Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea judecatorilor

Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea judecatorilor

Titlul V din prima Carte a Codului de procedura civila reglementeaza trei incidente procedurale privitoare la compunerea completului de judecata.

Activitatea de infaptuire a justitiei intr-un stat de drept trebuie sa se intemeieze pe un ansamblu de principii care sa garanteze stabilirea adevarului si respectarea legii in toate cauzele supuse judecatii. Infaptuirea unor asemenea obiective implica si cerinta ca, in exercitarea atributiilor lor, judecatorii sa fie impartiali, spre a se exclude astfel orice influenta sau ingerinta asupra actului de justitie. De aceea, se poate afirma, fara teama celei mai mici exagerari, ca prima si cea mai importanta calitate a judecatorilor este impartialitatea.

Majoritatea codurilor de procedura civila instituie mijloace juridice destinate a asigura impartialitatea magistratilor. O asemenea preocupare este intru totul legitima. Intr-adevar, in justitie sunt deduse adeseori interese materiale si morale cu totul deosebite, iar dorinta partilor de a "triumfa" in duelul judiciar le indeamna adesea la presiuni de tot felul, care implica uneori chiar si factori politici importanti. Or, ce poate fi mai grav intr-un stat de drept decat actele de presiune asupra magistratilor sau chiar tentativele de corupere a acestora.

Existe insa si alti factori, subiectivi sau obiectivi, care pot dauna asupra calitatii actului de justitie. Datorita imprejurarilor relevate mai sus legiuitorul a determinat conditiile in care un judecator poate fi recuzat sau trebuie sa se abtina de la solutionarea unei cauze civile, precum si acele situatii in care judecatorului ii este interzis sa participe la judecata. Alteori, situatiile care pot periclita calitatea actului de justitie sunt mai grave. In aceste imprejurari, legiuitorul a determinat conditiile si cazurile in care o cauza poate fi transferata spre solutionare la o alta instanta de judecata decat cea principial competenta. Aceste din urma imprejurari sunt reglementate insa in Titlul VI, denumit "Stramutarea pricinilor".

Primul incident reglementat in textul pe care-l analizam este incompatibilitatea. Incompatibilitatea reprezinta situatia in care un judecator este oprit, in cazurile expres determinate de lege, sa participe la solutionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de incompatibilitate sunt prevazute limitativ de art. 24 C. proc. civ.

Pentru a ne afla in prezenta incompatibilitatii este necesar, in primele doua situatii - cand judecatorul a luat parte la judecarea aceleiasi cereri in apel sau recurs si respectiv in caz de rejudecare dupa casare - ca judecatorul sa fi pronuntat o hotarare de fond in cauza respectiva. Judecatorul care a pronuntat numai unele incheieri pregatitoare nu devine incompatibil sa judece aceeasi cauza in apel sau recurs ori in caz de rejudecare dupa casare. Daca judecatorul a rezolvat insa, printr-o incheiere, unele aspecte litigioase ale cauzei, care prejudeca fondul, cum este cazul incheierii de admitere a actiunii de partaj, el devine incompatibil sa mai judece acea cauza in apel, recurs sau in caz de rejudecare dupa casare.

In toate aceste situatii, se presupune ca judecatorul care si-a exprimat parerea asupra cauzei, printr-o hotarare judecatoreasca, va fi tentat sa-si mentina aceeasi opinie si in cazul in care este chemat sa se pronunte intr-o instanta superioara - apel sau recurs ori in caz de rejudecare dupa casare. Aceeasi presupunere de lipsa de obiectivitate a judecatorului subzista si in acele imprejurari in care el a fost martor, expert sau arbitru in aceeasi cauza. Prin urmare, toate cazurile de incompatibilitate se intemeiaza pe o prezumtie juris et de jure de partialitate a judecatorului.

Prin edictarea dispozitiilor legale privitoare la incompatibilitate sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor partilor litigante, ci si realizarea unei optime administrari a justitiei, prin pronuntarea unor hotarari bazate pe adevar si pe o deplina impartialitate a judecatorilor. Datorita acestui fapt normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de natura imperativa. O atare imprejurare are importante consecinte sub aspectul conditiilor de invocare a exceptiei de incompatibilitate. Astfel, exceptia de incompatibilitate poate fi invocata de oricare dintre parti, de procuror si de instanta din oficiu, in orice stare a procesului civil; ea poate constitui si temeiul exercitarii caii de atac a apelului si recursului.

In considerarea naturii imperative a normelor procedurale care o reglementeaza, se considera ca incompatibilitatea este strict limitata la cazurile determinate de lege. Asa fiind, judecatorul care a luat parte la judecarea unei cauze in recurs nu devine incompatibil sa judece aceeasi cauza in fond in caz de casare cu retinere. De asemenea, judecatorul care a judecat cauza in recurs nu devine incompatibil de a judeca un al doilea recurs, in aceeasi cauza, indreptat impotriva hotararii pronuntate in fond ca urmare a casarii cu trimitere.

Situatia este similara si in acele cazuri in care judecatorul care a pronuntat o hotarare este chemat sa judece aceeasi pricina in caz de revizuire sau contestatie in anulare. Intr-adevar, in asemenea imprejurari incompatibilitatea nu functioneaza nu numai pentru faptul ca nu este prevazuta de lege, ci si pentru ca judecatorul este chemat sa se pronunte asupra unor acte si fapte noi pe care nu le-a cunoscut, de regula, cu prilejul primei judecati; in atare conditii, judecatorul nu este pus in situatia de a-si critica propria hotarare, avand posibilitatea efectiva de a judeca cu toata impartialitatea necesara infaptuirii in bune conditii a actului de justitie. De asemenea, judecatorul delegat la Biroul de Carte funciara nu devine incompatibil pentru a rezolva o cerere de inscriere in cartea funciara, atunci cand tot el a pronuntat hotararea judecatoreasca prin care s-a dispus intabularea. Aceasta deoarece, in faza inscrierii dreptului in cartea funciara, judecatorul nu se mai afla in postura de a solutiona o cauza, ci de a executa o hotarare definitiva si irevocabila.

Cazurile de incompatibilitate reglementate in art. 24 C. proc. civ. sunt diferite de cele reglementate in Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor. Incompatibilitatile reglementate in Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciara vizeaza calitatea de judecator, iar nu aptitudinea sa de a solutiona o cauza civila concreta. Or, incompatibilitatile prevazute de art. 24 C. proc. civ. nu au un caracter de generalitate si nu afecteaza calitatea de magistrat, ci doar aptitudinea de a solutiona o cauza civila concreta. Pe de alta parte, trebuie sa subliniem totusi ca incompatibilitatile si interdictiile reglementate in Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor sunt destinate sa contribuie si ele la realizarea cu maxima principialitate a actului de justitie.

La cazurile de incompatibilitate reglementate in textul comentat trebuie sa le adaugam si pe cele prevazute in Legea nr. 161/2003. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, magistratilor le este interzis sa participe la judecarea unei cauze, in calitate de judecator sau procuror: daca sunt soti sau rude pana la gradul IV inclusiv intre ei; daca ei, sotii sau rudele lor pana la gradul IV inclusiv au vreun interes in cauza. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiasi text, dispozitiile anterior reproduse se aplica "si magistratului care participa, in calitate de judecator sau procuror, la judecarea unei cauze in caile de atac, atunci cand sotul sau ruda pana la gradul IV inclusiv a magistratului a participat ca judecator sau procuror, la judecarea in fond a acelei cauze".

Prin recuzare se intelege posibilitatea conferita de lege partilor de a solicita, in cazurile expres determinate de lege, indepartarea unuia sau a mai multor judecatori de la solutionarea unei cauze civile. Abtinerea se infatiseaza, astfel cum am aratat, ca o indatorire a judecatorului. Asadar, deosebirea dintre cele doua institutii consta in faptul ca in timp ce recuzarea emana de la partile din proces, fiind un drept al acestora, abtinerea constituie o indatorire a judecatorului.

Recuzarea si abtinerea functioneaza doar in cazul in care judecatorul se afla in una din situatiile expres determinate in art. 27 C. proc. civ.

In literatura de specialitate s-a incercat gruparea motivelor prevazute in art. 27 C. proc. civ. din ratiuni mai mult didactice decat stiintifice. Toate motivele de recuzare se intemeiaza pe o prezumtie de partialitate a judecatorului in solutionarea unei cauze civile concrete. Daca este sa incercam totusi o atare sistematizare, constatam ca marea majoritate a motivelor de recuzare se intemeiaza pe relatiile de rudenie sau afinitate care exista intre judecator, pe de o parte, si una din persoanele indicate in art. 27 C. proc. civ., pe de alta parte.

O a doua grupa de motive se refera la interesul pe care-l poate avea judecatorul, sotul, ascendentii sau descendentii acestuia in solutionarea cauzei. Legea nu cuprinde elemente suficiente privitoare la sfera conceptului de interes. Este evident ca interesul judecatorului sau al persoanelor la care se refera textul mentionat poate fi atat de natura materiala, cat si morala. Adeseori, interesul judecatorului poate fi concretizat in anumite raporturi juridice ce s-au stabilit anterior intre el sau una din parti, cum ar fi existenta unor raporturi de creanta.

O a treia grupa de motive se refera la existenta unor raporturi de dusmanie intre judecator si una din parti sau persoanele desemnate in art. 27 C. proc. civ. Legiuitorul a retinut, sub acest aspect, astfel cum se poate constata din simpla lectura a art. 27 C. proc. civ. atat existenta unei judecati penale in ultimii cinci ani inaintea recuzarii, cat si relatiile de "vrajmasie" ce pot fi determinate de cele mai diverse imprejurari (injurii, neintelegeri provocate de conflicte de ordin economic, amenintari, agresiuni fizice, formularea unei plangeri penale etc.). In privinta acestor relatii de dusmanie legea nu impune conditii privitoare la gravitatea actelor care au determinat deteriorarea raporturilor dintre judecator si persoanele mentionate in art. 27 pct. 9 C. proc. civ., astfel ca instanta care judeca cererea de recuzare va avea o mare putere de apreciere. Criteriul principal ramane insa acelasi: existenta sau inexistenta unei situatii care poate prezuma lipsa de impartialitate a judecatorului in solutionarea cauzei.

Ultima categorie de motive se refera la orgoliul profesional al judecatorului, situatie care se concretizeaza in faptul ca si-a spus "parerea cu privire la pricina ce se judeca". Din chiar modul de formulare a textului incident - art. 27 pct. 7 C. proc. civ. - rezulta fara echivoc ca legiuitorul a avut in vedere exprimarea unei opinii de catre judecator in legatura cu litigiul care formeaza obiectul judecatii. Iar din acest punct de vedere nu prezinta interes daca opinia judecatorului a fost exprimata de acesta inainte sau in cursul judecatii. Acest motiv de recuzare nu poate functiona in cazul in care judecatorul a exprimat o parere de principiu, in legatura cu modul de interpretare a unei dispozitii legale, in cadrul unei lucrari cu caracter stiintific. In acest caz, recuzarea nu functioneaza chiar daca judecatorul, in cadrul demersului sau stiintific, ar fi prezentat fapte similare cu cele care formeaza obiectul judecatii. Recuzarea este incidenta ori de cate ori ea se refera la obiectul concret al cauzei deduse judecatii, iar din acest punct de vedere credem ca sunt relevante chiar si acele sfaturi care au fost date uneia dintre partile litigante in legatura cu avantajele sau riscurile pe care le comporta exercitarea actiunii civile in cazul concret supus judecatii. O asemenea atitudine a judecatorului se raporteaza nemijlocit la raporturile litigioase deduse judecatii si angajeaza orgoliul sau profesional, ceea ce face sa se prezume o certa lipsa de impartialitate.

Cererea de recuzare trebuie sa cuprinda elementele oricarei cereri care se adreseaza unei instante judecatoresti si, in mod deosebit, trebuie sa indice motivele de recuzare, precum si mijloacele de dovada. Propunerea de recuzare se poate face si verbal in fata instantei. Recuzarea trebuie solicitata pentru fiecare judecator in parte si inainte de inceperea oricarei dezbateri. Daca motivele de recuzare s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor, partea interesata va trebui sa propuna recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute [art. 29 alin. (2) C. proc. civ.]. Neinvocarea exceptiei de recuzare in conditiile mentionate atrage dupa sine decaderea partii din dreptul de a o mai invoca. Judecatorul impotriva caruia a fost formulata o cerere de recuzare poate declara ca se abtine.

Prin urmare, dispozitiile legale privitoare la recuzare au pentru partile din proces un caracter dispozitiv; ele pot aprecia daca este sau nu cazul sa solicite indepartarea unuia sau mai multor judecatori din completul de judecata. Daca partile au incredere in obiectivitatea si impartialitatea unui judecator, fata de care exista motive de recuzare, pot renunta la invocarea recuzarii.

Dispozitiile art. 30 C. proc. civ. determina competenta de solutionare a cererilor de recuzare. Legea porneste de la constatarea ca recuzarea si abtinerea sunt incidente care intervin in desfasurarea normala a procesului civil. De aceea, in mod firesc recuzarea si abtinerea se solutioneaza de instanta sesizata cu actiunea principala. Principiul este consacrat in mod expres in chiar primul alineat al art. 30 C. proc. civ.

In ipoteza cand din cauza recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata (de pilda, unii judecatori sunt in concediu sau sunt incompatibili) cererea de recuzare se va solutiona de  instanta ierarhic superioara .

Actul de dispozitie al instantei in cazul solutionarii cererilor de abtinere si recuzare este incheierea. Iar aceasta solutie este valabila, in opinia noastra, si in cazul in care asupra recuzarii decide instanta superioara. Incheierea se pronunta, ca o cerinta elementara a respectarii principiului publicitatii, in sedinta publica. Incheierea prin care s-a admis recuzarea va arata in ce masura actele indeplinite de judecatorul recuzat urmeaza sa fie pastrate. Aceasta dispozitie procedurala nu este in deplina concordanta cu prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., text care statueaza, printr-o redactare imperativa, ca in timpul solutionarii cererii de recuzare "nu se face nici un act de procedura". Nerespectarea acestei cerinte imperative ar trebui sa atraga dupa sine nulitatea absoluta a actelor indeplinite.

Din modul de redactare a textului asupra caruia insistam aici mai rezulta ca legiuitorul are in vedere actele indeplinite dupa formularea cererii de recuzare. Prin urmare doar in acest caz se impune solutia unei nulitati iremediabile. Recuzarea poate interveni insa, in conditiile aratate mai sus, si in cursul judecatii, respectiv in cazul in care motivele ce le fundamenteaza s-au ivit in cursul dezbaterilor publice si uneori chiar dupa administrarea de probatorii. Prin urmare, se pune intrebarea care este soarta actelor si probelor indeplinite, respectiv administrate, inainte de formularea cererii de recuzare. Socotim ca art. 32 alin. (3) C. proc. civ. are in vedere cu deosebire aceasta din urma situatie. In aceasta imprejurare, judecatorul va avea dreptul sa aprecieze in ce masura actele de procedura au fost viciate prin faptul indeplinirii lor in fata unui judecator ce s-a aflat in una din situatiile prevazute de art. 27 C. proc. civ.

Acelasi drept de apreciere trebuie recunoscut instantei care solutioneaza cererea de recuzare si in privinta probelor administrate. In acest caz trebuie respectat si principiul potrivit caruia probele sunt castigate cauzei. Acest lucru presupune insa unele circumstantieri: este posibil ca o expertiza, un act cu valente tehnice si stiintifice, sa fie realizata cu toate cerintele legii, iar concluziile sale sa nu fie viciate prin participarea la judecata a judecatorului recuzat; uneori situatia poate fi diferita in cazul administrarii probei prin declaratiile martorilor, caci relatarile acestora pot fi influentate prin chiar modul de administrare a dovezilor de catre judecatorul recuzat. Iata de ce trebuie recunoscut instantei competente a judeca cererea de recuzare un drept larg de apreciere asupra posibilitatilor de readministrare a probelor.

De asemenea, in mod firesc, legea precizeaza ca in cazul admiterii cererii de recuzare judecatorul in cauza se retrage si nu poate participa la deliberare.

Incheierea de admitere sau respingere a cererii de abtinere, precum si cea de admitere a recuzarii nu poate fi atacata prin nici o cale de atac. Solutiile promovate de art. 34 alin. (1) C. proc. civ. au format si obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Exceptia invocata a fost respinsa, cu argumente convingatoare, caci, fara indoiala, derogarea de la exercitiul cailor de atac este deplin justificata, fiind vorba de un act de pura administratie judiciara.

Regimul juridic al incheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este insa diferit. De data aceasta incheierea poate fi atacata, dar numai o data cu fondul cauzei. O justificare deosebita a unor solutii evident judicioase nu se impune. De aceea, ne limitam sa aratam ca doar in ipoteza respingerii cererii de recuzare partea careia i s-a respins o atare cerere are interes sa exercite o cale de atac; in cazul admiterii cererii de recuzare un atare interes nu poate fi justificat. De asemenea, judecatorul recuzat nu poate justifica un interes in cauza, iar, pe de alta parte, el nu este parte in proces, ci un magistrat care face parte din structura unui organ judiciar.

In urma controlului judiciar, instanta superioara poate constata ca cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsa. Care va fi soarta actelor de procedura si a probelor administrate intr-o asemenea imprejurare? Raspunsul la aceasta intrebare ne este oferit, in termeni imperativi, de art. 34 alin. (3) C. proc. civ. Observam ca, de data aceasta, legea consacra un caz obligatoriu de refacere a actelor de procedura si a dovezilor administrate.