Participarea tertelor persoane in procesul civil

Participarea tertelor persoane in procesul civil

Conceptul de terte persoane este folosit frecvent in doctrina si jurisprudenta. In mod evident semnificatia acestui concept este diferita in dreptul procesual civil fata de dreptul substantial. Codul de procedura civila se refera la institutia care formeaza obiectul investigatiei noastre in Cartea a II-a, Capitolul III din Titlul I "Alte persoane care pot lua parte la judecata".

In mod obisnuit, conceptul de terte persoane are in vedere situatia unor persoane straine de un anumit raport juridic. De altfel, intr-o prima acceptiune conceptul de terte persoane desemneaza chiar pozitia unor subiecti de drept pana in momentul introducerii lor in proces. Prin urmare, in sens restrans, prin terte persoane determinam acei subiecti de drept care sunt straini de procesul civil dintre reclamant si parat. Intr-o alta acceptiune, prin terte persoane se desemneaza insasi participarea la activitatea judiciara a acelor persoane care au intervenit sau au fost introduse in proces dupa promovarea initiala a actului de sesizare. Precizam insa ca, din momentul introducerii tertilor in proces, acestia dobandesc calitatea de parti.

Institutia participarii tertelor persoane in procesul civil prezinta o importanta tot mai accentuata in societatea contemporana, ea avand aplicatiune in cele mai diverse materii. Intr-adevar, hotararea judecatoreasca dobandeste autoritate de lucru judecat numai intre partile care au participat la solutionarea litigiului. Fata de alte persoane decat cele care au participat la activitatea judiciara hotararea este un res inter alios acta. Pentru ca hotararea sa devina opozabila si altor persoane, este necesar ca acestea sa fie introduse in procesul civil. Aceasta necesitate decurge din imprejurarea ca, in absenta tertilor, drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect, periclitate in substanta sau intinderea lor. Alteori, s-ar putea ca interesul uneia dintre parti sa reclame introducerea unui tert in proces.

In plan procesual, drepturile si interesele legale ale tertilor sunt ocrotite nu doar prin aplicarea principiului relativitatii lucrului judecat, ci si printr-un mijloc procedural cu caracter preventiv. Un atare mijloc procedural este reprezentat tocmai de institutia participarii tertelor persoane in procesul civil.

Participarea tertelor persoane la activitatea judiciara contribuie in mod considerabil si la o mai buna administrare a justitiei. Un atare deziderat se concretizeaza practic in posibilitatea solutionarii, intr-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe. In alti termeni, pe langa solutionarea raporturilor litigioase dintre partile principale, se pot solutiona si raporturile dintre una din partile principale, pe de o parte, si tertele persoane, pe de alta parte. Solutionarea unor raporturi litigioase intr-un asemenea cadru procesual prezinta si alte avantaje: se evita posibilitatea pronuntarii unor hotarari judecatoresti contradictorii; se realizeaza o economie de cheltuieli si de timp.

Dreptul de a participa intr-un proces civil pendent intre alte parti nu poate fi acordat in mod neconditionat, ci in mod firesc trebuie sa fie supus unor cerinte de fond si de forma. In primul rand, si in cazul participarii tertelor persoane in procesul civil trebuie sa fie intrunite conditiile necesare pentru indeplinirea oricarei activitati judiciare: capacitate procesuala, calitate procesuala si afirmarea unui interes. Aceste cerinte au fost analizate in paginile anterioare.

Caracterul incident al tuturor formelor de participare a tertelor persoane in procesul civil impune si respectarea unor conditii specifice. Aceste conditii specifice se refera la: existenta unui proces civil pendent si existenta unei legaturi de conexitate intre cererea principala si cea de participare a tertului la activitatea judiciara. De asemenea, afirmarea unui interes in fata organelor judiciare imbraca unele aspecte specifice. De aceea, in continuare vom examina aceste din urma conditii.

Conditia existentei unui proces civil in curs de judecata intre alte persoane este determinata de caracterul incident al tuturor formelor de participare a tertelor persoane in procesul civil. In cazul interventiei, conditia enuntata poate fi desprinsa din chiar partea finala a art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Asa fiind, numai in cadrul unui proces civil in curs de desfasurare tertul poate promova o cerere de interventie. Aceasta presupune cerinta ca tertul sa nu fi participat in calitate de reclamant sau de parat in procesul civil respectiv. Cu alte cuvinte, intervenientul trebuie sa fie strain de proces pana in momentul formularii cererii de interventie. De aceea, in practica judiciara s-a statuat ca persoana care a participat ca reclamant intr-un proces nu poate formula o cerere de interventie in interes propriu in acel litigiu. Conditia enuntata trebuie intrunita insa si in cazul celorlalte forme de participare a tertelor persoane in procesul civil. Aceasta deoarece celelalte forme de participare a tertilor in proces reprezinta mijloace procedurale puse la dispozitia partilor principale in scopul apararii drepturilor si intereselor lor legitime in raport cu persoanele initial straine de litigiul respectiv.

Legatura de conexitate implica existenta unei anumite relatii intre cererea privind participarea tertilor si cererea principala, de asa natura incat proteguirea unui interes al tertului sau al uneia din partile principale nu s-ar putea realiza fara solutionarea conexa a cererilor respective. Existenta conditiei analizate a fost mentionata sumar si in literatura de specialitate, desi nici o dispozitie procedurala nu o prevede in mod expres.

Conditia legaturii de conexitate dintre cererea principala si cererea de interventie a tertului nu trebuie confundata cu exceptia de conexitate reglementata de art. 164 C. proc. civ. In primul rand, institutia reglementata de textul mentionat anterior implica intrunirea a doua sau mai multe actiuni civile distincte, in curs de solutionare, la aceeasi instanta sau la instante deosebite, actiuni cu care instantele au fost sesizate separat. Prin urmare, in cazul conexitatii ne aflam in prezenta a doua procese civile distincte, care pentru o mai buna administrare a justitiei se impun sa fie reunite. Dimpotriva, in cazul participarii tertilor in proces interventia lor vizeaza un litigiu deja declansat intre partile principale. Asadar, intr-o asemenea imprejurare nu se pune problema reunirii mai multor procese in curs de solutionare. In al doilea rand, in materia conexitatii mai este necesar ca intre cele doua sau mai multe pricini civile sa existe o stransa legatura de obiect si cauza. Nici din acest punct de vedere nu exista identitate intre cele doua institutii. Astfel, in cazul participarii tertilor in proces, este necesar uneori ca cererea sa se refere chiar la acelasi obiect la care se refera si actiunea principala. Se intampla astfel, de pilda, in ipoteza in care tertul pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul. Alteori insa obiectul cererii de interventie poate fi diferit de obiectul actiunii principale.

Asa fiind se poate concluziona ca in materia participarii tertelor persoane in procesul civil conditia legaturii de conexitate nu implica in mod necesar o identitate de cauza sau o stransa legatura intre actiunea principala si cererea de interventie a tertului.

Interesul pe care trebuie sa-l justifice cel care formuleaza o cerere de participare a tertilor in proces poate fi determinat si prin sintagma interesul de a interveni. Acest interes reprezinta in conceptia noastra o notiune conventionala pe care o folosim pentru toate formele de participare a tertelor persoane in procesul civil. In sens restrans, interesul de a interveni vizeaza doar interesul pe care trebuie sa-l justifice cel care formuleaza o cerere de interventie in temeiul art. 49 C. proc. civ. Totusi interesul de a interveni reprezinta o conditie ce se impune sa fie respectata si in acele imprejurari in care tertele persoane sunt introduse in proces ca urmare a initiativei partilor principale. In aceasta ipoteza interesul trebuie justificat de partea care a initiat introducerea tertului in proces.

Interesul de a interveni in procesul civil reprezinta un interes special in raport cu interesul de a actiona in justitie. El presupune nu numai justificarea unui folos material sau moral de pe urma activitatii judiciare. Mai este necesara justificarea interesului de a participa la procesul declansat intre alte persoane. In ipoteza in care participarea unui tert in proces este solicitata de una dintre parti, aceasta din urma va trebui sa justifice interesul de a atrage si alte persoane la activitatea judiciara. In consecinta, si in raport cu cele precizate anterior putem afirma ca interesul de a interveni este mai complex decat interesul de a actiona.

Legea nu poate protegui orice interes. De aceea este firesc ca si interesul de a interveni sa fie supus unor cerinte elementare. In primul rand, interesul afirmat trebuie sa fie un interes personal. In cazul interventiei principale, caracterul personal al interesului rezulta chiar din dispozitiile legale in materie. Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ. "interventia este in interes propriu cand cel care intervine invoca un drept al sau". Interesul propriu al tertului trebuie sa fie prezent insa si in cazul interventiei accesorii. In acest caz, interesul intervenientului poate fi determinat de faptul ca neimplicarea lui directa in proces ar putea provoca o actiune ulterioara impotriva sa.

In literatura de specialitate antebelica s-a discutat si asupra caracterului nascut si actual al interesului. Opiniile exprimate in trecut s-au intemeiat si pe un text lipsit de echivoc, respectiv art. 247 C. proc. civ. care dispunea ca poate interveni "acela care are un interes legitim, nascut si actual". In urma modificarii Codului de procedura civila, in anul 1948, legiuitorul nu a mai reiterat conditia interesului nascut si actual in materia interventiei. De notat ca si anterior s-au ridicat voci impotriva conditiilor enuntate de art. 247 C. proc. civ.

Renuntarea legiuitorului la cerintele mentionate nu este totusi intamplatoare. Aceasta deoarece institutia pe care o cercetam a fost pusa la dispozitia partilor principale si a tertilor in scopul de a preveni producerea unei pagube ulterioare. Asadar, ne aflam in prezenta unei institutii cu un profund caracter preventiv. Or, tocmai pentru realizarea acestui scop cerinta interesului nascut si actual este inutila. In practica, cel mai adesea, participarea tertilor in proces se realizeaza tocmai atunci cand exista doar un pericol de incalcare in viitor a unui drept subiectiv.

Formele de participare a tertelor persoane in procesul civil sunt reglementate amanuntit in art. 49-66 C. proc. civ. Aceste dispozitii legale consacra urmatoarele forme de participare a tertilor la activitatea judiciara:

- interventia (art. 49-56 C. proc. civ.);

- chemarea in judecata a altor persoane (art. 57-59 C. proc. civ.);

- chemarea in garantie (art. 60-63 C. proc. civ.)

- aratarea titularului dreptului (art. 64-66 C. proc. civ.).

Dispozitiile procedurale in vigoare nu fac o distinctie categorica intre interventia voluntara si interventia fortata. Totusi literatura de specialitate face o atare distinctie, iar criteriul care sta la baza ei il constituie initiativa persoanei care solicita largirea cadrului procesual cu privire la parti. Astfel, cand initiativa participarii la proces apartine chiar tertului, interventia are un caracter voluntar; interventia voluntara mai este denumita uneori si interventie activa, directa sau propriu-zisa. Daca participarea tertului in proces este determinata de initiativa uneia dintre partile principale interventia are un caracter fortat. Interventia fortata cuprinde urmatoarele forme de participare a tertilor la proces: chemarea in judecata a altor persoane, chemarea in garantie si aratarea titularului dreptului.

1.Interventia

Legea consacra doua forme ale interventiei voluntare.

Interventia poate fi definita ca acea institutie procesuala care confera tertului posibilitatea de a participa din proprie initiativa intr-un proces in curs de judecata intre alte persoane in scopul valorificarii unui drept propriu sau spre a sprijini apararea reclamantului sau paratului.

Interventia in interes propriu mai este denumita si interventie principala sau agresiva, iar interventia in interesul uneia dintre parti mai poarta si denumirea de interventie accesorie, auxiliara, alaturata sau conservatoare.

Distinctia intre cele doua forme ale interventiei are in vedere, in principal, scopul diferit urmarit de catre intervenient. In cazul interventiei principale tertul urmareste valorificarea unui drept propriu in confruntarea sa cu partile principale sau numai cu una dintre ele. Spre a ajunge la o atare finalitate tertul exercita practic o actiune civila distincta. Situatia este cu totul diferita in cazul interventiei accesorii. De data aceasta tertul actioneaza doar pentru a sprijini apararea uneia dintre partile principale.

Cel de-al doilea alineat al art. 49 C. proc. civ. defineste interventia principala. Desi definitia data de legiuitor este de o maxima generalitate, totusi ne apare destul de sugestiva in determinarea naturii juridice a interventiei principale. Interventia principala constituie, in primul rand, un incident procedural de natura a amplifica cadrul initial cu privire la partile din proces. Un asemenea incident este determinat de initiativa unei terte persoane. Din acest punct de vedere un atare incident se deosebeste de celelalte incidente ce pot aduce modificari in legatura cu actiunea sau cu mijloacele de aparare si care sunt determinate de partile principale. Din punct de vedere al continutului, interventia principala constituie o veritabila actiune civila, intrucat prin intermediul ei se urmareste valorificarea unui drept subiectiv. Acest caracter al interventiei principale este incontestabil. Intr-adevar, prin intermediul interventiei principale tertul urmareste valorificarea unui drept propriu. De aceea pentru exercitarea interventiei principale sunt necesare aceleasi conditii ca si pentru actiunea civila. In al doilea rand, considerarea interventiei principale ca o actiune este justificata si din punct de vedere formal. O atare concluzie poate fi desprinsa din art. 50 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, interventia principala nu poate fi identificata intru totul cu o actiune civila propriu-zisa. Intre cele doua institutii exista deosebiri importante care sunt determinate si de cerintele specifice de exercitare ale interventiei. Caracterul incident al interventiei impune asemenea particularitati. De aceea, in literatura de specialitate s-a observat ca interventia principala se infatiseaza si ca o cerere conexa care se grefeaza pe actiunea reclamantului. Asa fiind, se poate afirma ca interventia principala constituie o actiune civila speciala. In considerarea trasaturilor prezentate interventia principala poate fi definita ca o actiune prin care tertul intervenient formuleaza o pretentie distincta dar conexa cu cererea principala, intr-un proces pendent intre alte persoane, in scopul obtinerii unei hotarari judecatoresti favorabile.

Interventia principala este una din formele de participare a tertilor in proces a carei aplicabilitate in practica este frecventa. Cel mai adesea interventia principala este exercitata in cadrul unor actiuni imobiliare, in litigiile locative, precum si in litigiile succesorale.

In afara conditiilor prezentate deja, interventia principala trebuie sa indeplineasca si unele conditii speciale. Aceste conditii vizeaza afirmarea unui drept care se valorifica prin interventia principala si forma cererii. Conditia afirmarii unui drept subiectiv se desprinde neindoielnic din chiar dispozitiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Intr-adevar, intervenientul principal urmareste valorificarea unui drept propriu in fata organelor de judecata. De aceea, tertul trebuie sa afirme in justitie un drept subiectiv sau o situatie juridica ocrotita de lege. Nu este necesar insa ca dreptul sa existe in realitate, fiind suficienta doar afirmarea lui. Existenta dreptului subiectiv este doar una din conditiile admiterii in fond a interventiei principale.

Interventia principala este admisibila chiar si in acele cazuri in care dreptul subiectiv nu a devenit inca actual. Aceasta deoarece interventia principala trebuie sa fie considerata esentialmente ca un act de conservare a patrimoniului. Solutia se impune cu atat mai mult cu cat si actiunea civila este si trebuie sa fie considerata, in principiu, ca un act de conservare a patrimoniului. Se poate chiar afirma ca interventia principala este un act nu numai reparator, ci si conservator sau, cum se exprima un autor, un mijloc de aparare preventiv.

In procesul civil interventia principala produce efecte importante. Unele dintre aceste efecte sunt determinate de caracterul incident al acesteia, iar altele tocmai de caracterul sau principal. Caracterul incident al interventiei principale determina urmatoarele efecte mai importante:

a) largirea cadrului procesual cu privire la parti;

b) extinderea cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, in sensul investirii instantei cu o pretentie proprie a tertului intervenient;

c) prorogarea legala a competentei; prorogarea de competenta nu poate opera insa impotriva regulilor de ordine publica privitoare la atributiile instantelor judecatoresti.

Caracterul interventiei principale de a constitui o veritabila actiune determina efecte asemanatoare unei cereri de chemare in judecata. Cele mai importante efecte determinate de caracterul mentionat se refera la:

a) intervenientul principal devine parte in procesul civil; in aceste conditii, autoritatea lucrului judecat se va rasfrange si asupra intervenientului principal, indiferent daca hotararea pronuntata ii este sau nu favorabila;

b) exercitarea interventiei principale face sa curga dobanzile pentru creantele care anterior nu erau producatoare de dobanzi;

c) promovarea interventiei principale face sa inceteze buna-credinta a posesorului, acesta fiind obligat sa restituie fructele;

d) promovarea interventiei principale determina intreruperea prescriptiei dreptului la actiune.

O problema particulara este aceea de a cunoaste limitele in care intervenientul poate fi obligat, in calitate de parte, la suportarea cheltuielilor de judecata. Doctrina occidentala a sustinut punctul de vedere potrivit caruia intervenientul in interesul uneia dintre parti are obligatia de a suporta intotdeauna propriile sale cheltuieli. Solutia s-a motivat pornind de la caracterul accesoriu al interventiei spre a se conchide apoi ca tertul nu poate determina, prin activitatea sa procesuala, augmentarea cheltuielilor de judecata. Totusi in opinia noastra aceasta teza nu poate fi absolutizata. In principiu insa tertul nu poate determina sporirea cheltuielilor de judecata, de vreme ce activitatea sa procesuala este subordonata in mare masura activitatii desfasurate de partea in favoarea careia a intervenit. Practica judiciara demonstreaza ca pot exista situatii in care tertul sa determine prin activitatea sa o sporire a cheltuielilor de judecata. Apreciem ca tertul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecata chiar fata de partea in folosul careia a intervenit. O atare posibilitate este certa, de pilda, in cazul in care tertul a promovat calea ordinara de atac a apelului sau a recursului, in pofida neexercitarii unei asemenea cai de atac de partea principala in favoarea careia s-a formulat cererea de interventie.

In doctrina[1] si jurisprudenta se considera ca interventia principala poate fi folosita in orice materie, intrucat nici o dispozitie expresa a legii nu o limiteaza. Aceasta constatare este exacta, cu precizarea ca ne aflam doar in prezenta unui principiu in materie.

Rigoarea unor principii de drept substantial sau procesual demonstreaza si necesitatea recunoasterii unor exceptii de la principiul deja mentionat. In primul rand, se impune constatarea ca interventia principala are o sfera restransa de aplicare in materia raporturilor privind starea si capacitatea persoanelor. Solutia este pe deplin explicabila, deoarece in acest domeniu actiunile au un caracter strict personal si ca atare pot fi exercitate numai de titularul dreptului subiectiv. Astfel, de pilda, interventia este inadmisibila in actiunile avand ca obiect anularea sau desfacerea casatoriei, in actiunile privind punerea sub interdictie, precum si in actiunile privitoare la anularea adoptiei. In al doilea rand, doctrina mai veche a considerat ca interventia principala este admisibila si in cadrul procedurii ordonantelor presedintiale. O atare opinie se intemeia pe fostul art. 247 C. proc. civ., text potrivit caruia singura conditie impusa pentru admiterea interventiei principale este afirmarea unui interes legitim, nascut si actual. Doctrina mai recenta a socotit, de asemenea, ca interventia principala este admisibila si in cadrul procedurii ordonantei presedintiale daca prin aceasta nu se impieteaza asupra solutionarii cu celeritate a cauzei. Totusi se impune sa precizam ca specificul procedurii ordonantei presedintiale determina o limitare a interventiei principale in aceasta materie. Astfel, in opinia noastra, prin intermediul interventiei principale nu se poate valorifica, in cadrul procedurii ordonantei presedintiale, un drept propriu al tertului. Solutia contrara ar conduce nu numai la intarzierea procedurii, ci si la solutionarea definitiva a raporturilor juridice dintre parti. Or, in cadrul procedurii ordonantei presedintiale nu se solutioneaza in mod definitiv probleme litigioase; intr-un asemenea cadru procesual se adopta doar masuri vremelnice in cazuri urgente. In schimb, daca prin interventia principala se urmareste doar luarea unor masuri vremelnice o atare cerere este admisibila si in cadrul procedurii ordonantei presedintiale.

Interventia accesorie este o cerere incidenta prin intermediul careia o terta persoana, interesata in solutionarea unui litigiu, intervine in procesul civil pentru apararea drepturilor uneia dintre partile principale.

In literatura de specialitate interventia accesorie este denumita si interventie conservatoare sau auxiliara. Denumirea este sugestiva in a exprima principiul potrivit caruia tertul nu reclama un drept propriu in justitie, respectiv o pretentie distincta de pretentia partii in favoarea careia a intervenit. Aceasta nu inseamna totusi ca tertul se converteste intr-un simplu aparator al partii in favoarea caruia a intervenit. Intr-adevar tertul are un interes propriu in participarea la activitatea judiciara, intrucat prin interventia sa poate evita o actiune ulterioara impotriva. Utilitatea si importanta interventiei accesorii rezida tocmai in necesitatea apararii pe aceasta cale a unor interese proprii ale tertului. O marturie a utilitatii institutiei o constituie si frecventa sa folosire in practica judiciara, in cele mai varii materii.

Doctrina si jurisprudenta considera in mod constant ca interventia accesorie este admisibila in orice materie, intrucat nici o dispozitie procedurala nu o limiteaza in mod expres. De asemenea, se apreciaza ca interventia accesorie este admisibila, in principiu, chiar si in unele litigii care se solutioneaza potrivit unor norme procedurale speciale, cum este cazul litigiilor de munca. Cel mai adesea interventia accesorie este folosita in practica in cadrul actiunilor reale imobiliare, in litigiile locative, in litigiile succesorale si chiar in cadrul unor litigii privitoare la stabilirea raspunderii civile delictuale. In schimb, aceasta institutie procesuala nu poate fi utilizata, in principiu, in litigiile privitoare la starea si capacitatea persoanei.

Interventia accesorie produce efecte procesuale mai putin energice decat interventia principala. In primul rand, mentionam ca tertul dobandeste calitatea de parte in proces, iar hotararea ce se va pronunta ii va fi si lui opozabila. Prin urmare, tertul nu se va mai afla la adapostul marelui principiu al relativitatii lucrului judecat. Interventia accesorie nu produce unele din efectele pe care le determina interventia principala, cum ar fi intreruperea prescriptiei dreptului la actiune sau punerea in intarziere a debitorului.

Legea determina si conditiile interventiei. In privinta formei, legea se refera doar la interventia in interes propriu. Primul alineat al art. 50 C. proc. civ. conduce la asimilarea interventiei cu cererea de sesizare initiala a instantei. Drept urmare, interventia va trebui sa intruneasca toate conditiile de forma prevazute de art. 112 C. proc. civ.

Totusi se poate aprecia ca interventia accesorie se infatiseaza, din punct de vedere al formei, ca o simpla cerere, iar nu ca o actiune de sine statatoare. De aceea interventia accesorie trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute de art. 82 C. proc. civ. Cererea tertului va trebui sa cuprinda totusi si mentiuni privitoare la justificarea interesului de a interveni si sa indice partea in favoarea careia s-a actionat.

Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., interventia principala " se poate face numai in fata primei instante si inainte de inchiderea dezbaterilor". Dispozitia citata este menita sa asigure principiul contradictorialitatii si al dublului grad de jurisdictie. Aceasta dispozitie are, de asemenea, valoarea unui principiu general, in sensul ca un atare termen se aplica in orice materie.

Interventia accesorie poate fi formulata in orice faza a procesului civil, chiar si in fata instantei de recurs. Solutia legii se intemeiaza tocmai pe caracterul accesoriu al interventiei in interesul uneia dintre parti. De asemenea, se considera, in mod intemeiat dupa parerea noastra, ca interventia accesorie poate fi formulata chiar si in cadrul recursului in anulare.

Din punct de vedere procesual, interventia voluntara se solutioneaza in doua faze: admiterea in principiu si solutionarea cererii.

Incuviintarea in principiu se poate dispune de catre instanta sesizata numai dupa "ascultarea partilor si a celui care intervine". Dezbaterile asupra admiterii in principiu sunt circumstantiate la admisibilitatea interventiei sub aspectul conditiilor de forma, a interesului de a interveni si a legaturii de conexitate cu cererea principala. Cu acest prilej, instanta nu are caderea de a examina temeinicia cererii de interventie. Asupra incuviintarii in principiu instanta se pronunta printr-o incheiere ce nu poate fi atacata decat o data cu fondul. Incheierea de admitere in principiu a interventiei are un caracter interlocutoriu, instanta fiind legata de o asemenea incheiere, avand prin urmare obligatia de a proceda la solutionarea in continuare a cererii. Partile impotriva carora se indreapta cererea de interventie principala au posibilitatea de a depune intampinare. Intampinarea va trebui sa cuprinda si in acest caz toate elementele prevazute de art. 115 C. proc. civ. Intampinarea poate fi formulata si in cazul promovarii unei interventii accesorii. Apreciem ca intampinarea poate fi depusa chiar de partea in favoarea careia s-a promovat cererea de interventie. Acest lucru s-ar putea produce atunci cand partea in favoarea careia s-a exercitat dreptul de interventie apreciaza ca o atare cale procedurala este potrivnica intereselor sale. Art. 53 C. proc. civ. consacra principiul potrivit caruia intervenientul trebuie sa ia procedura in starea in care aceasta se afla. Dispozitia procedurala mentionata trebuie inteleasa in sensul ca actele de procedura indeplinite anterior admiterii in principiu nu se mai repeta si fata de intervenient. Aceasta inseamna ca intervenientul nu va mai putea invoca exceptiile relative ivite anterior admiterii in principiu a interventiei; in schimb, tertul intervenient va putea invoca in tot cursul procedurii orice exceptii de ordine publica. Intervenientul are si posibilitatea de a propune administrarea unor dovezi corespunzatoare pentru a-si proba pretentiile afirmate in justitie. Acestui drept al intervenientului nu i s-ar putea opune in mod justificat, dupa parerea noastra, dispozitiile art. 53 C. proc. civ. Solutia contrara este greu de admis. Intr-adevar, atata timp cat legea ii recunoaste tertului dreptul de a interveni in tot cursul primei instante, pana la inchiderea dezbaterilor, trebuie sa admitem ca acesta are dreptul de a solicita probatorii adecvate, in vederea demonstrarii pretentiilor afirmate. Pe de alta parte, este de observat ca dovezile nu se incadreaza in categoria actelor de procedura la care se refera art. 53 C. proc. civ.

Din momentul admiterii in principiu a interventiei principale, tertul devine parte in procesul civil. In aceasta calitate, tertul intervenient va avea, in principiu, drepturile si obligatiile prevazute de lege pentru partile principale. Tertul intervenient se bucura insa si de o pozitie independenta fata de celelalte parti, fapt pentru care este considerat ca un veritabil reclamant in procesul civil . Aceasta independenta procesuala se reflecta si in raport de unele acte de dispozitie ale partilor principale. Totusi in practica judiciara s-a decis uneori ca, in ipoteza renuntarii reclamantului la judecata sau la dreptul pretins, o atare imprejurare se rasfrange si asupra interventiei principale, chiar daca aceasta a fost admisa in principiu. In rezolvarea unor asemenea incidente, esential este doar momentul in care intervin actele de dispozitie. Astfel, daca aceste acte intervin anterior admiterii in principiu a cererii de interventie in interes propriu desistarea reclamantului principal determina si inadmisibilitatea solutionarii in continuare a interventiei. Solutia este pe deplin justificata, caci interventia principala reprezinta o veritabila actiune civila.

In cadrul procedurii de solutionare a interventiei accesorii tertul are o pozitie procesuala limitata. O atare limitare este impusa in mod expres de art. 54 C. proc. civ. Textul mentionat consacra, asadar, principiul dependentei procesuale a tertului fata de partea in folosul careia a intervenit.

Sintagma folosita de legiuitor ridica probleme de interpretare legate de continutul conceptului de act potrivnic. In literatura de specialitate s-a acreditat opinia, pe care o impartasim, potrivit careia natura actelor procesuale potrivnice trebuie sa fie apreciata in mod obiectiv. In acest sens, s-a subliniat ca "interesul la care face referire textul este acela de a respinge pretentiile adversarului si de a castiga procesul". Intr-adevar, intervenientul poate sa formuleze orice cerere sau aparare care sprijina in mod obiectiv pozitia procesuala a partii in favoarea careia s-a formulat interventia; el va putea invoca orice exceptii care sunt de natura sa sprijine apararea partii in favoarea careia a intervenit.

Asadar, principiul limitarii activitatii procesuale a intervenientului nu trebuie inteles intr-o maniera absoluta. Tertul intervenient nu este un simplu "asistent" sau "aparator" al partii in favoarea careia a intervenit. In nici un moment nu trebuie ignorat faptul ca si interventia accesorie a fost reglementata de lege in vederea ocrotirii unor interese ale tertilor, interese ce se pot afirma si realiza deopotriva prin sprijinirea pozitiei procesuale a partilor principale.