Procedura impartelii judiciare

Procedura impartelii judiciare

O analiza, chiar sumara, a procedurii impartelilor judiciare[1] nu poate fi conceputa fara o incursiune asupra conceptului de indiviziune si de coproprietate. Aceasta deoarece orice imparteala implica cu necesitate o indiviziune sau o stare de coproprietate careia urmeaza sa-i puna capat.

Dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unei universalitati de bunuri poate sa apartina adeseori mai multor persoane. Atunci cand dreptul de proprietate al mai multor persoane se intinde asupra unui singur bun sau asupra unor bunuri privite in mod singular dreptul acestora se infatiseaza sub forma unui drept de proprietate comuna. Dreptul de proprietate comuna poate imbraca doua forme: dreptul de proprietate pe cote-parti si dreptul de proprietate in devalmasie (apartinand sotilor). In cadrul coproprietatii dreptul este divizat in cote parti ori in fractiuni, iar in cazul devalmasiei dreptul este nefractionat, nelimitat, cu privire la bunurile ce formeaza obiectul ei[2]. Daca dreptul de proprietate al mai multor persoane poarta asupra unei universalitati de bunuri ne aflam in prezenta starii de indiviziune.

Sintagma "drept de proprietate pe cote-parti" este sinonima cu notiunea de coproprietate[3]. Deosebirea dintre coproprietate si indiviziune vizeaza obiectul acestora. Coproprietatea are ca obiect un bun sau bunuri singulare, in timp ce indiviziunea poarta asupra unei universalitati de bunuri.

Desi cele doua concepte si institutii juridice nu se confunda, doctrina si jurisprudenta le foloseste, adeseori, una in locul alteia[4]. Intrucat din punct de vedere procedural regulile de urmat pentru sistarea proprietatii comune sunt identice vom folosi si noi cel mai adesea conceptul de indiviziune.

Cel mai adesea, indiviziunea este determinata de decesul unei persoane care lasa mai multi mostenitori legali, legatari universali sau cu titlu universal. Totusi, indiviziunea nu reprezinta o stare specifica succesiunii. Intr-adevar, indiviziunea isi poate avea originea si intr-o dispozitie a legii, in conventia partilor - contract de vanzare-cumparare, contract de societate etc. - sau poate sa reprezinte un efect al desfacerii casatoriei. In aceasta din urma situatie comunitatea devalmasa a sotilor asupra bunurilor comune se transforma intr-o coproprietate pe cote-parti. Alteori, indiviziunea poate fi determinata de folosirea indelungata a unor bunuri imobile de doua sau mai multe persoane. In acest caz, uzucapiunea este aceea care genereaza starea de indiviziune.

In Codul civil roman starea de indiviziune a fost privita intotdeauna cu rezerve datorita faptului ca ea este neorganizata si produce efecte economice defavorabile, generand adeseori si neintelegeri cu privire la exercitarea dreptului de proprietate[5]. De aceea, legiuitorul a conceput starea de indiviziune ca o situatie esentialmente vremelnica. Asa se explica si consacrarea, in art. 728 alin. (1) C. civ., a principiului potrivit caruia nimeni nu poate fi obligat sa ramana in indiviziune.

Prerogativele coindivizarilor asupra bunurilor ce alcatuiesc masa indiviza sunt in mare masura limitate. Si o atare limitare decurge din chiar natura starii de indiviziune. Intr-adevar, asa cum s-a remarcat in doctrina[6], indiviziunea este carmuita in dreptul nostru de doua reguli esentiale: a) nici un coindivizar nu are un drept exclusiv asupra unui bun determinat din masa bunurilor indivize; b) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-parti ideale din masa bunurilor indivize.

Consecinta principala ce decurge din prima regula consta in faptul ca pentru a dispune de un lucru indiviz sau pentru a face acte de administrare este necesar consimtamantul tuturor coindivizarilor. Este cunoscuta si criticabila regula a unanimitatii de la care legea face o singura exceptie in materie succesorala. Intr-adevar, potrivit art. 736 alin. (1) C. civ., majoritatea succesorilor pot hotari vinderea bunurilor mobile daca acest lucru este necesar pentru plata datoriilor mostenirii.

Aceasta dispozitie de exceptie ar trebui avuta in vedere de legiuitor in perspectiva elaborarii viitorului Cod civil. De altfel, datorita dificultatilor practice pe care le implica regula unanimitatii in materie de indiviziune succesorala doctrina a preconizat consacrarea unei reguli mai rationale, respectiv aceea a majoritatii[7]. Aplicarea unui asemenea principiu ar fi de natura sa inlature posibilitatea comportarii cu rea-credinta a unora dintre coindivizari .

Totusi instanta noastra suprema, in urma cu doua decenii, a cautat sa atenueze rigorile regulii unanimitatii. Astfel, s-a decis ca oricare dintre coproprietari are calitatea de a solicita in justitie remedierea degradarilor aduse bunului comun, desfiintarea lucrarilor noi sau despagubiri, fara a avea nevoie de consimtamantul celorlalti sau de o imparteala prealabila a bunului[9].

Pe de alta parte, se admite indeobste ca fiecare coindivizar are dreptul sa foloseasca lucrurile ce se afla in indiviziune[10]. Printr-o atare folosire coindivizarul nu trebuie sa aduca vreo restrangere a drepturilor celorlalti proprietari. Astfel, de pilda, prin actele materiale de folosinta unul dintre indivizari nu trebuie sa-i impiedice pe ceilalti proprietari sa-si exercite atributiile inerente dreptului lor de folosinta si nu poate schimba destinatia bunului.

O consecinta importanta a starii de indiviziune consta in faptul ca fiecare proprietar poate dispune in mod neingradit de cota sa parte din bun. Evident, un asemenea act de dispozitie se refera la cota ideala de drept. In urma instrainarii cotei parti ideale, de drept, locul coindivizarului dispunator va fi luat de noul dobanditor. Aceasta consecinta rezulta, asadar, din regula potrivit careia fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra unei cote ideale.

Datorita consecintelor subliniate mai sus legiuitorul priveste si in prezent indiviziunea ca o stare esential vremelnica si a creat posibilitatea juridica a sistarii acesteia prin imparteala sau partaj. Inainte de a analiza procedura propriu-zisa a impartelii judiciare este necesar sa determinam conceptul de imparteala si sa indicam sediul materiei.

Conceptul de imparteala desemneaza in limbajul obisnuit distribuirea unor bunuri intre mai multe persoane. In doctrina juridica imparteala este definita ca operatia juridica care are ca scop curmarea starii de indiviziune si inlocuirea dreptului indiviz al fiecarui proprietar cu un drept exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri concrete[11]. Mentionam ca atat in doctrina , cat si in jurisprudenta, conceptele de imparteala, partaj, precum si sintagma sistarea starii de indiviziune sunt folosite ca sinonime.

Imparteala nu trebuie insa cercetata doar ca o simpla operatie in cadrul careia se realizeaza o transformare a drepturilor indivize in drepturi divize si exclusive. Intr-adevar, imparteala se poate realiza fie pe cale conventionala, fie prin intermediul justitiei. In ambele cazuri este necesara respectarea anumitor conditii, iar in cazul in care imparteala se infaptuieste pe cale judecatoreasca si a unor reguli de procedura. Or, tocmai procedura impartelilor judiciare formeaza obiectul capitolului de fata. De aceea este necesar, nu doar din ratiuni didactice, ci si stiintifice, sa determinam continutul sintagmei "procedura impartelilor judiciare".

Prin procedura impartelilor judiciare se desemneaza ansamblul regulilor prevazute de lege care trebuie respectate cu prilejul solutionarii cererilor ce au ca obiect sistarea starii de indiviziune. Sintagma "procedura impartelilor judiciare" este si ea sinonima cu aceea de procedura a partajului sau de procedura privind sistarea starii de indiviziune.

Codul civil contine cateva texte privitoare la starea de indiviziune si la imparteala. Aceste texte alcatuiesc art. 728-799 ale Codului civil. Ele vizeaza imparteala succesorala, dar sunt aplicabile si in cazul in care indiviziunea sau coproprietatea este determinata de alte cauze.

Textele mentionate formeaza Capitolul VI, intitulat "Despre impartire si despre raporturi" din primul Titlu al celei de a treia Carti a Codului civil. Astfel, cum rezulta din titlul capitolului mentionat, Codul civil se refera in aceste texte nu doar la imparteala propriu-zisa, ci si la: raportul datoriilor, efectele impartelii, garantia dintre copartasi, cauzele de ineficacitate ale impartelii si la imparteala de ascendent. O atare reglementare este insa fireasca caci realizarea efectiva a impartelii implica si clarificarea unor aspecte conexe, cum sunt cele privitoare la raportul donatiilor si datoriilor. Asemenea probleme se ivesc indeosebi in cazul indiviziunii succesorale.

Desi textele prevazute in Codul civil si-au pastrat in parte actualitatea ele s-au  intregit in mod corespunzator cu dispozitiile cuprinse in Legea nr. 603 din 10 septembrie 1943 privitoare la simplificarea impartelilor judiciare. Acest din urma act normativ era destinat, asa cum o indica sugestiv insasi titlul sau, sa realizeze o simplificare a procedurii impartelilor judiciare. Regulile statornicite in Legea nr. 603 din 10 septembrie 1943 au reprezentat, pana la intrarea in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, dreptul comun in materie de imparteala judiciara.

In prezent, materia pe care o cercetam este reglementata in Codul de procedura civila, in Capitolul VII^1, intitulat "Procedura impartelii judiciare", capitol ce a fost introdus in Cod prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 si care cuprinde art. 673

Legea impune unele cerinte generale, dar si anumite elemente ce sunt specifice impartelilor judecatoresti. Astfel, intr-un mod specific impartelii, legea se refera la partile intre care va avea loc judecata si la obiectul cererii. Celelalte elemente indicate de art. 673 C. proc. civ. sunt specifice cererii de partaj. Mentionam ca unele dintre aceste elemente sunt necesare pentru determinarea tuturor pretentiilor dintre mostenitori si pentru stabilirea drepturilor lor. Textul da expresie chiar necesitatii solutionarii impreuna a tuturor pretentiilor conexe. De aceea, jurisprudenta a decis ca, in aceasta materie, cererea reconventionala nu poate fi disjunsa de cererea principala spre a fi solutionata in mod separat, un atare mod de procedare fiind contrar intereselor mostenitorilor.

Cererea de partaj trebuie sa intruneasca insa si celelalte cerinte generale, care sunt impuse de lege pentru orice cerere de investire a instantei, cum sunt cele privitoare la aratarea motivelor de fapt si de drept, aratarea dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere si semnatura reclamantului. In cazul in care se solicita partajarea bunurilor comune, in timpul casatoriei, reclamantul va trebui sa arate in cuprinsul cererii sale si motivele temeinice care justifica o atare actiune.

Dreptul la promovarea si exercitarea actiunii in imparteala apartine oricarei persoane fizice sau juridice care se afla in stare de indiviziune, coproprietate sau devalmasie[13]. In materie de indiviziune oricare dintre copartasi are posibilitatea de a promova actiunea de partaj. Aceasta constituie una din particularitatile importante ale actiunii de imparteala.

In cazul indiviziunii succesorale este chiar necesar ca actiunea de imparteala sa fie exercitata impotriva tuturor celorlalti mostenitori. Cu alte cuvinte, in cadrul procedurii impartelilor judiciare trebuie sa participe toti coindivizarii, caci altminteri partajul este nul. Solutia contrara ar conduce, astfel cum s-a subliniat si in jurisprudenta noastra, la validarea unei imparteli in cadrul careia s-a dispus de drepturile altuia, ceea ce desigur nu poate fi admis. De aceea, se poate afirma ca actiunea in imparteala are un caracter indivizibil[14].

Pe de alta parte, in cadrul actiunii de imparteala subiectii acesteia au o dubla calitate: de reclamanti si parati (judicium duplex). Asa fiind, este indiferent care dintre coindivizari are initiativa promovarii actiunii in imparteala. Esential este, asa cum am subliniat, ca in procesul de sistare a starii de indiviziune sa participe toti coindivizarii.

In cazul neindicarii in cuprinsul cererii de chemare in judecata a unui coindivizar aceasta omisiune poate fi remediata in tot cursul judecatii in fata instantei de fond[15]. O atare remediere poate fi determinata de initiativa uneia dintre parti sau de initiativa coindivizarului care nu a fost chemat initial in proces. In prima ipoteza, calea procesuala prin care se obtine un atare rezultat este aceea a chemarii in judecata in temeiul dispozitiilor art. 57 C. proc. civ. In cea de-a doua ipoteza, calea procesuala prin care se realizeaza participarea la judecata a coindivizarului omis initial de la imparteala este aceea a unei interventii voluntare. Desigur, avem in vedere interventia in interes propriu, situatie in care coindivizarul va dobandi calitatea de reclamant in cadrul actiunii in imparteala.

De asemenea, instanta de judecata, in exercitarea rolului sau activ, trebuie sa puna in vedere partilor necesitatea introducerii in cauza a tuturor coindivizarilor. Numai in acest fel se poate realiza o mai buna administrare a justitiei si respectarea drepturilor legitime ale tuturor coindivizarilor.

In cadrul partajului de folosinta vor avea calitatea de parti titularii dreptului de folosinta respectiv. Dar in asemenea actiuni, astfel cum s-a decis si sub imperiul vechii legislatii cu privire la atribuirea in folosinta a unor terenuri, este necesara si citarea in instanta a titularului dreptului de proprietate, pentru ca hotararea sa-i fie opozabila si acestuia.

Daca actiunea de partaj vizeaza impartirea bunurilor comune ale sotilor calitatea de parti revine acestora. Si in aceste litigii este posibila participarea unor terti, in conditiile procedurale cunoscute deja, daca acestia pot justifica un interes in legatura cu partajarea bunurilor respective.

O problema ce se cuvine sa fie examinata, in acest context, este si aceea privitoare la prescriptibilitatea actiunii in imparteala.

Potrivit art. 728 alin. (1) C. civ.: "Nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune. Un coerede poate oricand cere imparteala succesiunii chiar cand ar exista conventii sau prohibitii contrarii". Acest text este corespunzator art. 815 din Codul civil francez de unde a fost preluat talle quale.

Dispozitiile textului reprodus mai sus consacra regula imprescriptibilitatii dreptului la actiune in imparteala bunurilor succesorale. Dar aceasta regula fundamentala isi gaseste aplicare nu numai in materie succesorala, ci si cu prilejul sistarii oricarei stari de indiviziune ori de coproprietate, indiferent de cauza din care ea provine[16].

Principiul imprescriptibilitatii dreptului la actiune este consacrat prin norme cu caracter imperativ[17]. Asertiunea noastra poate fi dedusa din insasi modul de redactare a dispozitiilor legale mai sus reproduse. Pe de alta parte, o atare solutie este fireasca, caci erezii sunt considerati, in conceptia Codului civil, ca fiind continuatori ai persoanei defunctului.

Doua sunt consecintele deosebit de importante care decurg din caracterul imperativ al prevederilor art. 728 alin. (1) C. civ. Prima consecinta este aceea ca nici unul dintre coindivizari nu poate renunta la dreptul de a solicita iesirea din indiviziune. O atare renuntare - nepermisa de lege - va fi afectata de nulitate absoluta. A doua consecinta este aceea ca defunctul nu ar putea impune urmasilor sai, pe cale testamentara, obligatia de a ramane in stare de indiviziune perpetua.

Totusi, prin exceptie de la regula enuntata, legea permite erezilor sa incheie conventii de mentinere a starii de indiviziune. Intr-adevar, potrivit art. 728 alin. (2) C. civ.: "Se poate face invoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de cinci ani. Dupa trecerea acestui timp, invoirea se poate reinnoi". Textul citat ne obliga la cateva precizari suplimentare. O prima subliniere vizeaza faptul ca legea are in vedere posibilitatea incheierii unor conventii de mentinere a starii de indiviziune pe o durata de cel mult cinci ani. Referirea art. 728 alin. (2) C. civ. la posibilitatea incheierii unei conventii "pentru suspendarea indiviziunii" o consideram insa improprie. Aceasta deoarece bunurile ce alcatuiesc patrimoniul succesoral se transmit mostenitorilor in stare de indiviziune, iar prin incheierea conventiei la care se refera textul mentionat mai sus nu se urmareste decat mentinerea temporara a indiviziunii.

O alta particularitate ce se cuvine a fi subliniata, in contextul de fata, vizeaza posibilitatea reinnoirii conventiei de mentinere a starii de indiviziune. Interpretarea rationala care trebuie data art. 728 alin. (2) C. civ. este aceea ca noua conventie va avea ca obiect mentinerea indiviziunii pe o durata de cel mult cinci ani[18]. La expirarea noii conventii nu este posibila incheierea unei intelegeri care sa conduca la perpetuarea starii de indiviziune. O atare intelegere ar fi potrivnica literei si spiritului art. 728 alin. (2) C. civ., text care cuprinde o norma derogatorie de la principiul inadmisibilitatii unor conventii contrare dreptului consacrat in primul alineat al acestui text. Iar o atare exceptie este desigur de stricta interpretare.

Conventia de mentinere a starii de indiviziune nu poate fi opusa insa cu succes creditorilor personali ai mostenitorilor. Aceasta solutie a fost promovata deja, pe buna dreptate, de doctrina si ea poate fi desprinsa chiar din dispozitiile art. 1825 C. civ. Este adevarat insa ca acest text interzice creditorilor personali ai coerezilor sa puna in vanzare partea indiviza din imobilele unei succesiuni. Dar, asa cum s-a observat, acelasi text permite creditorilor sa provoace imparteala pe calea actiunii oblice[19] sau sa intervina in imparteala solicitata deja.

Acordul de mentinere, pe timp limitat, a starii de indiviziune este insotit adeseori de o imparteala provizorie a folosintei bunurilor succesorale. O atare imparteala va avea insa ca obiect numai posesiunea si folosinta bunurilor indivize; ea nu pune capat starii de indiviziune[20]. Imparteala de folosinta desi nu este reglementata in mod expres in Codul civil roman nu are nimic ilicit si de aceea ea este admisa in anumite conditii de jurisprudenta noastra . O atare imparteala este, prin definitie, provizorie oricat ar dura. Imparteala de folosinta prezinta o utilitate practica mai ales in acele cazuri, in care din diferite motive, coindivizarii nu ar dori sau nu ar putea sa solicite sistarea starii de indiviziune.

De la principiul imprescriptibilitatii actiunii in imparteala art. 729 C. civ. consacra doua exceptii. Intr-adevar, potrivit acestui text: "Diviziunea poate fi ceruta chiar cand unul sau mai multi din erezi au predat parti separate din succesiune, daca nu a fost act de imparteala sau daca nu se poate opune prescriptia".

Prima exceptie se refera la existenta unui act de imparteala. Este firesc ca un asemenea act, ce pune capat starii de indiviziune, sa constituie un obstacol in exercitarea dreptului la actiunea in imparteala. Asa fiind, socotim ca in ultima instanta nu ne aflam in prezenta unei veritabile exceptii de la regula imprescriptibilitatii dreptului la actiunea in imparteala.
Intr-adevar, o data ce dreptul la sistarea starii de indiviziune a fost exercitat nici nu se mai poate proceda, in principiu, la o noua imparteala caci aceasta ar ramane fara obiect.

Mentionam insa ca in materie succesorala legea autorizeaza eliberarea unui certificat suplimentar de mostenitor pentru cazul in care in certificatul initial nu au fost cuprinse toate bunurile ce au apartinut defunctului. De altfel, chiar art. 790 alin. (2) C. civ. dispune ca: "Pentru o simpla omisiune a unuia din obiectele succesiunii nu se strica imparteala; se face numai un supliment de imparteala pentru obiectul omis". Dar o atare posibilitate este prevazuta, in prezent, pentru orice imparteala, de art. 673 C. proc. civ.

In consecinta, in cazul analizat, se va proceda, de regula, la o imparteala suplimentara, care nu va afecta valabilitatea certificatului de mostenitor si a partajului initial. Refacerea impartelii initiale constituie in practica o masura de exceptie si aceasta ar putea avea loc doar atunci cand ea este indispensabila pentru respectarea principiului egalitatii dintre coindivizari.

Dispozitiile art. 729 C. civ. au in vedere existenta unui act de imparteala, fara a-i preciza natura sau forma pe care trebuie sa o infatiseze. Asa fiind, dispozitiile legale mentionate trebuie coroborate si cu cele inserate in art. 730 alin. (1) C. civ. Potrivit primului alineat al acestui din urma text erezii "se pot imparti intre dansii oricum ar voi, fara indeplinirea vreunei formalitati". Legea are in vedere insa imparteala voluntara a unei succesiuni.

Dar imparteala voluntara constituie un obstacol pentru exercitarea actiunii de partaj nu numai in cazul indiviziunii succesorale, ci in toate cazurile, adica indiferent de cauza ce determina starea de indiviziune sau de coproprietate.

Pe de alta parte, este incontestabil ca si existenta unui partaj judecatoresc definitiv reprezinta un obstacol in promovarea actiunii in imparteala. De data aceasta actiunea in imparteala este paralizata nu doar datorita incidentei art. 729 C. civ., ci si ca urmare a existentei autoritatii de lucru judecat, bineinteles daca sunt intrunite conditiile consacrate in art. 1201 C. civ., respectiv tripla identitate de parti, obiect si cauza.

A doua exceptie consacrata in partea finala a art. 729 C. civ. se refera la prescriptia achizitiva. Precizam insa ca nici prescriptia achizitiva nu constituie, in ultima instanta, o veritabila exceptie de la regula imprescriptibilitatii. Si aceasta din cel putin doua motive. In primul rand, potrivit art. 728 C. civ. actiunea in imparteala poate fi exercitata fara nici o limitare in timp, respectiv in termenii legii "oricand". Aceasta inseamna, asa cum s-a aratat, ca actiunea in imparteala "rezista efectelor extinctive ale prescriptiei cat timp exista indiviziunea"[22].

In al doilea rand, prescriptia extinctiva nu este conditionata de posesiunea bunurilor, ci opereaza independent de modul lor de stapanire. Or, prescriptia achizitiva - mod de dobandire a dreptului de proprietate - este conditionata de posesiunea unor bunuri succesorale. Simpla posesiune a unor bunuri indivize nu poate conduce automat la dobandirea dreptului pe calea prescriptiei achizitive. Pentru a se produce asemenea efecte trebuie sa fie intrunite si conditiile art. 1846-1847 C. civ. Prin urmare, coeredele care invoca prescriptia achizitiva trebuie sa faca nu doar dovada unei posesiuni indelungate, ci si a faptului ca posesiunea sa a fost utila.

Or, in principiu, posesiunea comostenitorului este echivoca, caci nu se poate cunoaste daca el poseda numai pentru sine sau pentru toti mostenitorii. Se poate chiar afirma ca atata timp cat nu s-a facut o dovada contrara se prezuma ca eredele aflat in folosinta bunurilor succesorale poseda si pentru ceilalti mostenitori. Aceasta solutie a fost promovata constant de doctrina[23] si jurisprudenta.

Totusi stapanirea de catre unul dintre mostenitori a unor bunuri succesorale poate conduce la dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dar numai daca a intervenit o manifestare exterioara de vointa a eredelui de natura a transforma posesia comuna intr-o posesie exclusiva[24].

Transformarea posesiei comune intr-o posesiune utila trebuie sa fie insa concretizata in acte materiale si de dispozitie, care sa formeze convingerea ca eredele poseda numai pentru sine, adica ca un proprietar exclusiv. Asemenea acte pot viza efectuarea unor investitii substantiale la bunurile succesorale, instrainarea unui bun succesoral etc. Simplele acte de conservare a bunurilor succesorale nu pot conduce la intervertirea posesiei.

In cele ce au precedat ne-am referit doar la imprescriptibilitatea actiunii propriu-zise de imparteala. Cu toate acestea, in cadrul procesului de partaj se pot formula si cereri conexe cu actiunea principala, cum sunt cele privitoare la imparteala fructelor produse de bunurile succesorale, lichidarea pasivului succesoral, reductiunea liberalitatilor sau raportul donatiilor. Regimul juridic al cererilor amintite, sub aspectul incidentei dispozitiilor legale privitoare la prescriptia extinctiva, ne apare, de regula, ca fiind diferit de acela al actiunii principale. De aceea, in continuare formulam cateva precizari in aceasta privinta.

Astfel, in privinta fructelor produse de bunurile succesorale in doctrina[25] s-a considerat ca actiunea de partaj este imprescriptibila. In motivarea unei atare solutii s-a remarcat ca intrucat bunul producator de fructe reprezinta un drept real si se afla in stare de indiviziune, fructele produse de acel bun apartin si ele tuturor indivizarilor . Altminteri s-ar ajunge la "o convertire a unui drept real intr-un drept personal si indirect la o separare a ceea ce trebuie privit ca indivizibil" .

Solutia enuntata vizeaza insa doar situatia in care fructele exista in materialitatea lor. Jurisprudenta a considerat ca actiunea privind aducerea la masa de impartit a contravalorii fructelor consumate are un caracter personal patrimonial si pe cale de consecinta este supusa prescriptiei[28] generale reglementate de Decretul nr. 167/1958. Prescriptibila este si actiunea formulata de catre mostenitori impotriva unor persoane care au beneficiat de acele fructe si care nu au calitatea de succesori.

O cerere conexa actiunii de partajare a bunurilor succesorale vizeaza lichidarea pasivului mostenirii. Cel mai adesea pasivul succesoral vizeaza cheltuielile facute de un mostenitor sau chiar de o terta persoana in legatura cu ultima boala a defunctului ori cu inmormantarea acestuia.

Jurisprudenta mai veche s-a oprit la solutia potrivit careia si o atare actiune este imprescriptibila. Concluzia a fost desprinsa din chiar caracterul imprescriptibil al actiunii in imparteala. Instanta suprema a revenit ulterior asupra acestei solutii si a considerat ca toate categoriile de actiuni pe care mostenitorul care a platit in intregime cheltuielile de inmormantare le poate folosi, dupa caz, fata de ceilalti mostenitori, obligati la plata lor, in proportie cu partea ereditara a fiecaruia, sunt actiuni personale prin care se valorifica un drept de creanta, supuse termenului general de prescriptie de 3 ani prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Intr-adevar, cheltuielile de inmormantare fac parte din sarcinile mostenirii. Or, potrivit art. 774 si 777 C. civ. coerezii contribuie si platesc datoriile ori sarcinile succesiunii, fiecare in proportie cu partea sa ereditara, iar art. 1060 din acelasi Cod consacra principiul divizibilitatii acestor obligatii. Prin urmare, din chiar economia dispozitiilor legale mentionate se poate desprinde principiul potrivit caruia datoriile si sarcinile mostenirii se impart de drept intre succesori chiar din ziua deschiderii succesiunii[29].

In legatura cu lichidarea cheltuielilor de inmormantare si in general a pasivului succesoral se cuvin sa fie facute si urmatoarele doua precizari: prima constatare consta in faptul ca solutiile enuntate mai sus sunt aplicabile nu doar in cazul cheltuielilor de inmormantare, ci in cazul tuturor datoriilor si sarcinilor mostenirii; a doua precizare pe care o facem se refera la faptul ca asemenea creante sunt prescriptibile indiferent de cadrul procesual in care ele sunt solicitate de partea interesata. Astfel, de pilda, cel care a suportat cheltuielile de inmormantare are la dispozitie o actiune nascuta din gestiunea de afaceri[30]. Este insa firesc ca asemenea pretentii sa fie valorificate in cadrul actiunii complexe de partaj, spre a se evita in acest mod procese succesive intre mostenitori si pentru a se asigura principiul egalitatii dintre ei.

O actiune conexa cu aceea de partaj succesoral este si aceea privitoare la raportarea donatiilor. Doctrina[31] si jurisprudenta a considerat in mod constant ca o atare actiune are un caracter personal patrimonial, fiind supusa astfel termenului general de prescriptie prevazut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Tot astfel, atat doctrina , cat si jurisprudenta au statuat ca actiunea in reductiunea liberalitatilor - cerere conexa cu aceea de partaj succesoral - este si ea prescriptibila. Termenul de prescriptie este cel general prevazut de Decretul nr. 167/1958 si incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune, respectiv de la data deschiderii succesiunii. Daca insa cel care solicita reductiunea se afla in posesia bunurilor ce formeaza obiectul actiunii acestuia nu i se poate opune prescriptia.

Intr-adevar, intr-o asemenea imprejurare titularului dreptului la actiune nu i se poate reprosa pasivitatea in valorificarea drepturilor sale, cat timp a exercitat in fapt toate prerogativele rezultand dintr-o astfel de situatie, iar beneficiarul liberalitatii n-a solicitat predarea legatului. De asemenea, jurisprudenta noastra a apreciat ca in cazul in care titularul actiunii in reductiune nu a avut cunostinta, din motive independente de vointa sa, de existenta liberalitatii prin care i s-a lezat rezerva, termenul de prescriptie va incepe sa curga de la data la care acesta a luat cunostinta de continutul testamentului respectiv.

Actiunea in raport, precum si cea in reductiunea liberalitatilor se poate solutiona separat de cererea de impartire a bunurilor succesorale. Firesc este insa ca toate aceste cereri conexe cu actiunea de partaj sa fie solutionate intr-un singur cadru procesual, respectiv cu prilejul solutionarii actiunii de imparteala. De aceea si in jurisprudenta s-a remarcat ca un atare mod de solutionare a tuturor pretentiilor mostenitorilor este necesar, spre a se asigura respectarea principiului egalitatii dintre mostenitori si pentru a evita alte litigii. Iata de ce si instantele judecatoresti trebuie sa manifeste un rol activ spre a solutiona, la cererea mostenitorilor, toate pretentiile conexe, realizandu-se astfel si o mai buna administrare a justitiei.

Un element esential al actiunii de partaj este reprezentat si prin obiectul acesteia. In materie de partaj prin obiect al actiunii intelegem pretentiile formulate de parti, iar in ultima instanta insesi bunurile sau drepturile de creanta ce urmeaza sa fie impartite. Sub aspectul obiectului impartelii nu exista vreo diferenta esentiala intre partajul voluntar si cel judecatoresc.

In principiu, pot forma obiect al partajului toate bunurile mobile si imobile cu privire la care partile se afla in stare de indiviziune sau devalmasie. O atare asertiune este valabila si in privinta drepturilor de creanta. Componenta masei partajabile si intinderea acesteia difera uneori in functie de izvorul starii de indiviziune, coproprietate sau codevalmasie.

Astfel, obiectul partajului succesoral include toate elementele active ce au alcatuit patrimoniul defunctului. In schimb, datoriile defunctului si sarcinile mostenirii se impart intre mostenitori de la data deschiderii succesiunii si in temeiul legii, fara sa fie necesara, in principiu, o imparteala a lor.

Imobilele - constructii si terenuri - reprezinta  cele mai importante bunuri ce pot fi cuprinse in masa succesorala si care deci pot forma obiect al partajului succesoral. Dar, in masa succesorala pot fi incluse si diverse bunuri mobile, inclusiv sumele de bani depuse in conturi bancare.

Reclamantul va trebui ca in toate cazurile sa faca dovada apartenentei bunurilor respective antecesorului partilor, respectiv defunctului despre a carei succesiune este vorba. O atare dovada se face in mod firesc cu certificatul de mostenitor eliberat in cadrul procedurii succesorale notariale.

Sunt situatii in care partile urmaresc si stabilirea masei succesorale pe cale judecatoreasca. In asemenea imprejurari, instanta de fond va trebui sa administreze probe corespunzatoare spre a se stabili daca bunurile mobile respective s-au aflat in proprietatea defunctului[33].

Gama bunurilor ce pot forma obiect al partajului este deosebit de mare si in cazul in care acesta vizeaza comunitatea de bunuri a sotilor. Imprejurarea se explica tocmai prin incidenta in aceasta materie a prezumtiei de comunitate instituita de art. 30 C. fam. Rostul acestei prezumtii este de a-l scuti pe unul dintre soti de a face vreo dovada cu privire la caracterul bunurilor dobandite in timpul casatoriei.

Prin urmare, dupa incetarea casatoriei pot forma obiect al partajului toate bunurile dobandite de catre soti in perioada in care casatoria a fost in fiinta. In mod exceptional, astfel cum am aratat, pentru motive temeinice bunurile comune pot fi impartite si in timpul casatoriei.

Pentru includerea unui bun in masa partajabila nu prezinta relevanta faptul ca sotii au trait despartiti in fapt o anumita perioada de timp. Aceasta inseamna ca bunurile dobandite in timpul desparteniei in fapt a sotilor urmeaza sa fie incluse in masa partajabila. Bineinteles, instanta de judecata va tine seama de contributia efectiva a sotilor la dobandirea bunurilor comune. Solutia se impune si pentru considerentul ca fixarea contributiei fiecarui sot se face, cu ocazia partajului, pentru totalitatea bunurilor achizitionate in timpul casatoriei, iar nu pentru fiecare bun in parte. Altfel spus, lipsa aportului unuia dintre soti la dobandirea unui anumit bun nu implica scoaterea acestuia din masa partajabila, ci doar un element de apreciere pentru a determina o cota diferita de proprietate cu prilejul sistarii comunitatii de bunuri.

De la principiul potrivit caruia orice bun mobil sau imobil poate forma obiect al partajului succesoral exista si unele exceptii, care sunt determinate, in general, de destinatia ori natura bunurilor respective. Asemenea exceptii se refera la unele categorii de bunuri imobile si la drepturile reale asupra acestora.

In categoria bunurilor ce nu pot forma obiect al partajului trebuie incluse, in primul rand, toate partile dintr-o cladire aflata in proprietate, care sunt destinate folosirii in comun de catre toti proprietarii din acea cladire. Asa este cazul terenului pe care este construita cladirea, curtea, fundatia, structura de rezistenta, acoperisul, terasele, cosurile de fum, scarile, holurile, pivnitele, subsolurile, casa scarii, tubulatura de gunoi, rezervoarele de apa, ascensoarele etc.[34]

O a doua categorie de bunuri excluse de la partaj vizeaza locurile de mormant. Teza inadmisibilitatii partajarii locurilor de mormant a fost sustinuta de doctrina[35] si urmata deopotriva de jurisprudenta. Solutia enuntata este una de principiu si ea priveste imposibilitatea partajarii locurilor de mormant intre mostenitori. Totusi atare rezolvari jurisprudentiale nu trebuie absolutizate. Ele se intemeiaza, in adevar, pe natura si destinatia locurilor de inhumare. In mod evident, asemenea bunuri pot fi folosite, datorita destinatiei lor, de o singura familie. Jurisprudenta trebuie interpretata insa in sensul ca inadmisibilitatea partajarii vizeaza locurile de inhumare luate in mod singular.

Prin urmare, in cazul existentei mai multor locuri de inhumare nu exista nici un impediment legal care sa faca inadmisibila partajarea prin atribuirea lor unuia sau mai multor mostenitori. Atribuirea in favoarea unui singur mostenitor se poate dispune si in cazul existentei unui singur loc de inhumare in masa succesorala, ceilalti coindivizari urmand sa primeasca alte bunuri echivalente. Ceea ce este inadmisibil, asa cum am aratat, este partajarea unui loc de mormant, adica divizarea acestuia in fractiuni materiale diferite; o atare imposibilitate este determinata de natura si destinatia bunului respectiv.

Asemenea solutii pot fi avute in vedere, desigur, numai in cazul locurilor de mormant care au constituit proprietatea unor persoane fizice. De asemenea, aceleasi solutii sunt aplicabile in ipoteza in care partajul are ca obiect constructiile funerare aflate pe locurile de mormant.

In cazul locurilor de mormant care apartin unitatilor administrativ-teritoriale, administratia cimitirelor este cea care are competenta de a dispune concesionarea dreptului de folosinta pentru locuri de veci. Conditiile de exercitare a acestui drept sunt stabilite in regulamentele elaborate de autoritatile administrative competente[36].

Un alt caz de indiviziune fortata este reglementat expres de art. 590-609 C. civ., texte care se refera la situatia zidului, gardului si santului comun[37].

Exista si alte categorii de bunuri ce nu pot forma obiect al partajului succesoral. Astfel, de pilda, bunurile individual determinate si care au fost testate unui legatar cu titlu particular nu pot fi supuse impartelii, intrucat asupra acestora legatarul dobandeste un drept de proprietate din chiar momentul deschiderii succesiunii.

Competenta de atributiune in materie de partaj este cea prevazuta de regulile dreptului comun: art. 1 C. proc. civ. si art. 2 pct. 1 lit. a. Aceste dispozitii procedurale ne conduc la concluzia potrivit careia cererile de imparteala se judeca, in fond, de judecatorii, independent de valoarea nteresului in litigiu.

De asemenea, competenta teritoriala urmeaza, in principiu, aceleasi reguli ale dreptului comun. Totusi unele precizari se impun. Astfel, daca partajul are ca obiect bunuri succesorale competenta revine, in baza dispozitiilor art. 14 C. proc. civ., instantei corespunzatoare ultimului domiciliu al defunctului. Solutia se impune si in cazul in care printre bunurile succesiunii s-ar afla si imobile[38].

In cazul impartirii bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei solutia difera dupa cum partajul se solicita pentru motive temeinice, in conditiile art. 36 C. fam., sau in cadrul procesului de divort. In prima ipoteza, competenta teritoriala se determina dupa regulile dreptului comun, respectiv competenta revine instantei de la domiciliul paratului daca masa partajabila este alcatuita numai din bunuri mobile si instantei de la locul situarii imobilului, in cazul in care masa partajabila include si bunuri imobile[39]. Aceeasi este solutia si in cazul exercitarii actiunii de partaj dupa desfacerea casatoriei prin divort. In cea de a doua ipoteza, competenta revine, in principiu, instantei sesizate cu actiunea principala.

Procedura de solutionare a cererii de imparteala difera de vechea reglementare, consacrata in Legea nr. 603/1943, renuntandu-se la unele formalitati si mai ales la obligativitatea  judecarii ei in doua faze: admiterea in principiu si judecarea cererii. Pe de alta parte, modalitatile prin care se poate realiza imparteala sunt mai precis conturate de lege. De asemenea, se constata o crestere a rolului activ al judecatorului in cadrul acestei proceduri, ceea ce poate contribui la o mai buna si rapida rezolvare a litigiului dintre parti.

O prima obligatie a judecatorului este aceea ca la prima zi de infatisare, daca partile sunt prezente, sa le ceara declaratii  cu privire la fiecare dintre bunurile supuse impartelii si sa ia act, daca este cazul, de recunoasterile si acordul lor cu privire la existenta bunurilor, locul unde se afla si valoarea acestora (art. 673 C. proc. civ.). In acest fel, chiar din faza initiala a procesului, se pot lua unele masuri pentru o mai buna pregatire a judecatii.

Un principiu esential al procedurii vizeaza si obligatia instantei de a starui, in tot cursul procesului, ca partile sa imparta bunurile prin buna invoiala[40]. Daca partile ajung la o intelegere cu privire la impartirea bunurilor, instanta va hotari potrivit invoielii lor. Solutia este consacrata in mod expres de art. 673 alin. (2) C. proc. civ., dar ea se impune si in baza principiului disponibilitatii procesuale.

Legea permite ca imparteala sa se faca prin buna invoiala si in cazul in care printre cei interesati se afla minori sau persoane puse sub interdictie. Intr-o asemenea imprejurare este insa necesara incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare si, daca este cazul, a ocrotitorului legal.

Imparteala poate avea si un caracter partial. Intr-adevar, potrivit art. 673 alin. (3) C. proc. civ., in cazul in care imparteala priveste numai impartirea anumitor bunuri, instanta va lua act de aceasta invoiala si va pronunta o hotarare partiala, continuand procesul pentru celelalte bunuri. Hotararea partiala va putea fi adusa la indeplinire pe calea executarii silite, procesul urmand sa continue pentru partajarea celorlalte bunuri.

O problema particulara care se ridica in legatura cu hotararea partiala in materie de imparteala este aceea de a cunoaste daca ea este executorie de drept, in conformitate cu prevederile art. 278 pct. 7 C. proc. civ. In adevar, art. 278 pct. 7 C. proc. civ. confera hotararilor partiale atributul de a fi executorii de drept. Numai ca acest text se refera, in mod expres, doar la hotararile partiale prevazute de art. 270 C. proc. civ., caz in care hotararea partiala se da doar in conditiile recunoasterii de catre parat a unei parti din pretentiile reclamantului. Asa fiind, intr-o interpretare restrictiva si riguroasa, solutia care se impune de lege lata este aceea ca in cazul partajului hotararea partiala nu este executorie de drept. Ratiunile ce determina executarea de drept a hotararilor partiale in cazul prevazut de art. 270 C. proc. civ. se regasesc insa si in materie de imparteala, astfel ca de lege ferenda ar fi recomandabila promovarea aceleiasi solutii.

Hotararea partiala se da fara drept de apel. Mentionam, de altfel, ca dispozitiile art. 271-273 C. proc. civ. sunt intru totul aplicabile, astfel cum dispune in mod expres art. 673 alin. (4) C. proc. civ.

In cazul in care partile nu convin asupra impartelii procesul va continua in conditiile determinate de lege. Prima operatie care se impune a fi realizata de instanta vizeaza, astfel cum dispune art. 674 alin. (1) C. proc. civ., obligatia acesteia de a stabili "bunurile supuse impartelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecareia si creantele nascute din starea de proprietate comuna pe care coproprietarii le au unii fata de altii". Aceste elemente sunt necesare a fi stabilite in cadrul oricarei imparteli. Daca insa este vorba de o imparteala succesorala, instanta este obligata, astfel cum dispune acelasi text, sa mai stabileasca datoriile transmise prin mostenire, datoriile si creantele comostenitorilor fata de defunct, precum si sarcinile mostenirii.

Obligatiile mentionate sunt prealabile impartelii propriu-zise. De aceea, consideram ca instanta se pronunta asupra elementelor impuse de art. 673 alin. (1) C. proc. civ. printr-o incheiere. De altfel, aceasta solutie rezulta si din dispozitiile art. 673 C. proc. civ. Imparteala propriu-zisa trebuie facuta in natura. Este un principiu fundamental in materie de imparteala care a primit si o consacrare expresa in art. 673 alin. (2) C. proc. civ. In acest scop, instanta va trebui sa procedeze la formarea loturilor si la atribuirea lor. Daca loturile nu sunt egale in valoare, ele se intregesc printr-o suma de bani.

Formarea loturilor se poate dispune direct de catre judecator. Solutia rezulta in mod implicit si din dispozitiile art. 673 C. proc. civ.

Textul comentat are semnificatii cu totul particulare si este de natura a curma una din controversele existente in trecut cu privire la obligativitatea incheierii de admitere in principiu.

Sub imperiul reglementarilor cuprinse in Legea nr. 603/1943 doctrina a considerat in mod constant, in ultimul timp, ca pronuntarea unei incheieri de admitere in principiu este necesara numai in cazurile complexe, iar nu si in cauzele mai simple[41]. Jurisprudenta noastra a confirmat si ea acelasi punct de vedere, promovat atat de instanta suprema cat si de celelalte instante judecatoresti.

Textul supus prezentului comentariu este lamuritor in sensul ca pronuntarea unei asemenea incheieri nu mai este necesara in toate cazurile. Intr-adevar, pronuntarea incheierii prevazute de art. 674 alin. (1) C. proc. civ. este indispensabila "numai daca pentru formarea loturilor sunt necesare operatii de masuratoare, evaluare si altele asemenea, pentru care instanta nu are date suficiente". Practic, pronuntarea incheierii este supusa celor doua conditii enuntate deja si are ca finalitate intocmirea loturilor.

Prin incheierea pronuntata, in conditiile aratate anterior, instanta determina elementele prevazute de art. 674 alin. (1) C. proc. civ. "intocmind in mod corespunzator minuta prevazuta de art. 258" [art. 674 alin. (1) C. proc. civ.]. Aceasta ultima formula este de natura si ea a sugera ca ne aflam in prezenta unei incheieri importante cu caracter interlocutoriu[42]. Ea consacra, de asemenea, caracterul obligatoriu al intocmirii minutei. Prin aceasta incheiere instanta dispune si efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.

Legea enunta elementele principale pe care trebuie sa le cuprinda raportul de expertiza. Potrivit art. 673 alin. (2) C. proc. civ: "Raportul de expertiza va arata evaluarea si criteriile avute in vedere la stabilirea acesteia, va indica daca bunurile pot fi comod partajabile in natura si in ce mod anume, propunand loturile ce urmeaza a fi atribuite". Toate aceste conditii ale raportului de expertiza se refera la operatiile ce trebuie realizate pentru desavarsirea impartelii. Desigur, raportul de expertiza va trebui sa cuprinda si celelalte elemente prevazute de Ordonanta Guvernului nr. 2/2000, pentru orice expertiza tehnica.

In pofida caracterului interlocutoriu al incheierii de admitere in principiu doctrina[43] si jurisprudenta au considerat, in trecut, ca este posibila completarea acesteia in cazul in care apare necesara includerea si a altor bunuri in masa succesorala. Solutia se impunea sa fie admisa si pentru considerentul ca partajul la care nu participa toti mostenitorii este nul. Or, a astepta pronuntarea unei hotarari finale pentru a obtine apoi o casare a unei atare solutii ni s-a parut si noua o solutie excesiv formala.

Pe aceeasi linie de gandire s-a admis[44] ca partea interesata poate solicita si indreptarea unor erori materiale cuprinse in incheierea de admitere in principiu, cu conditia de a fi intrunite in mod evident conditiile prevazute de art. 281 C. proc. civ. Jurisprudenta noastra a impartasit si ea punctul de vedere potrivit caruia este posibila corectarea mentiunilor gresite cu privire la cotele de proprietate cuprinse in incheierea de admitere, intrucat o atare corectare nu constituie o incalcare a dispozitiilor art. 4 din Legea nr. 603/1943; a decide altfel ar insemna, sustinea instanta suprema, sa se denatureze insusi sensul dispozitiilor legale in materie.

Textul pe care il comentam a fost adoptat tocmai in dorinta de a inlatura unele din lacunele vechii legislatii. Dar litera si spiritul lui merge mai departe decat constatarile jurisprudentiale la care de-abia ne-am referit. Intr-adevar, jurisprudenta a avut in vedere cu deosebire situatia in care au fost omise unele bunuri de la imparteala, iar nu si unii dintre coproprietari.

In prezent, instanta poate pronunta, in baza art. 673 C. proc. civ., o noua incheiere atat in cazul omisiunii de a include anumite bunuri in masa de impartit, cat si in cazul in care se constata ca exista si alti coproprietari. Pronuntarea unei noi incheieri este supusa insa conditiilor expres determinate de textul comentat.

Prima cerinta, vizeaza termenul in care poate fi pronuntata incheierea: dupa pronuntarea incheierii prevazute de art. 763 alin. (1) C. proc. civ. si mai inainte de pronuntarea hotararii de imparteala.

A doua cerinta vizeaza constatarea ca exista si alti coproprietari sau ca au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse impartelii. Existenta acestor imprejurari constituie nu numai cerinta esentiala a pronuntarii unei noi incheieri, ci chiar ratiunea ei.

In fine, ultima conditie, deosebit de importanta, este aceea de a nu fi avut loc o "dezbatere contradictorie" cu privire la bunurile omise sau cu privire la acei mostenitori. Altminteri, orice omisiune poate fi remediata numai prin intermediul apelului declarat impotriva hotararii finale.

Ca o expresie a principiului disponibilitatii, legea a creat si posibilitatea scoaterii din masa de impartit a unui bun care a fost inclus din eroare in procesul de partaj. Si de data aceasta, instanta pronunta o noua incheiere, dar numai daca toti coproprietarii consimt la scoaterea bunului din masa de impartit.

Etapa cea mai importanta a procedurii de imparteala consta in realizarea propriu-zisa a partajului. In acest scop instanta va trebui sa procedeze la formarea si atribuirea loturilor. Potrivit art. 673 C. proc. civ. la formarea si atribuirea loturilor, instanta va tine seama, dupa caz, si de acordul partilor, marimea cotei-parti ce se cuvine fiecaruia din masa bunurilor de impartit, natura bunurilor, domiciliul si ocupatia partilor, faptul ca unii dintre coproprietari, inainte de a se cere imparteala, au facut constructii, imbunatatiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.

Astfel, cum rezulta din textul mentionat, operatia de formare si de atribuire a loturilor se face de instanta. In cazul in care s-a dispus efectuarea unei expertize instanta va tine seama si de propunerile de formulare a loturilor, astfel cum acestea au fost determinate de expert.

Revenind insa la expertiza trebuie sa aratam ca, atunci cand aceasta a fost dispusa de instanta, deosebit de importante sunt si operatiile privitoare la evaluarea bunurilor care formeaza obiectul impartelii. Legea nu determina, in concret, criteriile de evaluare a bunurilor ce formeaza obiectul partajului.

Cu toate acestea, se considera ca la evaluarea bunurilor expertul va trebui sa tina seama de valoarea reala a acestora la data efectuarii partajului. Aceasta solutie se impune spre a se asigura egalitatea in drepturi a partilor si echitatea partajului.

Pentru aceleasi considerente evaluarea bunurilor, fie ele mobile sau imobile, trebuie facuta tinandu-se seama si de valorile de circulatie ale acestora. Jurisprudenta noastra este extrem de bogata in privinta modului de evaluare a bunurilor mobile sau imobile.

Astfel, in privinta terenurilor jurisprudenta a decis ca trebuie sa se tina seama de toate criteriile apte a determina o valoare reala a acestora, cum sunt cele privitoare la categoria de folosinta, calitate, importanta social-economica, natura si proprietatile solului, gradul de fertilitate, relief, distanta fata de localitatile urbane si caile de comunicatii, pozitia, eventualele procese de degradare, amplasamentul constructiilor, precum si pretul ce se practica in zona pentru terenuri similare. In cazul constructiilor, urmeaza ca instanta sa tina seama de o serie de elemente importante si specifice, cum sunt cele privitoare la materialele incorporate in constructie, finisajele, gradul de confort, gradul de seismicitate, locul situarii, starea ei actuala, preturile practicate in localitatea respectiva pentru imobile similare. Precizam insa ca in evaluarea bunurilor succesorale supuse partajului mai trebuie sa se tina seama si de starea in care se aflau bunurile la data deschiderii mostenirii, spre a se putea stabili eventualele sporuri de valoare aduse  prin actiunea numai a unuia sau a mai multor copartasi, prin investitii proprii, dar si de eventuale diminuari valorice determinate de actiunea unora dintre copartasi; asemenea sporuri sau diminuari valorice vor influenta, desigur, drepturile valorice ale copartasilor.

Principiile enuntate, cu privire la evaluarea bunurilor, nu trebuie absolutizate, ele avand un caracter orientativ pentru instanta. Pe de alta parte, partile sunt indreptatite sa achieseze si la valori mai reduse decat cele de circulatie. O atare concluzie poate fi desprinsa din principiul disponibilitatii procesuale, din dreptul partilor de a aprecia cum pot fi satisfacute mai bine interesele lor, dar si din redactarea textului comentat. Un atare procedeu este folosit mai ales atunci cand imparteala se face in natura prin atribuirea de bunuri. Instantele judecatoresti sunt insa datoare sa atraga atentia partilor asupra consecintelor ce decurg dintr-o atare evaluare.

Dupa evaluarea bunurilor care formeaza obiectul partajului se va determina daca imobilul supus impartelii este sau nu partajabil in natura. In caz afirmativ, expertul va indica si modalitatile de partajare a bunului sau a bunurilor. Dupa realizarea acestei operatiuni, expertul va formula propuneri de partajare.

Formarea loturilor se face potrivit criteriilor statornicite de art. 673 C. proc. civ. Potrivit acestui text la formarea si atribuirea loturilor, "instanta va tine seama, dupa caz, si de acordul partilor, marimea cotei-parti ce se cuvine fiecareia din masa bunurilor de impartit, natura bunurilor, domiciliul si ocupatia partilor, faptul ca unii dintre coproprietari, inainte de a se cere imparteala, au facut constructii, imbunatatiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea". Desi legea se refera, in acest text, la formarea loturilor de catre instanta consideram ca toate criteriile mentionate trebuie avute in vedere si de catre expert cu prilejul propunerilor formulate pentru loturile ce urmeaza a fi atribuite.

Textul determina cele mai importante criterii la care trebuie sa se recurga de catre instanta pentru formarea si atribuirea loturilor. Elementele enuntate de text consacra si o parte din criteriile de evaluare ce au fost statornicite deja si in jurisprudenta. Pe de alta parte, este de remarcat si faptul ca legea nu enunta aceste criterii in mod limitativ, imprejurare care rezulta chiar din formularea finala a art. 673 C. proc. civ.

De aceea, consideram ca si in lumina actualei legislatii procesuale, formarea loturilor se va face tinandu-se seama si de dispozitiile art. 741 C. civ., text care nu poate fi considerat abrogat prin intrarea in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit acestui text, la formarea si compunerea loturilor trebuie sa se dea fiecarei parti, pe cat se poate, aceeasi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi natura si valoare. De asemenea, din alineatul al doilea al aceluiasi text rezulta ca trebuie sa se evite pe cat cu putinta, imbucatatirea peste masura a imobilelor.

Principiile inscrise in textul citat sunt esentiale in cadrul oricarei imparteli, iar nu doar in materia partajului succesoral. Ele urmaresc asigurarea egalitatii dintre copartasi, principiu care, astfel cum s-a spus, este sufletul oricarei imparteli si garantia echitatii partajului.

Desavarsirea impartelii se poate realiza in una din urmatoarele trei modalitatii, expres prevazute de lege, respectiv partajarea in natura, atribuirea bunului unui copartas si vanzarea bunului. La aceste modalitati se refera art. 673 C. proc. civ., iar din primul text rezulta neindoielnic ca principiul precumpanitor trebuie sa fie acela al partajului in natura[45].

Jurisprudenta a conturat diferite criterii de apreciere cu privire la formarea si atribuirea loturilor. Astfel, fata de dispozitiile art. 741 C. civ., s-a considerat ca nu este admisibil ca unuia dintre copartasi sa-i fie atribuite toate bunurile in natura, iar celorlalte parti sa le fie atribuita numai contravaloarea cotelor ce li se cuvine. Solutia se intemeiaza, astfel cum s-a subliniat de jurisprudenta, pe faptul ca partajul trebuie sa le atribuie partilor, pe cat posibil, tot un drept real de proprietate, caci nu exista nici o ratiune a se modifica un asemenea drept, dandu-i-se astfel un alt continut, ca efect al caracterului declarativ al partajului. In considerarea acelorasi dispozitii legale s-a statuat ca atunci cand este posibila impartirea unui bun in natura nu se va putea proceda la scoaterea la licitatie a imobilului, vanzarea la licitatie publica constituind o solutie extrema.

Modalitatea principala de partajare este insa, astfel cum s-a statuat si de catre jurisprudenta, atribuirea concreta a loturilor copartasilor, caci numai astfel se poate tine seama de interesele lor. Caracterul precumpanitor al partajului in natura poate fi desprins cu usurinta din dispozitiile art. 673 C. proc. civ. Potrivit acestui text, in cazul in care imparteala in natura a unui bun nu este posibila sau ar cauza o scadere importanta a valorii acestuia ori i-ar modifica in mod pagubitor destinatia economica, la cererea unuia dintre coproprietari instanta, prin incheiere, ii poate atribui provizoriu intregul bun. Daca atribuirea bunului este solicitata de mai multi coproprietari instanta va tine seama de criteriile prevazute de art. 673 C. proc. civ.

Atribuirea reglementata de art. 673 C. proc. civ. are un caracter provizoriu, fapt pentru care instanta o dispune printr-o incheiere. Tot prin incheiere instanta determina si termenul in care proprietarul caruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat sa depuna sumele ce reprezinta cotele-parti cuvenite celorlalti coproprietari.

Legea reglementeaza si posibilitatea transformarii atribuirii provizorii intr-o atribuire definitiva. Acest lucru se realizeaza daca coproprietarul caruia i s-au atribuit provizoriu bunurile depune, la termenul stabilit de instanta, sumele datorate celorlalti coproprietari. De data aceasta atribuirea se dispune de instanta "prin hotararea asupra fondului procesului".

In cazul in care coproprietarul nu depune in termen sumele cuvenite celorlalti coproprietari, instanta va putea atribui bunul altui coproprietar, in conditiile aratate mai sus. La cererea unuia dintre coproprietari, instanta, tinand seama de imprejurarile cauzei, pentru motive temeinice, va putea sa-i atribuie bunul direct prin hotararea asupra fondului procesului, stabilind, totodata, sumele ce se cuvin celorlalti coproprietari si termenul in care este obligat sa le plateasca.

Vanzarea constituie o modalitate subsidiara si ea se poate realiza in doua modalitati: vanzarea prin buna invoiala si vanzarea de catre executorul judecatoresc.

Potrivit art. 673 alin. (1) C. proc. civ. in cazul in care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, desi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, in termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalti coproprietari, instanta, prin incheiere, va dispune vanzarea bunului, stabilind, totodata, daca vanzarea se va face de catre parti prin buna invoiala, ori de catre executorul judecatoresc.

Textul mentionat acorda intaietate vanzarii prin buna invoiala, solutie care este in concordanta atat cu principiul disponibilitatii procesuale, dar si cu intreaga finalitate a partajului, caci acesta se realizeaza in interesul copartasilor. Cu alte cuvinte, nu exista nici o ratiune spre a se proceda la vanzarea prin executorul judecatoresc ori de cate ori copartasii sunt de acord asupra vanzarii bunului prin buna invoiala.

Daca s-a dispus vanzarea bunului prin buna invoiala, instanta va statornici si termenul in care aceasta va fi efectuata. Potrivit art. 673 alin. (2) C. proc. civ. acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni. La implinirea termenului, partile vor prezenta instantei dovada vanzarii. Daca vanzarea prin buna invoiala nu se realizeaza in termenul mentionat anterior, instanta va dispune, prin incheiere, ca vanzarea sa se efectueze de executorul judecatoresc.

Incheierile prevazute in art. 673 C. proc. civ. pot fi atacate separat cu apel. Daca nu sunt atacate in acest mod ele nu mai pot fi supuse apelului o data cu hotararea asupra fondului procesului (art. 673 C. proc. civ.).

Vanzarea bunului de executorul judecatoresc se poate dispune numai dupa ramanerea irevocabila a incheierii prin care s-a dispus efectuarea ei. Practic vanzarea de executorul judecatoresc se face prin licitatie publica, astfel cum dispune in mod expres art. 673 alin. (2) C. proc. civ.

Termenul de licitatie se fixeaza de executorul judecatoresc, in asa fel ca el sa nu depaseasca 30 de zile pentru bunurile mobile si 60 de zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii incheierii. Executorul judecatoresc va instiinta apoi coproprietarii despre data si locul vanzarii. Executorul va intocmi si o publicatie de vanzare pe care o va afisa cu cel putin 5 zile inainte de termenul de licitatie. In cazul vanzarii unui imobil termenul mentionat este de cel putin 30 de zile.

Coproprietarii pot conveni ca vanzarea bunurilor sa se faca la orice pret oferit de participantii la licitatie.

Vanzarea se face in conformitate cu dispozitiile cuprinse in capitolele II, III si IV din Cartea a V-a privind vanzarea la licitatie a bunurilor mobile si imobile. Aceasta inseamna ca trebuie avute in vedere si regulile de drept comun in materie de executare silita.

Asupra cererii de imparteala instanta se pronunta, in toate cazurile, printr-o hotarare. In cazurile in care imparteala nu se poate realiza in nici una dintre modalitatile prevazute de lege, instanta va hotari inchiderea dosarului. Solutia de inchidere a dosarului nu ridica probleme deosebite, caci ea se infatiseaza doar ca o modalitate de finalizare a judecatii, intr-un caz particular. Unele consideratii se impun a fi facute, in continuare, cu privire la hotararea prin care se dispune imparteala.

Hotararea de partaj este supusa conditiilor de forma si de fond din dreptul comun. Aplicarea principiilor de drept comun vizeaza si exercitiul cailor legale de atac, intrucat nu exista norme derogatorii in aceasta materie. Unele aspecte particulare se cuvin insa a fi subliniate, mai cu seama in legatura cu efectele hotararii de partaj.

Un prim efect important al unei hotarari de partaj este cel declarativ de drepturi[46]. Acest efect este proclamat in termeni semnificativi chiar de art. 786 C. civ. Potrivit acestui text: "Fiecare coerede este prezumat ca a mostenit singur si imediat toate bunurile care compun partea sa, sau care i-au cazut prin licitatie, si ca n-a fost niciodata proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii". Aceasta inseamna ca partajul nu este translativ de proprietate, caci bunurile sunt dobandite direct de erezi de la defunct, care le transmite drepturile cu efect retroactiv, din chiar ziua deschiderii mostenirii, iar nu ex nunc, din ziua desavarsirii partajului .

Regula caracterului declarativ al partajului, desi este prevazuta de art. 786 C. civ. in materia impartelilor succesorale, este aplicabila oricarei sistari a starii de indiviziune, de coproprietate ori devalmasie[48]. Caracterul declarativ al partajului produce unele consecinte deosebit de importante , printre care mentionam:

- actele de dispozitie sau de grevare incheiate de un copartas inainte de efectuarea partajului vor fi sau nu valabile, dupa cum acele bunuri au cazut, in urma impartelii, in lotul copartasului respectiv;

- in principiu, copartasii nu au la dispozitie calea unei actiunii rezolutorii, pentru plata sultelor stabilite in sarcina celorlalti coindivizari, ca urmare a inegalitati dintre loturile formate;

- actul de partaj, avand un caracter declarativ nu este supus transcrierii in registrele de publicitate imobiliara pentru a fi opozabil tertilor;

- actul de partaj nu constituie un just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.), al carui punct de plecare trebuie sa se gaseasca intr-un act translativ de proprietate[50].

Un alt efect important al hotararii de partaj este cel executoriu. In principiu, hotararea de partaj, ca si orice alta hotarare judecatoreasca, constituie titlu executoriu. Efectul executoriu al hotararii de partaj trebuie sa fie recunoscut indiferent daca prin cererea de partaj s-a solicitat sau nu predarea efectiva a bunului si chiar daca instanta nu a dispus o atare predare. Solutia este importanta din punct de vedere practic, caci astfel cum s-a remarcat si in jurisprudenta intr-o asemenea imprejurare nu este necesara promovarea unei actiuni in revendicare de catre unul dintre copartasi impotriva acelui copartas care detine bunul si refuza sa-l predea. Daca insa bunul este detinut de un tert, calea actiunii in revendicare este necesara, intrucat hotararea de partaj nu este opozabila acestuia[51].

Jurisprudenta noastra a mai decis ca executarea cu privire la predarea bunurilor impartite poate fi solicitata de partea interesata inauntrul termenului general de prescriptie de trei ani. Dreptul de proprietate poate fi insa dovedit in continuare cu hotararea de partaj care nu-si pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa partajabila, la calitatea de copartasi a partilor si la cotele ce li se cuvin.

Totusi hotararea de partaj nu este susceptibila de executare silita in cazul in care partile declara in mod expres ca nu solicita predarea bunurilor. Intr-o asemenea situatie, partea care a obtinut hotararea poate intra in posesia bunurilor atribuite, a caror predare i-a fost refuzata de ceilalti copartasi, numai pe calea unei actiuni in revendicare. Si o atare hotarare isi pastreaza puterea de lucru judecat, putandu-se opune prescriptia dreptului de a cere executarea silita numai cu privire la obligatia de a plati sulte.