Probele

PROBELE

Notiune si importanta

Procesul penal constituie un proces de cunoastere, in care organul judiciar trebuie sa ajunga la aflarea adevarului. In activitatea de stabilire a adevarului elementele care duc la realizarea cunoasterii sunt probele. Potrivit art.62 C.p.p. organul de urmarire si instanta au obligatia lamuririi cauzei sub toate aspectele, pe baza de probe.

In limbajul juridic expresia de proba are un inteles deosebit de cuprinzator, acceptiunea rezultand adesea numai din contextul exprimarii. Intr-un sens atat de larg, folosit mai ales de nespecialisti sau de organele judiciare in contactul cu persoanele neavizate, in scopul de a se face mai usor intelese, termenul cuprinde atat proba in adevaratul sau sens, mijloacele de proba, procedeele probatorii, dar si unele concepte care au legatura cu probele.

In reglementarea legala conceptul nu poate fi atat de elastic, ori lasat la aprecierea celui care aplica norma juridica si in consecinta s-a ivit necesitatea ca notiunea sa fie definitiva chiar de lege.

Potrivit art.63 alin.1 C.p.p. constituie proba orice element de fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei penale.

Avand in vedere importanta deosebita a probelor in solutionarea cauzelor penale in privinta lor se poate retine cel putin o dubla functionalitate.

Din punct de vedere gnoseologic proba constituie un instument de cunoastere prin intermediul caruia organul judiciar afla adevarul.

Proba are si o functionalitate in care se reflecta continutul sau etimologic propriu-zis de instument de dovedire.

Probele sunt entitati de fapt extra-procesuale (exista in afara procesului penal) care privesc insa obiectul procesului penal (fapta si faptuitorul). Prin administrarea lor in desfasurarea procesului penal probele capata caracter procesual.

Dispozitii generale privind probele

Capitolul I din Titlul III al Partii generale a Codului de procedura penala cuprinde in art.62-68 o seama de dispozitii generale referitoare la probe.

In art.63 alin.2, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003 se reflecta bazele legale principale ale conceptiei referitoare la libera apreciere a probelor. In aceasta norma se subliniaza ca probele nu au o valoare mai dinainte stabilita si ca aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata in urma examinarii tuturor probelor administrate in scopul aflarii adevarului.

Vechea reglementare permitea organului de urmarire penala si instantei de judecata sa aprecieze probele potrivit convingerii lor, textul fiind declarat neconstitutional prin decizia nr.171/2001 a Curtii Constitutionale (M.Of. nr.387/2001).

In reglementarea actuala probele nu sunt ierahizate in vreun fel, astfel ca si faptele consemnate in procesele-verbale nu au alta valoare probatorie in raport de restul probelor. Legea romana nu pretinde procedura inscrierii in fals in vederea inlaturarii de la aprecierea situatiei din cauza a imprejurarilor consemnate intr-un proces-verbal. In codul din 1936, inscrierea in fals era o modalitate de contestare a proceselor verbale.

Exista printre dispozitiile generale norme care consfintesc principiul obtinerii libere a probelor fara a se putea influenta aceasta prin constrangeri fizice sau morale. Art.68 alin.1 C.p.p. prevede ca este oprit a se intrebuinta violente, amenintari, ori alte mijloace de constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe.

Potrivit Codului penal aceste fapte care aduc atingere demnitatii umane constituie infractiunea de cercetare abuziva (art.266 alin.2).

In mod similar, nu se poate concepe ca o fapta penala sa fie dovedita prin savarsirea altei fapte penale ori prin continuarea celei initiale. Oricata importanta ar avea descoperirea faptuitorului si dovedirea infractiunii, aceasta nu se poate realiza printr-o alta nesocotire a legii penale. In lege se arata ca este oprit a se determina o persoana sa savarseasca sau sa contribuie la savarsirea faptei penale in scopul obtinerii unor probe (art.68 alin.2 C.p.p.).

In capitolul din cod la care ne referim exista si alte dispozitii legale referitoare la sarcina administrarii probelor, dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor, concludenta si utilitatea probelor, care fiind insa strans legate de probatoriu vor fi examinate in sectiunea urmatoare.

Clasificarea probelor

Probele pot fi clasificate dupa diverse criterii in literatura juridica neexistand un punct de vedere unitar in aceasta privinta.

Dintre diversele categorii de probe amintim: probele in acuzare si aparare, probele principale, secundare si incidentale, probele directe si indirecte, probele scrise sau orale etc.

Probele in acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovatiei invinuitului sau incultatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovatiei acestuia. Aceste probe sunt administrate in vederea sustinerii acuzarii.

Probele in aparare sunt cele care dovedesc nevinovatia inculpatului, o vina mai redusa sau o imprejurare care survine in favoarea acestuia. Ele sunt administrate in general de aparare, dar pot fi administrate si de organele judiciare in baza rolului activ si a obligatiei de a afla adevarul in cauza penala.

Probele principale se refera la existenta faptului imputat.

Probele secundare privesc imprejurarile de natura a agrava sau a atenua vinovatia inculpatului.

Probele incidentale servesc la dovedirea unor exceptii ridicate pe parcursul cauzei.

Probele directe dovedesc in mod direct faptul principal care formeaza obiectul cauzei penale demostrand ele singure vinovatia sau nevinovatia invinuitului sau inculpatului. Constituie proba directa prinderea in flagrant, recunoasterea coroborata cu alte probe etc.

Probele indirecte nu pot dovedi prin ele insele vinovatia sau nevinovatia reprezentand imprejurari cu ajutorul carora se poate conchide asupra faptului principal. Probele indirecte denumite si indicii luate singure nu pot duce la rezolvarea cauzei pe cand o proba directa serveste la dovedirea vinovatiei cuiva.