Notiunea de domeniu public in dreptul francez

Notiunea de domeniu public in dreptul francez

in vechiul drept francez, domeniul public era socotit proprietatea privata a regelui, Domeniul Coroanei, care avea dreptul sa dispuna de aceste bunuri dupa cum considera de cuviinta, ca o consecinta a conceptiei unanim acceptate a absolutismului monarhic, potrivit careia monarhul era titularul dreptului de suveranitate asupra intregul ui teritoriu al regatului.

Concesiunile de teritorii acordate de rege erau un mijloc de imbogatire a vistieriei regale, dar, totodata, o modalitate de a rasplati loialitatea seniorilor.

Vechiul drept francez nu facea distinctie, in sensul acceptiunii moderne, intre domeniul public si cel privat, toate bunurile regelui facand parte din Domeniul Coroanei, avand aceeasi conditie juridica si fiind supuse in mod egal regulii inalienabilitatii.

Legislatia Revolutiei franceze de la 1789 a pus in discutie distinctia dintre Domeniul Coroanei si domeniul national. Astfel, prin Legea din 22 noiembrie 1790, intitulata Codul domeniul, se creeaza domeniul national, care includea toate proprietatile producatoare de venituri, alaturi de cele afectate folosintei tuturor.

Potrivit Codului domenial, bunurile producatoare de venituri (res publicae in pecunis populi) puteau fi instrainate, dupa anumite formalitati, in virtutea unui decret al Corpului Legislativ sanctionat de rege, in timp ce bunurile afectate folosintei tuturor (res publicae in uso publico) erau inalienabile.

Codul civil napoleonian enumera bunurile care apartineau domeniului public, in acceptiunea actuala a notiunii. Astfel, art.539 in versiunea initiala, consacrat domeniului public, prevedea ca "Toate bunurile vacante si fara stapan, si acelea ale persoanelor care mor fara mostenitori, ori ale caror succesiuni au fost abandonate, apartin domeniului natiunii.'

Textul actual al art. 539 din Codul civil francez prevede ca " Toate bunurile vacante si fara stapan, acelea ale persoanelor care mor fara mostenitori, ori ale caror succesiuni au fost abandonate, apartin domeniului public', text care, asa cum vom vedea, a fost preluat si de Codul civil roman.

Doctrina franceza are meritul de a fi contribuit in mod hotarator la realizarea distinctiei actuale in masa bunurilor domeniale, in domeniul public si domeniul privat. Astfel, Victor Proudhon, profesor la Facultatea de Drept din Dijon, in anul 1833, in lucrarea Tratatul domeniului public, aprecia ca notiunea de domeniu are trei semnificatii:

domeniul suveranitatii, care consta in puterea suverana stabilita pentru guvernarea statului;

domeniul public, care consta in puterea special insarcinata sa conduca si sa administreze bunurile care sunt aservite, prin lege, folosintei tuturor si a caror proprietate nu apartine nimanui;

domeniul privat sau domeniul proprietatii, care consta in puterea pe care o au toti indivizii de a folosi si dispune ca stapani de bunurile lor, in conformitate cu legea⁸.

Potrivit conceptiei lui Proudhon, bunurile apartinand domeniului public nu intra in proprietatea nimanui, nefiind cuprinse in sfera domeniului proprietatii, fiind folosite de toti indivizii, chiar si de straini, conform destinatiei acestora. El admite ca domeniul public apartine colectivitatii doar sub aspect moral, iar statul este mandatarul publicului, in numele caruia este exercitata posesia de catre Guvern.

In conceptia lui Proudhon, notiunea de domeniu public viza bunurile care nu erau susceptibile de proprietate privata, fiind afectate uzului tuturor, bunuri care nu apartineau statului in proprietate.

In perioada urmatoare, a doua jumatate a secolului al XlX-lea, doctrina franceza a fost preocupata de clarificarea problemelor care rezultau din conceptia lui Proudhon si de gasirea unor raspunsuri la intrebari precum:

Domeniul national este format din domeniul public si domeniul privat ?

Care este dreptul exercitat de stat asupra domeniului public ?

Care este criteriul de domenialitate ?

Care este regimul juridic al imprescriptibilitatii si inalienabilitatii domeniului public ?

Prima jumatate a secolului al XlX-lea a constituit o perioada de mare efervescenta a opiniilor privind domenialitatea, clasificate de profesorul Antonie Iorgovan in patru mari teorii⁹.

1. Teoria folosintei generale si a inexistentei unui drept de proprietate a fost sustinuta de autori de drept privat precum Colin si Capitani, precum si de autori de drept public, in primul rand de J. Berthelemy.

Aceasta teorie sustinea doua idei principale:

a) din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului general;

b) asupra bunurilor apartinand domeniului public administratia nu are un drept de proprietate.

2. Teoria dreptului de proprietate a fost sustinuta in principal de Planiol si de Josserand, care au admis existenta unui drept de proprietate al administratiei asupra domeniului public, respingand ideea ca bunurile apartinand domeniului public nu ar fi susceptibile de proprietate privata. Potrivit acestei teorii, domeniul public include bunurile care sunt afectate uzului tuturor, bunuri inalienabile si imprescriptibile, in timp ce bunurile din domeniul privat, care nu sunt afectate folosintei tuturor, sunt alienabile si prescriptibile.

3. Teoria serviciului public elaborata de Gustave Jeze, dar sustinuta si de L. Duguit, a propus delimitarea sferei domeniului public dupa criteriul afectarii bunurilor unui serviciu public.

Legatura stransa existenta intre notiunea de serviciu public si statutul de bun afectat uzului public i-a facut pe acesti autori sa identifice criteriul de domenialitate in notiunea de serviciu public.

4. Teoria interesului general a fost sustinuta de autori de drept public, precum    M. Hauriou si R. Bonnard, avand la baza ideea ca bunurile din domeniul public sunt afectate unui interes general, motiv pentru care sunt supuse unui regim juridic special, in timp ce bunurilor din domeniul privat li se aplica regimul dreptului privat, acestea nefiind destinate unui interes general.

Astfel, M. Hauriou a definit domeniul public ca fiind totalitatea proprietatilor administrative afectate utilitatii publice, fie prin intrebuintarea directa a publicului, fie prin decizii administrative, care, datorita interesului general pe care il realizeaza, sunt inalienabile si imprescriptibile. Altfel spus, bunurile domeniului public nu se deosebesc de celelalte bunuri care apartin particularilor decat prin faptul ca au fost afectate folosului public si interesului general.

Acest autor sustine existenta unui drept de proprietate administrativa asupra bunurilor apartinand domeniului public, care numai in parte se aseamana cu regimul proprietatii private, cu care are un fond comun, dar si diferente semnificative.

Doctrina franceza contemporana, reprezentata de autori ca A. De Laubadere si Ch. Debbasch, face o conciliere intre teoria interesului general/uzului general si teoria serviciului public, pe care nu le socoteste antagonice, ci complementare, admitand ideea existentei unui drept de proprietate in favoarea colectivitatilor administrative, numit de M. Hauriou drept de proprietate administrativa.

Ideea existentei unui drept de proprietate asupra domeniului public a fost consacrata si de jurisprudenta, care a recunoscut in favoarea administratiei:

dreptul de a exercita in profitul domeniului public actiunea in revendicare si actiunea de intrare in posesie;

dreptul de a dobandi coproprietatea asupra gardului limitrof al domeniului public;

dreptul de a dobandi bunurile prin efecte accesorii proprietatii. Domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care

sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilitatii, precum si unui regim de protectie penala speciala, necunoscut domeniului privat, regim juridic de competenta contenciosului tribunalelor administrative si a Consiliului de Stat.

in schimb, domeniul privat este format din ansamblul bunurilor care apartin colectivitatilor administrative si sunt supuse unui regim juridic de drept privat si regulilor contenciosului judiciar de drept comun.

Potrivit legislatiei in vigoare, domeniul public francez include:

a) Domeniul public de stat sau national, care este format din: domeniul public maritim, fluvial, aerian si terestru; domeniul public militar; soselele nationale, inclusiv traversarile din localitati; caile ferate de interes general; diverse edificii si bunuri mobile.

b) Domeniul public departamental, care este format din caile de comunicatie departamentale, mijloacele de transport de interes local si tramvaiele departamentale, precum si diverse edificii si bunuri mobile.

c) Domeniul public comunal, care cuprinde drumurile comunale, urbane si rurale, bisericile, cimitirele, halele si pietele, diverse edificii si bunuri mobile.

Doctrina franceza clasifica, insa, bunurile apartinand domeniului public pe baza mai multor criterii¹⁰, dupa cum urmeaza:

A. Dupa modul de incorporare in domeniul public:

domeniul public natural, in care intra bunuri precum tarmurile marii, fluviile si raurile navigabile, lacurile etc., in cazul carora statul a decis in mod discretionar apartenenta la domeniul public;

domeniul public artificial, in care intra bunuri precum porturile, aeroporturile, caile de comunicatie, drumurile, strazile, caile ferate etc., care au fost realizate in urma unor activitati omenesti;

B. Dupa persoana administrativa careia ii apartin:

domeniul public al statului;

domeniul public al judetului; -   domeniul public al comunei.

C. Dupa natura lor:

domeniul public aerian, adica spatiul aerian situat deasupra teritoriului national;

domeniul public maritim, care include tarmurile marii, porturile si celelalte amenajari, farurile etc.;

domeniul public fluvial, care cuprinde fluviile, raurile navigabile, apele producatoare de energie etc.;

domeniul public terestru, in care sunt incluse caile de co­municatie, domeniile militare, constructiile afectate unui serviciu public etc.