era data femeii. Pentru existenta faptei se cerea transportarea rapitei in alt loc si necinstirea ei prin violenta sau cu acordul femeii (caz in care pedeapsa era lasata la aprecierea judecatorului).

Seductia - reprezenta o rapire realizata prin ademenirea cu promisiuni, daruri, fagaduinte, dezmierdari, etc. Pedeapsa era lasata la aprecierea judecatorului.

Sodomia - consta in relatii sexuale intre persoane de acelasi sex sau cu animale. Se aplicau pedepse canonice si penale. Se putea aplica chiar pedeapsa cu moartea.

Desfranarea - consta in legatura sexuala dintre un barbat si o femeie in afara casatoriei. Concubinajul nu se pedepsea fiind considerat o casatorie de fapt, dar concubina care avea relatii cu alt barbat era considerata adultera si era pedepsita. Desfranarea era pedepsita cu gloaba mare.

Incestul - era denumit "amestecarea de sange" si consta in intretinerea de relatii sexuale intre persoane de sex diferit intre care casatoria era interzisa. Pedepsele erau, pe langa cele canonice, moartea, bataia, taierea nasului. Pedeapsa obisnuita era , insa, gloaba mare.

Adulterul - denumit "preacurvie" consta in legatura sexuala in afara casatoriei. Era pedepsit atat de dreptul canonic cat si de cel laic cu moartea. Barbatul care isi prindea sotia in flagrant si o ucidea, nu era pedepsit. El avea dreptul sa o puna in fiare sau in temnita. Femeia vinovata isi pierdea zestrea in favoarea sotului. Se practica pe scara larga compozitiunea (plata unei despagubiri serioase).

Defaimarea - denumita ca sudalma, este echivalentul modernei denuntari calomnioase. Daca denuntul se adresa unui dregator, fapta se numea "sudalma mare", iar pedeapsa putea ajunge pana la moarte. Cand se adresa unei persoane obisnuite, se numea "sudalma mica".

In sfarsit, intr-o ultima categorie de infractiuni amintim urmatoarele:

Falsul - denumit in epoca "viclesug" sau "inselaciune", consta in plasmuirea unui document sau alterarea adevarului in documente sau alte instrumente juridice (masuri, semne de hotar, etc.). Pedeapsa era mai usoara si consta in mustrare sau gloaba.

Neascultarea - consta in faptul de a nu se supune poruncii domnesti sau hotararii judecatoresti sau faptul taranilor de a nu da ascultare stapanilor de mosie. Pedeapsa cea mai uzitata era gloaba, iar in cazul taranilor - bataia. Cand neascultarea era grava sau in imprejurari grave, pedeapsa putea fi moartea.

Juramantul mincinos - consta in vina de-a marturisi fapte neadevarate si de a le intari prin juramant ca sunt adevarate. Era denumit "juramant mincinos", "juramant stramb", "marturie stramba" sau "limba stramba". Era pedepsit cu gloaba.

Vrajitoria - consta in procedee oculte de stapanire a fortelor naturii in scop vatamator (magie neagra) sau binefacator (magie alba). Prima era sanctionata, pedeapsa putand merge pana la moarte sau surghiun. Magia alba nu se pedepsea.

2 Procedura penala in epoca feudala

Despre existenta unei proceduri penale se poate vorbi chiar si in perioada anterioara constituirii statelor feudale, in cadrul obstii satesti care avea si puterea si organele in drept sa judece cauzele penale si civile.

Dupa formarea statului feudal, domnia si-a rezervat dreptul de-a judeca "vinile" mari. Judecarea celorlalte cauze a fost data in competenta dregatorilor domnesti (parcalabi, sudeti, capitani de judet, bani de judet, ispravnici).

Sub acest aspect, obstea sateasca a fost inlocuita treptat, dar ea a fost pastrata mult timp, fiind competenta sa solutioneze cauzele penale mai putin importante. Hotararile acesteia erau supuse apelului la domnie.