Hotararile judecatoresti

Hotararile judecatoresti

Hotararea judecatoreasca[1] - sententia - reprezinta actul final si de dispozitie al instantei prin care se solutioneaza, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre parti[2]. Intreaga activitate judiciara se realizeaza cu scopul de a solutiona un conflict civil concret. Datorita acestui fapt hotararea judecatoreasca - desemnand tocmai rezultatul activitatii judiciare (quod judex sentit) reprezinta, fara indoiala, cel mai important act al justitiei.

Importanta hotararii judecatoresti se releva pregnant atat din punct de vedere al partilor, cat si al societatii in general. Pentru parti, hotararea este destinata sa puna capat litigiului dintre ele si sa proteguiasca drepturi civile concrete. Pentru societate hotararea judecatoreasca, in general, reprezinta un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice si de eficientizare a normelor de drept substantial. Hotararea judecatoreasca are insa si un pronuntat caracter educativ, prevenind incalcarea dreptului de catre acei cetateni care in cazuri similare ar fi tentati sa nesocoteasca drepturile subiective recunoscute de ordinea juridica.

In literatura juridica[3] conceptul de hotarare este folosit si intr-un sens mai larg, anume pentru a determina toate dispozitiile luate de instanta cu privire la desfasurarea procesului civil, cu privire la administrarea probelor ori la rezolvarea unor incidente de procedura. Sensul care ne intereseaza aici este acela de act final si de dispozitie al instantei prin care se solutioneaza conflictul dintre parti. De altfel, asa cum s-a remarcat , acesta este si sensul conceptului folosit in Codul de procedura civila, atunci cand el distinge, in art. 255 intre hotararile propriu-zise si toate celelalte hotarari date de instanta in cursul judecatii si care se numesc "incheieri".

Problema naturii juridice a hotararii judecatoresti a ocazionat exprimarea unor opinii foarte diferite atat in literatura de drept procesual civil, cat si in literatura de drept procesual penal. Ce este hotararea judecatoreasca? Este ea un fapt sau un act juridic ori se reduce la un simplu silogism judiciar?

Asemenea intrebari se ridica caci judecatorul opereaza cu elemente de logica pe care le aplica la cazuri concrete. Opera de judecata presupune nu doar aplicarea legii, ci si stabilirea faptelor petrecute in viata cotidiana. Solutia finala a judecatorului nu poate face abstractie de procesul mental de elaborare a acesteia. In acest proces silogismul judiciar joaca un rol important.

De aceea, in doctrina s-a sustinut ca hotararea nu este altceva decat un silogism in cadrul caruia premisa majora este norma juridica, premisa minora este faptul invocat ca temei al pretentiei iar concluzia este rezultatul obtinut prin aplicarea legii la faptele respective[5].

In realitate hotararea nu poate fi redusa la o simpla "schema mentala" la care recurge in mod incontestabil judecatorul. Acesta trebuie sa aprecieze insa si faptele petrecute in lumea exterioara si chiar probele administrate in instanta. Este de necontestat ca logica joaca un rol preponderent in activitatea desfasurata de judecator, dar functia acesteia nu este, asa cum judicios s-a remarcat[6], exclusiva. Judecatorul nu poate fi considerat ca o "masina producatoare de sentinte" si nici sentinta ca "un lant de silogisme" .

Elaborarea hotararii se realizeaza in cadrul unui proces deosebit de complex. In acest proces determinarea si evaluarea faptelor are si ea un rol deosebit de important. De aceea, nu arareori rolul judecatorului este asemuit cu acela al istoricului. Iata ce sustine in aceasta privinta unul dintre cei mai reputati proceduristi latino-americani: "In cautarea adevarului, judecatorul actioneaza ca un istoric. Munca sa nu difera fundamental de cea pe care o realizeaza cercetatorul faptelor istorice: aduna documente, asculta martori, cauta parerea specialistilor din diferite domenii ale stiintelor inrudite, trage concluzii din faptele cunoscute construind prin conexiune fapte necunoscute. In acest sens, magistratul este istoricul faptelor care au determinat procesul. Metoda sa este similara (cu a istoricului n.a.) si similare sunt si rezultatele investigatiei sale"[8]. Dar cum recunoaste acelasi autor asimilarea judecatorului cu istoricul nu poate fi niciodata totala sau "completa".

Intr-adevar, judecatorul nu se poate opri numai la o relatare pur descriptiva a faptelor, el trebuie sa puna un "diagnostic" concret acestora, pentru ca apoi sa le califice din punct de vedere juridic. De aceea, hotararea finala a judecatorului nu este nici rezultatul exclusiv al unui simplu silogism si nici al unei investigatii istorice. Cu alte cuvinte, hotararea nu este un simplu fapt calificat juridic.

Hotararea judecatoreasca este rezultatul operei de infaptuire a justitiei si nu rezultatul unei opere de legalitate formala, iar aceasta opera se realizeaza printr-o multitudine de acte volitionale. Hotararea finala este ea insasi un important act juridic in elaborarea caruia logica joaca un rol foarte semnificativ, dar care se finalizeaza in mod necesar in acte de vointa[9].

In doctrina hotararile judecatoresti sunt clasificate dupa varii criterii. La unele clasificari se refera in mod expres sau implicit, chiar Codul de procedura civila. Interesul abordarii acestei probleme este nu doar de natura didactica, ci si practica, astfel ca in cele ce urmeaza ne vom referi la cele mai importante dintre ele.

a) Sentinte, decizii si incheieri

Este o prima clasificare pe care o face chiar art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este obiectul hotararii.

b) Hotarari propriu zise si hotarari provizorii

Criteriul acestei distinctii ne este oferit de durata actiunii hotararilor judecatoresti. Hotararile propriu-zise se caracterizeaza prin aceea ca prin ele se solutioneaza fondul dreptului si au, in principiu, o actiune nelimitata in timp. Marea majoritate a hotararilor judecatoresti fac parte din aceasta categorie.

Hotararile provizorii, astfel cum le sugereaza si denumirea, au efecte limitate in timp. Ele au ca obiect, de regula, luarea unor masuri numai pe durata procesului. Prin urmare, solutiile adoptate de judecator pot fi revocate sau modificate chiar in cursul judecatii; la sfarsitul procesului instanta le poate mentine, modifica sau desfiinta in functie de imprejurari. Chiar legea se refera la posibilitatea luarii unor asemenea masuri. Astfel, de pilda, potrivit art. 613² instanta poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanta presedintiala, masuri vremelnice cu privire la incredintarea copiilor minori, la obligatia de intretinere, la alocatia pentru copiii si la folosirea locuintei.

c) Hotarari definitive, hotarari nedefinitive si hotarari irevocabile

Criteriul distinctiv al acestei clasificari este puterea legala si forta executorie a hotararilor[10]. Pe baza acestui criteriu se poate stabili daca o hotarare judecatoreasca este susceptibila de apel sau recurs.

Determinarea cazurilor in care o hotarare este definitiva sau irevocabila este facuta in mod expres de lege. Astfel, potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ. urmatoarele categorii de hotarari au un caracter definitiv:

- hotararile date in prima instanta, potrivit legii, fara drept de apel;

- hotararile date in prima instanta care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, daca judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsa sau anulata;

- hotararile date in apel;

- orice alte hotarari care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.

In art. 377 alin. (2) C. proc. civ. se precizeaza ca sunt irevocabile urmatoarele categorii de hotarari:

- hotararile date in prima instanta, fara drept de apel, nerecurate;

- hotararile date in prima instanta, care nu au fost atacate cu apel;

- hotararile date in apel, nerecurate;

- hotararile date in recurs chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii;

- orice alte hotarari care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Toate hotararile care pot fi atacate cu apel fac parte din categoria hotararilor nedefinitive. Acestea se particularizeaza si prin faptul ca ele nu pot fi aduse la indeplinire pe calea executarii silite, cu exceptia celor prevazute de art. 278-279 C. proc. civ.

d) Hotarari integrale si hotarari partiale

De data aceasta criteriul distinctiv al diviziuni hotararilor il reprezinta continutul lor. Marea majoritate a hotararilor judecatoresti au un caracter integral, intrucat instanta este obligata sa statueze asupra intregului litigiu, adica asupra tuturor cererilor care i-au fost supuse spre solutionare. Dar, insasi legea permite si pronuntarea in anumite cazuri a unei hotarari partiale. O asemenea hotarare se poate pronunta, potrivit art. 270 C. proc. civ., pe baza recunoasterii de catre parat a pretentiilor formulate de partea adversa. Hotararea pronuntata in aceste conditii este executorie, conform art. 278 pct. 7 C. proc. civ. Judecata va continua in acest caz cu privire la pretentiile ce nu au format obiectul hotararii partiale.

e) Hotarari cu condamnare unica si hotarari cu condamnare alternativa

Criteriul distinctiv al acestei clasificari il reprezinta modul de condamnare al debitorului. Marea majoritate a hotararilor judecatoresti fac parte din prima categorie. Aceasta deoarece creditorul urmareste cel mai adesea sa obtina executarea in natura a prestatiei la care este obligat debitorul sau. Pentru a evita insa consecintele defavorabile ale disparitiei in viitor a bunului creditorul poate solicita si obtine o condamnare cu executare alternativa. Hotararile din aceasta categorie se caracterizeaza prin aceea ca ele prevad o obligatie principala, cum este obligatia de a preda un bun determinat si o obligatie secundara, cum este aceea de a plati contravaloarea bunului respectiv; obligatia secundara se va executa numai in masura in care nu mai este posibila executarea obligatiei principale.

f) Hotarari in constatare, hotarari in realizarea dreptului si hotarari constitutive de drepturi

Aceasta clasificare[11] este o consecinta a impartirii tripartite a actiunilor civile in actiuni in constatare, in realizare si constitutive de drepturi. Cu alte cuvinte, prin hotararile care fac parte din categoriile enuntate se urmareste tocmai realizarea scopului propus de reclamant.

Marea majoritate a hotararilor judecatoresti fac parte din categoria hotararilor in realizarea dreptului. Ele sunt analizate intotdeauna in opozitie cu hotararile in constatare.

Hotararile in constatare sunt acelea care au ca obiect simpla declarare a existentei sau inexistentei unui drept. Ele sunt pronuntate in urma unor actiuni in constatare pozitiva sau negativa. Reamintim ca in doctrina noastra s-a aratat ca actiunile in constatare se mai numesc si actiuni in recunoastere sau in confirmare[12]. Unii autori denumesc hotararile prin care se recunoaste doar existenta unui drept ca hotarari declarative sau actiuni pur declarative (sentencias declarativas sau de mera declaracion). In legatura cu aceasta categorie de hotarari s-a observat totusi in doctrina ca pana la un punct toate hotararile judecatoresti "contin o declaratie asupra dreptului ca antecedent logic al deciziei principale" . Intr-adevar, la rezultatul final urmarit prin actiunile in realizare sau constitutive se poate ajunge doar dupa ce se declara existenta circumstantelor ce determina condamnarea sau constituirea unei situatii juridice noi  .

Reamintim ca in trecut o buna parte a doctrinei nega categoria hotararilor declarative, cu motivarea ca functia tribunalelor nu este aceea de a face simple declaratii, ci de a rezolva conflicte reale si efective[16]. Ulterior aceasta teza a fost abandonata chiar de cei mai ferventi sustinatori .

Hotararile de condamnare sunt acelea care impun executarea unei prestatii (de a da, a face sau de a nu face). Aceste hotarari sunt rezultatul diferitelor circumstante care se produc in circuitul juridic civil: vatamarea unui drept al altuia, neplata unei creante, nerestituirea unei datorii, incalcarea unei obligatii de a nu face etc. De aceea, ele ocupa o extensie deosebita in dreptul procesual civil, imprejurare care a prilejuit, in trecut, chiar sustinerea ca pronuntarea hotararilor de condamnare a constituit functia predilecta a tribunalelor[18].

Ultima categorie de hotarari care fac parte din clasificarea enuntata este aceea a hotararilor constitutive de drepturi. Hotararile constitutive sunt acelea care creeaza, modifica sau sting un anumit statut juridic. Ele nu se limiteaza la o simpla declarare a unui drept sau la obligarea unei persoane sa efectueze o anumita prestatie. Aceasta categorie de hotarari incepe sa fie recunoscuta azi de tot mai multi proceduristi. Din aceasta categorie fac parte acele hotarari care creeaza un statut juridic nou, modificandu-l pe cel existent sau substituindu-l cu un altul diferit de cel anterior. De asemenea fac parte din aceasta categorie acele hotarari care produc efecte juridice ce nu se pot realiza decat prin intermediul organelor judiciare, cum este cazul divortului, punerii sub interdictie a unei persoane etc. Este cazul, in special, al acelor actiuni care se refera la statutul civil al persoanei. In toate aceste situatii este indispensabil ca printr-o hotarare judecatoreasca sa se creeze o situatie juridica noua.

Hotararea judecatoreasca produce efecte juridice importante. Aratam mai intai ca prin efecte ale hotararii judecatoresti intelegem consecintele juridice ce decurg din solutionarea litigiului dintre parti[19]. Care sunt aceste efecte ale unei hotarari judecatoresti? Raspunsul nu este foarte simplu, intrucat legea nu determina in mod expres asemenea efecte, iar in doctrina se exprima uneori puncte de vedere divergente. Astfel, in opinia unor autori autoritatea lucrului judecat nu este un efect, ci o calitate a hotararii judecatoresti; ea este, in aceasta opinie, doar expresia imutabilitatii verificarii jurisdictionale facute de instante asupra unei probleme litigioase . Independent de orice alte consideratii noi socotim puterea lucrului judecat, astfel cum o face marea majoritate a doctrinei , ca unul din cele mai importante si semnificative efecte ale unei hotarari judecatoresti.

In continuare vom evoca cele mai importante efecte ale hotararii judecatoresti. Reamintim ca puterea lucrului judecat a fost analizata in paginile precedente ale lucrarii, respectiv cu prilejul cercetarii exceptiilor de procedura.

Un prim efect al hotararii judecatoresti vizeaza dezinvestirea instantei. Acest efect se produce din chiar momentul pronuntarii hotararii. Solutia rezulta si din dispozitiile exprese ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit caruia dupa pronuntarea hotararii nici un judecator nu poate reveni asupra parerii sale.

Prin urmare, odata pronuntata sentinta judecatorii nu mai pot reveni asupra fondului cauzei - semel sententia dixit desini esse judex. Exista unele situatii particulare care sugereaza si existenta unor exceptii de la efectul dezinvestirii. In realitate, astfel cum s-a observat, nu este vorba de veritabile exceptii, ci doar de unele situatii particulare care numai aparent par a constitui veritabile exceptii[22]. Aceste "exceptii" vizeaza, in primul rand, indreptarea erorilor materiale (art. 281 C. proc. civ.) si interpretarea dispozitivului hotararii ce se executa [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]. In ambele situatii judecatorul nu se afla in postura de a reveni asupra propriei sale hotarari sau de a judeca din nou cauza. In categoria "exceptiilor" analizate trebuie situate, in al doilea rand, si caile extraordinare de retractare: contestatia in anulare si revizuirea. De data aceasta judecatorul este chemat sa pronunte o noua hotarare, dar aceasta intervine ca o consecinta a survenirii unor imprejurari noi, in general, necunoscute, la data primei judecati.

Al doilea efect important al hotararii este acela de a constitui un inscris autentic. Este o consecinta a elaborarii unui act juridic cu "solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut" (art. 1171 C. civ.). Hotararea judecatoreasca are astfel forta probanta a unui act autentic. In doctrina mai veche s-a spus sugestiv ca hotararea ii ofera reclamantului, care n-a avut nici un titlu sau numai un titlu sub semnatura privata, un titlu autentic[23].

Un efect important al hotararilor judecatoresti este cel executoriu. Potrivit art. 374 C. proc. civ. hotararile judecatoresti devin titluri executorii numai in masura in care sunt investite cu formula executorie.

Hotararea judecatoreasca produce, de regula, si un efect declarativ. Prin urmare, hotararea doar constata existenta unui drept, acesta preexistand judecatii. Regula aceasta nu are, astfel cum am aratat deja, un caracter absolut. Exista si hotarari constitutive de drepturi sau de situatii juridice noi. Efectul declarativ al hotararii se produce insa de la data introducerii cererii de chemare in judecata. De aceea, se remarca uneori ca hotararile judecatoresti produc efecte retroactive[24]. Hotararile constitutive produc, de regula, efecte numai pentru viitor.

Un ultim efect al hotararilor judecatoresti vizeaza prescriptia extinctiva. Odata pronuntata hotararea are ca efect si schimbarea obiectului prescriptiei. Cu alte cuvinte, prescriptia dreptului la actiune este inlocuita cu prescriptia dreptului de a cere executarea silita. De aceea, se vorbeste in doctrina despre o novatie sau de o noua actiune - o actio judicati[25]. Ceea ce trebuie precizat cu multa claritate este faptul ca "novatia" la care ne referim nu vizeaza, de regula, continutul dreptului dedus in justitie , ci eficienta hotararii pronuntate. Natura dreptului dedus in justitie influenteaza insa asupra duratei prescriptiei dreptului de a cere executarea silita, iar uneori determina chiar imprescriptibilitatea acestui drept.

Etapa deliberarii si pronuntarii hotararii judecatoresti este una din cele mai importante, intrucat in cadrul acesteia se sintetizeaza toate operatiile care determina elaborarea celui mai important act procedural. Pe de alta parte, dispozitiile privitoare la deliberarea si pronuntarea hotararii judecatoresti sunt aplicabile in mod corespunzator si in faza controlului judiciar.

Deliberarea reprezinta operatia in cadrul careia judecatorii stabilesc solutia ce urmeaza sa fie pronuntata cu privire la litigiul dintre parti[27]. Aceasta etapa a procesului civil are loc dupa administrarea probelor si solutionarea exceptiilor de procedura, precum si a oricaror alte incidente ivite in cursul judecatii. In acest sens art. 150 C. proc. civ. dispune: "Cand instanta se va socoti lamurita, presedintele va declara dezbaterile inchise".

Totusi legea reglementeaza si posibilitatea redeschiderii dosarului prin repunerea cauzei pe rol. O atare masura se poate dispune de instanta doar daca gaseste necesare noi lamuriri (art. 151 C. proc. civ.).

Deliberarea constituie o operatiune complexa in cadrul careia trebuie stabilite faptele pricinii si normele legale aplicabile litigiului. Legea nu contine referiri privitoare la ordinea in care trebuie stabilite aspectele esentiale ale cauzei. De aceea se considera ca aceasta ordine este lasata la libera apreciere a judecatorilor. De altfel, Codul de procedura civila nici nu ar putea prevedea vreo sanctiune pentru nerespectarea unei ordini stabilite, devreme ce deliberarea se realizeaza in secret. Totusi, in mod natural mai intai trebuie stabilita starea de fapt, intrucat numai dupa aceea se pune problema determinarii legii aplicabile raportului juridic astfel statornicit[28].

Operatiunile complexe aratate se realizeaza in secret, fie in sedinta publica, fie in camera de consiliu. Secretul deliberarii este destinat sa asigure conditii corespunzatoare pentru ca judecatorii sa fie feriti de orice ingerinte exterioare.

Deliberarea se face de regula in camera de consiliu. In cauzele mai simple, deliberarea se poate face chiar in cadrul sedintei de judecata. Judecatorii trebuie sa aiba grija ca si de data aceasta sa fie asigurat secretul deliberarii. Deliberarea in sedinta priveste cel mai adesea solutionarea unor incidente de procedura sau a unor cereri privitoare la instructia propriu-zisa a procesului.

Procesul deliberarii nu ridica probleme deosebite in cazul judecatorului unic, caci un atare proces se produce doar in constiinta acestuia, fara sa fie necesara consultarea altor magistrati. Legea prevede insa modul de realizare a deliberarii in cazul in care instanta este alcatuita din doi sau mai multi judecatori. In primul rand, potrivit art. 256 alin. (2) C. proc. civ. dupa chibzuire, presedintele aduna parerile judecatorilor, incepand cu cel mai nou in functiune, el pronuntandu-se cel din urma. Din aceasta dispozitie legala se poate desprinde concluzia ca sarcina conducerii procesului de deliberare revine presedintelui instantei.

De asemenea, dupa deliberare presedintele procedeaza la adunarea parerilor exprimate de catre judecatori. In aceasta privinta observam ca legea il obliga pe presedinte sa se pronunte cel din urma. Primul care trebuie sa opineze asupra solutiei este judecatorul mai nou in functie. Prin urmare, legiuitorul s-a oprit la solutia cea mai rationala si care este destinata sa asigure impartialitatea fiecarui judecator si sa inlature orice influenta pe care ar putea-o exercita presedintele, fie numai prin autoritatea si experienta sa. Cu alte cuvinte, judecatorul mai nou in functie si deci cu mai putina experienta nu va fi tentat sa se ralieze pur si simplu la opinia presedintelui. Un motiv serios de reflectie pentru tinerii judecatori si de indemn la asumarea intregii responsabilitati intr-o activitate in care spiritul de dreptate si de justitie trebuie sa fie dominant.

In cazul in care completul de judecata este format din doi judecatori pot sa apara si dificultati in legatura cu adoptarea deciziei finale. Intr-adevar, este posibil uneori ca cei doi judecatori sa aiba opinii diferite in legatura cu solutia ce urmeaza sa se pronunte. Astfel, de pilda, unul dintre judecatori poate opta pentru admiterea actiunii, iar altul pentru respingerea ei ori pentru admiterea cererii numai in parte. Rezolvarea unei asemenea situatii ne este oferita de art. 257 C. proc. civ.

Potrivit primului alineat al textului comentat, daca majoritatea legala nu se poate intruni, pricina se va judeca din nou in complet de divergenta, in aceeasi zi sau in cel mult 5 zile. Aceasta inseamna ca in cazul ivirii unei divergente, in conditiile aratate, cauza se repune pe rol, spre a se proceda la o noua judecata. Completul care va proceda la solutionarea cauzei se va constitui prin cooptarea presedintelui sau vicepresedintelui instantei, a presedintelui de sectie ori a judecatorului din planificarea de permanenta [art. 54 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara]. Prin urmare, judecata poate fi reluata numai de completul de divergenta constituit in conditiile aratate anterior, iar nu de vechiul complet de judecata ori de un alt complet.

Inainte de judecarea divergentei este obligatorie motivarea parerilor judecatorilor. Aceasta obligatie este impusa de lege in cazul in care divergenta se iveste in fata unei instante de fond, dar numai daca judecata nu se face chiar in ziua cand s-a ivit divergenta [art. 257 alin. (2) C. proc. civ.]. In prezent o atare situatie se poate ivi doar in cazul solutionarii apelurilor, imprejurare in care instanta de control judiciar procedeaza ca o instanta de fond sau in cazul, in care potrivit unor norme speciale, completul de judecata se constituie din doi judecatori.

Dezbaterile se reiau, in complet format potrivit art. 54 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, numai asupra punctelor ramase in divergenta. Daca, dupa judecarea divergentei, vor fi mai mult de doua pareri, judecatorii ale caror pareri se apropie mai mult, sunt datori sa se reuneasca intr-o singura opinie [art. 257 alin. (3) C. proc. civ.]. Ne aflam in prezenta unei norme procedurale deosebit de utile, intrucat ea este destinata sa evite aparitia unei noi divergente.

Mentionam deopotriva ca legea permite ca judecatorii ale caror opinii au prilejuit divergenta sa revina asupra opiniilor lor [art. 257 alin. (4) C. proc. civ.]. De asemenea, remarcam ca dupa judecarea punctelor ramase in divergenta completul care a judecat inainte de ivirea ei va putea continua solutionarea cauzei [art. 257 alin. (5) C. proc. civ.]. Aceasta regula este incidenta, in mod evident, in acele situatii in care divergenta s-a ivit cu prilejul solutionarii unui incident de procedura sau a altei chestiuni prealabile judecatii in fond. Daca divergenta s-a ivit in legatura cu decizia in intregul ei cauza va fi solutionata din nou de completul de divergenta[29].

In cazul completului format dintr-un numar impar de judecatori hotararea poate fi adoptata in unanimitate sau cu majoritate de voturi.

Parerea judecatorului ramas in minoritate se consemneaza in dispozitivul hotararii.

Dupa incheierea deliberarii se procedeaza la redactarea minutei. Observam ca legea se refera expressis verbis la redactarea dispozitivului, iar nu a minutei. Dispozitivul reprezinta un element esential al hotararii, intrucat el incorporeaza solutia adoptata de instanta cu privire la litigiul ce i-a fost dedus spre solutionare. In practica aceasta parte din hotarare poarta denumirea de minuta. Tot in practica aceasta minuta se trece pe dosul cererii de chemare in judecata sau pe un alt act important de procedura ori chiar pe o coala distincta, dar care se ataseaza la dosar.

Dispozitivul trebuie sa cuprinda, in termeni imperativi si lipsiti de orice echivoc solutia adoptata, fie ea de admitere sau de respingere a actiunii. De asemenea, judecatorii trebuie sa se pronunte prin dispozitiv asupra tuturor cererilor formulate de parti (cerere principala, cerere de chemare in garantie, actiune reconventionala, cerere de interventie etc.). Aceasta cerinta este o exigenta esentiala impusa de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Minuta (dispozitivul) se semneaza sub pedeapsa nulitatii, astfel cum prevede in mod expres art. 258 alin. (1) C. proc. civ., de judecatori. Desi textul mentionat nu o precizeaza in mod neechivoc se intelege ca dispozitivul se semneaza de judecatorii care au participat la dezbaterea in fond a litigiului. In acest sens s-a remarcat, in termeni foarte sugestivi, ca judecatorii deliberarii sunt si judecatorii dezbaterii[30]. Minuta redactata dupa deliberare nu este, astfel cum am aratat deja, altceva decat chiar dispozitivul hotararii. Prin urmare, hotararea trebuie sa aiba dispozitivul identic cu cel intocmit dupa deliberare, caci acesta este unic si nu poate fi modificat ulterior pronuntarii. Dupa redactarea minutei, presedintele completului de judecata sau unul dintre judecatori va trece, in condica de sedinta, datele esentiale ale acesteia, precum si numele judecatorului care va redacta hotararea.

Potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ. dispozitivul "se pronunta de presedinte, in sedinta, chiar in lipsa partilor". Pronuntarea dispozitivului este un act procedural deosebit de important, ea fiind destinata sa asigure publicitatea dezbaterilor si in aceasta faza a procesului civil. Daca deliberarea se face in secret este firesc ca pronuntarea solutiei finale sa se faca in sedinta publica.

Deosebit de semnificativ este faptul ca din momentul pronuntarii hotararea instantei constituie un act de autoritate publica. Solutia pronuntata de judecatori reprezinta, din momentul pronuntarii, pentru instanta un act "irevocabil". Si in acest moment instanta se desesizeaza de solutionarea cauzei. Momentul pronuntarii este important si pentru faptul ca el confera data certa hotararii. Pronuntarea hotararii in sedinta publica reprezinta un moment solemn al judecatii, iar nerespectarea acestei cerinte atrage dupa sine nulitatea ei[31]. In acest sens art. 258 alin. (3) C. proc. civ. dispune ca dupa pronuntarea hotararii nici un judecator nu poate reveni asupra parerii sale.

Pronuntarea dispozitivului se face in numele legii. Mentionam ca potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ: "Hotararea se da in numele legii". Acest text este de o mare generalitate, caci el se refera la hotararea finala in integralitatea sa. O dispozitie generala intalnim si in legea fundamentala. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Constitutie: "Justitia se infaptuieste in numele legii". Pronuntarea dispozitivului reprezinta doar o secventa importanta a activitatii judiciare, dar in mod firesc si acest act trebuie sa se pronunte in numele legii.

In cazul cand pronuntarea hotararii nu se poate face in ziua cand a avut loc dezbaterea in fond a cauzei, instanta va putea amana pronuntarea cu cel mult 7 zile. Amanarea pronuntarii va fi anuntata de presedintele instantei (art. 260 C. proc. civ.). Termenul prevazut de art. 260 C. proc. civ. are un caracter relativ, fapt pentru care nerespectarea lui nu poate produce consecinte cu privire la valabilitatea hotararii judecatoresti.

Situatia este insa diferita in cazul in care hotararea s-a pronuntat inainte de implinirea termenului stabilit in conditiile art. 260 C. proc. civ. Intr-o asemenea situatie hotararea este casabila, caci partile au fost private de dreptul de a-si formula apararile pe cale de concluzii scrise.

Cel de-al doilea alineat al textului comentat vizeaza situatia in care in momentul pronuntarii unul dintre judecatori nu mai face parte din alcatuirea instantei. Textul se afla in stransa legatura cu situatia la care se refera primul alineat. Prin urmare, trebuie sa avem in vedere ipoteza in care pierderea acestei calitati a avut loc dupa inchiderea dezbaterilor si inainte de pronuntarea hotararii. Solutia este fireasca de vreme ce la data judecatii judecatorul in cauza a facut parte din completul de judecata.

Totusi, legea precizeaza ca judecatorul nu se mai poate pronunta in cazul in care ulterior a pierdut calitatea de magistrat sau a fost suspendat din functie. Intr-o asemenea situatie, se impune repunerea cauzei pe rol si citarea partilor, pentru ca acestea sa puna concluzii in fata instantei legal constituite.

Hotararea judecatoreasca are un continut foarte diferit, in functie de obiectul judecatii. Cu toate acestea, pentru redactarea ei sunt necesare sa fie intrunite unele conditii expres determinate de lege. In acest sens art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede elementele pe care trebuie sa le cuprinda orice hotarare judecatoreasca.

Elementele prevazute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. alcatuiesc cele trei parti esentiale si indispensabile ale oricarei hotarari judecatoresti: practicaua, considerentele si dispozitivul. In continuare vom analiza distinct elementele constitutive ale hotararii judecatoresti.

Practicaua sau partea introductiva cuprinde elementele precizate in art. 261 pct. 1-4 C. proc. civ. Astfel cum se poate observa din simpla lectura a art. 261 pct. 1-4 C. proc. civ. practicaua cuprinde unele elemente de identificare a instantei si a partilor. Ea cuprinde deopotriva si o succinta prezentare a obiectului cererii. In aceasta privinta trebuie avut in vedere nu numai obiectul cererii principale, ci si a altor cereri incidente care largesc cadrul procesului cu privire la pretentiile deduse in justitie (cereri reconventionale, cereri de interventie, de chemare in garantie etc.).

Elementele mentionate prezinta o semnificatie particulara caci ele permit verificarea de catre instanta de control judiciar a modului de respectare a dispozitiilor legale privitoare la competenta instantei de judecata, la compunerea instantei, la participarea procurorului la activitatea judiciara etc. De asemenea, prin indicarea obiectului cererii se poate verifica daca instanta a statuat in limitele pretentiilor deduse in judecata, respectiv daca nu s-a pronuntat extra petita, ultra sau minus petita.

Practicaua cuprinde in mod obligatoriu si sustinerile "in prescurtare ale partilor cu aratarea dovezilor" si "concluziile procurorului". Aceste elemente sunt totusi deosebit de importante pentru exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotararilor judecatoresti. Astfel cum am aratat deja, cand am analizat incheierile de sedinta, mentiunile la care ne referim pot fi consemnate fie intr-o incheiere separata, fie in chiar practicaua hotararii finale[32].

Legislatia noastra procesuala nu impune forme particulare pentru inserarea in hotarare a elementelor prevazute de art. 261 pct. 1-4 C. proc. civ. O descriere sumara a elementelor evocate este suficienta. De aceea, pe buna dreptate, s-a afirmat ca din acest punct de vedere judecatorul nu este decat "un istoric obiectiv"[33].

Considerentele sau motivele de fapt si de drept reprezinta un element necesar al oricarei hotarari judecatoresti. In sistemul procesual traditional motivarea a avut si are un rol deosebit de important. Ea este o puternica garantie a impartialitatii judecatorului, a calitatii actului de justitie si ofera posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaste continutul motivelor ce au determinat pronuntarea unei anumite hotarari judecatoresti.

Tocmai de aceea doctrina a considerat in mod constant ca motivarea este un element esential al unei hotarari judecatoresti, iar lipsa acesteia atrage casarea ei[34]. Si in doctrina occidentala autori de prestigiu considera ca motivarea este "o regula generala aplicabila in toate materiile", in afara exceptiilor prevazute de lege si "in fata tuturor jurisdictiilor" . Motivarea reprezinta si o conditie impusa de majoritatea legislatiilor de inspiratie romano-germana.

In perioada anilor 1998-2000, in sistemul nostru procesual motivarea nu a mai constituit o conditie indispensabila a hotararilor pronuntate de instantele de fond. O atare solutie a fost promovata prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 29 ianuarie 1998, a carei istorie a fost insa scurta. In acest fel, legiuitorul nostru a renuntat la o regula traditionala si care este si in prezent aplicabila in majoritatea sistemelor de drept care se intemeiaza pe dreptul romano-germanic. Legiuitorul roman s-a inspirat probabil din sistemul de drept anglo-saxon, in care, in principiu, hotararile judecatoresti nu se motiveaza.

Solutia promovata de Ordonanta Guvernului nr. 13/1998 era oare adaptabila sistemului nostru de drept si mai ales actualei etape in care reforma democratica a justitiei nu a fost inca realizata? Este pregatit judecatorul roman sa infrunte aceasta sfidare a traditiei procesuale europene? Sunt intrebari delicate si care s-au pus deja si de alti teoreticieni, practicieni si parlamentari. Ele au generat, in ultima instanta, si "furtuna" care a condus la abrogarea Ordonantei Guvernului nr. 13/1998.

Modificarile aduse art. 261 C. proc. civ. erau totusi de natura sa descongestioneze activitatea judecatorului. Este unul din importantele efecte pozitive pe care le-a determinat amintita Ordonanta si care ar putea crea chiar si regrete, in viziunea magistratilor, pentru renuntarea la aplicarea ei.

In ceea ce ne priveste apreciem binevenita abrogarea actului normativ anterior mentionat, motivat de faptul ca acesta cuprindea dispozitii mult prea avansate pentru o societate aflata intr-o tranzitie atat de dificila nu numai din punct de vedere economic, ci si juridic si institutional. Justitia romaneasca nu este inca suficient pregatita pentru a infrunta sfidarile caracteristice unei societati democratice avansate. Pentru a dobandi prestigiul judecatorului englez magistratul roman mai are de parcurs o lunga perioada de timp. In aceeasi ordine de idei nu se poate ignora faptul ca in prezent litigiile civile se solutioneaza in prima instanta de un singur judecator. Or, tocmai aceste hotarari nu trebuiau motivate. In aceste conditii, arbitrariul judecatoresc nu era descurajat, ci dimpotriva sustinut si chiar promovat.

Codul de procedura civila nu instituie conditii particulare in legatura cu forma sau continutul considerentelor. In acest sens art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se refera doar la necesitatea redactarii motivelor de fapt si de drept "care au format convingerea instantei", precum si a celor "pentru care s-au inlaturat cererile partilor". In aceasta privinta se impune o concluzie importanta, anume aceea ca instanta trebuie sa se refere in motivare la toate capetele de cerere formulate si la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte, instanta trebuie sa se pronunte asupra a tot ceea ce s-a cerut prin actiune si asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretentiilor ridicate de parti. Aceasta nu inseamna, astfel cum s-a remarcat, ca instanta trebuie sa raspunda si la toate argumentele folosite de parti pentru sustinerea pretentiilor lor[36].

Motivarea trebuie sa fie deopotriva in stricta concordanta cu masurile luate de instanta prin dispozitiv. Scopul motivarii este tocmai acela de a fundamenta si explica masurile adoptate de instanta. De asemenea, astfel cum rezulta din dispozitiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivarea nu poate privi numai imprejurarile de fapt sau numai pe cele de drept, ea trebuie sa se refere la toate acestea.

Doctrina noastra a retinut si ea cateva conditii pe care trebuie sa le indeplineasca o motivare corespunzatoare a hotararii. Astfel s-a apreciat ca motivarea trebuie sa fie "pertinenta, completa, intemeiata, omogena, concreta, convingatoare si accesibila"[37] sau ca ea trebuie sa fie clara si simpla, precisa, concisa si ferma, intr-un cuvant sa aiba putere de convingere . Motivarea trebuie sa se infatiseze intr-o asemenea maniera incat sa corespunda imperativelor logicii . Aceasta inseamna ca motivele invocate in sentinta nu trebuie sa fie contradictorii sau dubitative; ele trebuie sa ofere partilor si instantelor de control judiciar o inlantuire logica a faptelor si regulilor de drept pe baza carora s-a ajuns la concluzia prezentata in dispozitiv. Motivarea unei hotarari poate cuprinde si succinte referiri la opiniile doctrinei in materia supusa judecatii, dar intr-o maniera succinta si clara, fara a reprezenta o veritabila incursiune stiintifica in domeniu. In aceeasi maniera concisa, judecatorul se poate referi si la jurisprudenta cea mai semnificativa in domeniu.

Dispozitivul este partea cea mai importanta a unei hotarari judecatoresti. Acest element al hotararii este prevazut in art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text care se refera, in terminis, la dispozitiv. El nu este altceva decat o reproducere a minutei redactate dupa deliberare. Intre minuta si dispozitiv trebuie sa existe o perfecta concordanta.

In sens restrans dispozitivul cuprinde doar solutia adoptata de judecator cu privire la pretentiile deduse judecatii[40] . Din dispozitiv face parte insa si solutia pronuntata de judecator asupra unor cereri accesorii, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecata .

Dispozitivul propriu-zis trebuie redactat de asa maniera incat, pe baza lui, sa se poata proceda la executarea silita. Daca in dispozitiv nu se indica prestatia concreta la care este obligat paratul, hotararea este incompleta si prin urmare susceptibila de casare. In ipoteza in care dispozitivul nu este suficient de clar, situatie de nedorit dar posibila in practica, partea interesata va putea solicita explicarea lui de catre instanta care a pronuntat hotararea. Solutia a fost constant promovata in jurisprudenta, fiind dedusa si din dispozitiile art. 400 C. proc. civ., text ce determina competenta instantei care a pronuntat titlul executoriu de a solutiona contestatiile privitoare la intelesul, intinderea si aplicarea dispozitivului. Dar aceasta solutie este prevazuta, in prezent, in mod expres si de dispozitiile art. 281¹ C. proc. civ. text introdus in Codul de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000.

In schimb, dispozitivul unei hotararii nu poate fi completat cu elemente necuprinse in minuta nici pe calea contestatiei la executare si nici a procedurii de indreptare a erorilor materiale. De la aceasta regula, legea procedurala face o importanta exceptie in art. 281² C. proc. civ., text pe care o sa-l analizam in comentariile urmatoare.

Existenta insa a unei identitati intre minuta si dispozitiv nu dispenseaza instanta de obligatia redactarii acestuia din urma in chiar cuprinsul hotararii.

Dispozitivul hotararii trebuie sa cuprinda insa si mentiunile prevazute in art. 261 alin. (1) pct. 7-8 C. proc. civ. Astfel cum am aratat dispozitivul in sens restrans cuprinde numai solutia propriu-zisa, adica cea data conflictului dintre parti. Din acest punct de vedere fostul art. 123 C. proc. civ. pct. 7 avea o redactare diferita, dar explicita in sensul precizat mai sus[42]. Intr-o acceptiune extensiva insa dispozitivul trebuie sa cuprinda si alte elemente prevazute de lege.

O prima mentiune este prevazuta de art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. si ea se refera la aratarea caii de atac si a termenului in care aceasta se poate exercita. Daca hotararea nu este susceptibila de o cale de atac ordinara in practica se face precizarea ca ea este definitiva. Aceasta mentiune este de un real ajutor pentru parti, in sensul ca le ofera posibilitatea de a se informa operativ si eficient asupra dreptului de a ataca hotararea pronuntata de instanta. Lipsa acestei mentiuni sau indicarea gresita a caii de atac ori a termenului de exercitare nu-i poate conferi partii un drept pe care nu-l are, dupa cum nici nu-l poate suprima. Solutia este promovata constant de doctrina si jurisprudenta  caci calea de atac este un beneficiu al legii, iar nu un drept acordat de instanta .

Observam ca dispozitia cuprinsa in art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se refera generic la indicarea caii de atac. Cu toate acestea, trebuie sa consideram ca legea are in vedere in mod firesc posibilitatea exercitarii caii ordinare de atac, iar nu si a celor extraordinare; aceasta deoarece unele cai extraordinare de atac nu sunt puse la dispozitia partilor, iar altele sunt conditionate de imprejurari necunoscute, in general, la data judecatii[44].

A doua mentiune care trebuie sa fie consemnata in hotarare este aceea ca ea s-a pronuntat in sedinta publica. Ne-am referit la aceasta cerinta cand am cercetat dispozitivul hotararii.

Ultima mentiune cuprinsa in hotarare si care este impusa de dispozitiile art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se refera la "semnaturile judecatorilor si grefierului". Textul enuntat este doar in parte in concordanta cu dispozitiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit caruia dupa ce se intruneste majoritatea se intocmeste de indata "dispozitivul hotararii care se semneaza, sub sanctiunea nulitatii, de catre judecatori". In pofida acestei situatii, trebuie sa aratam ca dispozitiile art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au o sfera mai larga de aplicare. Acest text vizeaza intreaga hotarare, intrucat numai in acest fel se poate atesta exactitatea tuturor mentiunilor pe care ea le cuprinde. Asa se explica si faptul ca, de data aceasta, hotararea se semneaza si de grefier.

Pe de alta parte, se impune constatarea ca insasi regimul juridic al sanctiunii nulitatii este diferit in cele doua situatii. Astfel, nesemnarea minutei de judecatori reprezinta o nulitate ce nu poate fi remediata decat prin casarea hotararii[45]. Intr-adevar, minuta se redacteaza "de indata", ceea ce exclude posibilitatea oricarei remedieri ulterioare. In schimb, nesemnarea hotararii reprezinta o neregularitate procedurala susceptibila de remediere. In acest sens art. 261 alin. (2) C. proc. civ. precizeaza ca: "In cazul in care, dupa pronuntare, unul dintre judecatori este in imposibilitate de a semna hotararea presedintele instantei o va semna in locul sau, iar daca cel in imposibilitate sa semneze este grefierul, hotararea va fi semnata de grefierul sef, facandu-se mentiune despre cauza care a impiedicat pe judecator sau pre grefier sa semneze hotararea".

Solutia enuntata de lege este promovata constant si de jurisprudenta noastra. Aceasta solutie nu poate fi extinsa insa prin analogie la situatia in care hotararea poarta numarul legal de semnaturi, dar nu ale judecatorilor care au pronuntat-o, ci si a unui alt judecator sau cand pentru toti judecatorii a semnat presedintele instantei[46].

De remarcat insa faptul ca art. 261 alin. 2 C. proc. civ. vizeaza imposibilitatea judecatorului sau grefierului de a semna, adica imprejurari cu caracter obiectiv, iar nu simpla omisiune de a semna hotararea. Aceasta imprejurare poate conduce la concluzia ca simpla omisiune de a semna determina, in mod iremediabil, nulitatea hotararii pronuntate de instanta de judecata. O atare concluzie poate fi promovata daca avem in vedere si renuntarea, prin Legea nr. 219/2005, la teza II din art. 261 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., text ce permitea remedierea omisiunii la care ne referim "oricand in cursul procesului". Iata de ce in practica instantelor se va ridica din nou problema naturii nulitatii determinate de nesemnarea hotararilor judecatoresti. Problema fundamentala va fi aceea de a cunoaste daca exista sau nu  posibilitati de remediere a omisiunii la care ne referim. Solutia negativa va determina casari formale de natura a aduce grave prejudicii partilor si care n-au nici o vina in legatura cu omisiunea evocata. O atare "redescoperire legislativa" poate obstacula chiar si dezideratul solutionarii cauzelor intr-un termen rezonabil. De aceea, ne altaturam opiniei potrivit careia reglementarea anterioara s-ar fi cuvenit sa fie pastrata .

Motivarea hotararii se face intr-un termen limita, de cel mult 30 de zile de la pronuntare. Actuala reglementare a fost statuata prin Legea nr. 219/2005. Anterior acestei reglementari motivarea trebuia facuta, in principiul, pana la data pronuntarii. Numai in ipoteza in care motivarea nu se putea  realiza pana la pronuntarea hotararii legea permite ca aceasta sa aiba loc ulterior.

In practica, insa, in cele mai multe cazuri, motivarea se realizeaza dupa pronuntarea dispozitivului in sedinta publica. Aceasta deoarece motivarea reprezinta o operatiune complexa care nu se poate realiza intr-un timp foarte scurt.

Prin urmare, actuala reglementare contine o singura schimbare semnificativa, anume aceea ca mentine un singur termen pentru motivarea hotararii, cel de 30 de zile, care incepe sa curga de la data pronuntarii.

Termenul de 30 de zile nu este sanctionat de lege cu nulitatea hotararii, dar nerespectarea lui poate atrage sanctiuni disciplinare pentru judecatorul vinovat. De altfel, este de observat ca potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303 din 29 iunie 2004 privind statutul magistratilor[48] constituie abatere disciplinara si "efectuarea cu intarziere a lucrarilor, din motive imputabile". Or, nemotivarea in termen a hotararilor se poate incadra in categoria acestei sanctiuni disciplinare.

In cazul judecatorului unic, motivarea se realizeaza de catre acesta. Atunci cand completul este alcatuit din mai multi judecatori, presedintele poate insarcina pe unul dintre ei cu redactarea.

Textul comentat mai stabileste si obligatia motivarii opiniei judecatorilor ramasi in minoritate in acelasi timp cu hotararea.

Hotararile judecatoresti se redacteaza in doua exemplare originale, dintre care unul se ataseaza la dosarul cauzei, iar celalalt se depune, spre conservare, la dosarul de hotarari ale instantei.

Este firesc ca hotararea judecatoreasca sa fie pastrata in fiecare dosar judecat, caci numai astfel se poate verifica legalitatea si temeinicia ei in urma exercitarii cailor legale de atac si se pot rezolva unele incidente ivite in timpul executarii silite in legatura cu interpretarea, intinderea sau intelesul dispozitivului ce se executa. De asemenea, pastrarea pentru conservare a unui al doilea exemplar dupa hotarare este deopotriva de rationala, spre a se evita consecintele negative in care singurul exemplar s-ar putea pierde, sustrage sau ar disparea din diferite motive.

Dispozitia cuprinsa in art. 266 alin. (2) C. proc. civ. instituie practic o derogare de la regula inscrisa in primul alineat. O atare derogare se poate face numai de presedinte. In cazul adoptarii unei asemenea masuri, de catre presedinte, este obligatorie totusi trecerea dispozitivului intr-un registru care va fi semnat de judecator si grefier. Consideram ca la aceasta masura trebuie sa se recurga cu multa prudenta, intrucat consemnarea dispozitivului intr-un registru nu satisface toate exigentele obligatiei impuse de primul alineat al textului comentat. Iar aceasta tocmai pentru faptul ca, de data aceasta, ceea ce se consemneaza este numai dispozitivul, iar nu si motivarea.

In practica se poate intampla ca, din varii motive, hotararea judecatoreasca sa cuprinda unele greseli, fie ele de judecata, fie unele de mai mica importanta si care nu au un atare caracter. Primele pot fi remediate, in mod firesc, numai prin intermediul cailor de atac instituite in acest scop de lege; cele din urma pot fi indreptate printr-o procedura supla expres reglementata in art. 281 C. proc. civ.

Pentru remedierea greselilor la care se refera art. 281 alin. (1) C. proc. civ. legea a reglementat o procedura speciala. Prin intermediul acestei proceduri pot fi corijate numai greselile la care se refera exemplificativ textul citat, precum si "orice alte greseli materiale".

Institutia indreptarii erorilor materiale si-a gasit aplicare in practica judiciara in scopul remedierii acelor greseli materiale care s-au strecurat in hotarare cu prilejul redactarii ei. Sintagma "eroare materiala" este folosita de legiuitor spre a exprima acele erori ce s-au strecurat in hotarare cu prilejul redactarii si care nu afecteaza legalitatea si temeinicia acesteia[49]. Doctrina si jurisprudenta au considerat constant ca pe calea procedurii reglementate de art. 281 C. proc. civ. nu pot fi remediate erorile de fond; acestea pot fi cenzurate si remediate doar prin intermediul cailor legale de atac.

Textul comentat a primit o noua redactare, imbunatatita, si care consacra si unele solutii jurisprudentiale, cu prilejul modificarii Codului de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000. Si in prezent insa dispozitiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. trebuie sa fie interpretate in mod restrictiv, caci astfel cum judicios s-a remarcat[51] textul reglementeaza o procedura de exceptie. De aceea, pe buna dreptate s-a decis ca pe calea institutiei rectificarii erorilor materiale nu se poate dispune intabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra constructiilor edificate de el cu motivarea ca este vorba de o omisiune a instantei. De asemenea, pentru consideratii similare s-a statuat ca pe calea procedurii rectificarii greselilor materiale nu se poate modifica dispozitivul hotararii in sensul ca acesta sa se refere la o suprafata de teren mai mare decat cea solicitata prin actiunea principala, in conditiile in care paratii nu au introdus o cerere reconventionala.

Pe aceeasi linie de gandire, jurisprudenta noastra a mai statuat ca in temeiul art. 281 C. proc. civ. nu se putea proceda la completarea dispozitivului hotararii sau la lamurirea intelesului acestuia. Precizam insa ca in dreptul procesual penal roman este consacrata si o alta solutie cu privire la posibilitatea completarii dispozitivului hotararii prin procedura rectificarii erorilor materiale. In acest sens art. 196 C. proc. pen. dispune ca dispozitiile privitoare la indreptarea erorilor materiale sunt aplicabile si in acele cazuri in care organul de urmarire penala sau instanta datorita unei "omisiuni vadite" nu s-a pronuntat asupra "sumelor pretinse de martori, experti, interpreti, aparatori", precum si cu privire la "restituirea lucrurilor sau la ridicarea masurilor asiguratorii". Remarcam ca dispozitiile procedurale la care ne referim au un caracter de exceptie in raport cu cele cuprinse in art. 195 C. proc. pen., acestea referindu-se la indreptarea erorilor materiale propriu-zise. Aceste dispozitii sunt eficiente si au ca scop inlaturarea unor "omisiuni vadite".

In sistemul Codului de procedura civila remedierea unor omisiuni vadite, cum sunt cele privitoare la nerezolvarea unor capete de cerere accesorii, nu putea fi realizata decat prin intermediul cailor de atac, iar nu a procedurii prevazute de art. 281 C. proc. civ. Dupa modificarea Codului de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 situatia s-a schimbat, legiuitorul instituind inca doua institutii, respectiv cele privitoare la interpretarea si completarea hotararii. In acest fel, s-a tinut seama atat de rezolvarea data unora din aceste probleme in sistemul Codului de procedura penala sau chiar in materie arbitrala (art. 362 C. proc. civ.). Deopotriva, legiuitorul roman a tinut seama si de solutiile consacrate in alte legislatii procesuale.

Erorile materiale strecurate in hotarare pot fi rectificate la cererea uneia dintre parti sau din oficiu. In privinta cererii de rectificare trebuie sa precizam ca legea nu impune cerinte deosebite. Totusi cererea de indreptare va trebui sa indice elementele din care rezulta savarsirea unei erori materiale si dispozitia din hotarare care se impune a fi rectificata. Cererea de indreptare a erorii materiale se solutioneaza fara citarea partilor. Daca instanta gaseste necesar, spre a obtine unele lamuriri, poate dispune si citarea partilor [art. 281 alin. (2) C. proc. civ.]. Instanta se pronunta prin incheiere data in camera de consiliu.

Legea nu instituie un termen pentru exercitarea cererii de indreptare a erorilor materiale strecurate in hotarare. Aceasta imprejurare a prilejuit si exprimarea unor opinii divergente. Opinia majoritara este insa in sensul ca greselile materiale strecurate intr-o hotarare judecatoreasca pot fi rectificate oricand[52]. In ceea ce ne priveste am considerat cu un alt prilej ca numai hotararile nesusceptibile de executare silita pot fi remediate oricand prin mijlocul procedural prevazut de art. 281 C. proc. civ. Hotararile susceptibile de executare silita nu pot fi remediate pe aceasta cale decat inauntrul termenului de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita. Solutia pe care o sustinem se intemeiaza pe faptul ca o hotarare judecatoreasca care nu s-a executat in termenul general de prescriptie pierde si puterea lucrului judecat, iar indreptarea unei atare hotarari ar fi lipsita de orice eficienta .

Distinctia de mai sus are un caracter exclusiv teoretic. Este adevarat ca legea nu face in mod expres o atare distinctie. Cu toate acestea, noi credem ca in stadiul actualei legislatii o atare distinctie se impune, caci o hotarare judecatoreasca care pierde puterea lucrului judecat se converteste in final intr-un simplu act autentic. Puterea lucrului judecat este elementul esential si caracteristic al unei hotarari judecatoresti. In lipsa acestui element si al fortei executorii hotararea este lipsita de functiile sale fundamentale. Or, in aceste conditii folosirea procedurii prevazute de art. 281 C. proc. civ. este lipsita nu numai de un interes practic si legitim, ci si inadmisibila, textul invocat avand in vedere o hotarare judecatoreasca susceptibila de a produce efectele sale caracteristice. Ne exprimam insa convingerea ca in viitoarea noastra legislatie procesuala s-ar impune reconsiderarea dispozitiilor art. 281 C. proc. civ., anume in sensul instituirii unui termen in cadrul careia sa se poata dispune indreptarea greselilor materiale. Precizam in acest sens ca in majoritatea legislatiilor procesuale sunt stabilite termene precise in cadrul carora se poate obtine rectificarea erorilor materiale strecurate intr-o hotarare judecatoreasca.

Cererea de indreptare a erorilor materiale se judeca in compunerea in care s-a solutionat si cauza in fond. Asupra cererii de indreptare instanta se pronunta printr-o incheiere. Solutia este fireasca intrucat prin acest act instanta nu solutioneaza fondul cauzei. In cazul admiterii cererii instanta va dispune indreptarea erorilor materiale cu mentiuni corespunzatoare pe ambele exemplare originale ale hotararii [art. 281 alin. (3) C. proc. civ.].

Impotriva incheierii pronuntate se pot exercita aceleasi cai de atac ca si impotriva hotararii indreptate (art. 281³ C. proc. civ.). Solutia enuntata este o aplicare a principiului ca accesoriul urmeaza soarta principalului. Prin urmare, impotriva incheierii de indreptare nu sunt deschise alte cai de atac decat acelea prevazute de lege si pentru hotararea rectificata[55].

Procedura de indreptare a erorilor materiale se aplica si in privinta incheierilor de sedinta, astfel cum prevede in mod expres art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

O institutie partial inedita, si care a fost introdusa in Codul de procedura civila prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, este aceea a interpretarii hotararilor judecatoresti. Potrivit art. 281¹ C. proc. civ., in cazul in care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotararii ori acesta cuprinde dispozitii potrivnice, partile pot cere instantei care a pronuntat hotararea sa lamureasca dispozitivul sau sa inlature dispozitiile potrivnice.

Textul comentat este, astfel cum am precizat deja, partial inedit, intrucat posibilitatea interpretarii era consacrata in legislatia noastra procesuala ca o posibilitate juridica ce se putea realiza pe calea contestatiei la executare. Din acest punct de vedere trebuie sa aratam ca dispozitiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ. consacra si in prezent, intr-o formula asemanatoare cu cea anterioara, posibilitatea exercitarii contestatiei la executare pentru "lamurirea intelesului, intinderii sau aplicarii titlului executoriu".

Domeniul de incidenta insa al institutiilor analizate este diferit. Interpretarea dispozitivului in temeiul art. 281¹ C. proc. civ. poate interveni numai pe baza unei cereri formulate in termenul prevazut de lege pentru declararea, dupa caz, a apelului sau recursului impotriva acelei hotarari. In schimb, contestatia la executare este conditionata de declansarea urmaririi silite, iar in cazul analizat, si de neutilizarea procedurii prevazute de art. 281¹ C. proc. civ. Prin urmare, cele doua institutii nu functioneaza in mod paralel, ci sunt complementare[56].

Institutia reglementata de art. 281¹ C. proc. civ. vizeaza si o alta situatie decat aceea a interpretarii dispozitivului, anume ipoteza inlaturarii prevederilor potrivnice cuprinse in dispozitiv. Existenta in dispozitivul hotararii a unor prevederi (dispozitii) potrivnice ce nu se pot aduce la indeplinire constituie, potrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ. un motiv de revizuire. Art. 281¹ C. proc. civ. nu conditioneaza insa folosirea institutiei de existenta unor dispozitii potrivnice ce nu se pot aduce la indeplinire. Cu toate acestea, noi am apreciat ca si aceasta institutie procedurala poate fi folosita numai daca partea justifica un interes, care, insa, poate fi legat tocmai de ambiguitatea hotararii si de imposibilitatea valorificarii ulterioare a dreptului recunoscut[57].

Cererea de interpretare a hotararii se solutioneaza de urgenta, prin incheiere data in camera de consiliu, cu citarea partilor. Incheierea se va atasa la hotarare atat in dosarul cauzei, cat si in dosarul de hotarari al instantei [art. 281¹ alin. (2) si (3) C. proc. civ.].

Si de data aceasta incheierea pronuntata asupra cererii de interpretare are acelasi regim juridic, sub aspectul exercitarii cailor legale de atac, ca si hotararea interpretata (art. 281³ C. proc. civ.).

Textul reprodus mai sus este identic cu cel anterior adoptarii Legii nr. 219/2005, cu exceptia faptului ca lipseste teza finala din reglementarea precedenta. Intr-adevar, in reglementarea anterioara, textul mai facea si precizarea ca cererea poate fi formulata in termenul prevazut de lege pentru declararea, dupa caz, a apelului sau recursului impotriva acelei hotarari.

Prin urmare, in conditiile actualei reglementari, formularea cererii de interpretare sau de inlaturare a dispozitiilor potrivnice nu mai este conditionata de respectarea termenului mentionat in vechea reglementare. Totusi, este de remarcat ca, potrivit art. 401 alin. (1 ) C. proc. civ., contestatia la executare care are o asemenea finalitate poate fi formulata numai inauntrul termenului de prescriptie a dreptului de a cere executarea silita.

Noua reglementare, adusa prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, a creat si posibilitatea completarii hotararilor judecatoresti. Potrivit art. 281² alin. (1) C. proc. civ., daca prin hotararea data instanta a omis sa se pronunte asupra unui capat de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotararii in acelasi termen in care se poate declara, dupa caz, apel sau recurs impotriva acelei hotarari, iar in cazul hotararilor date in fond dupa casare cu retinere, in termen de 15 zile de la pronuntare.

Institutia este deosebit de utila caci este de natura sa evite necesitatea exercitarii unei cai de atac pentru repararea omisiunii instantei de a se pronunta asupra unui capat de cerere. Textul necesita totusi cateva sublinieri desi el beneficiaza de o redactare corespunzatoare.

Mai intai, precizarea care se impune vizeaza caracterul general al institutiei, in sensul ca aceasta isi gaseste aplicatiune in privinta omisiunii de a solutiona un capat de cerere, indiferent de natura lui. De altfel, din acest punct de vedere, este de observat ca legea se refera la capetele principale sau accesorii, la cererile conexe sau incidentale. Interpretarea corecta a legii este, dupa parerea noastra, aceea ca art. 281² alin. (1) C. proc. civ. are in vedere una sau mai multe cereri care se includ in cadrul celor la care se refera textul (cazul, de pilda, al omisiunii de a se pronunta asupra cererii reconventionale dar si asupra cererii de chemare in garantie). In al doilea rand, trebuie avute in vedere nu numai capetele de cerere formulate in fata instantelor de fond, ci si cele promovate in fata instantelor de apel sau de recurs. Aceasta interpretare, judicioasa dupa parerea noastra, poate fi dedusa si din partea finala a art. 281² alin. (1) C. proc. civ., care se refera la termenul in care poate fi formulata cererea de completare in cazul hotararilor pronuntate in fond dupa casare cu retinere.

Completarea hotararii constituie si ea o institutie complementara cu revizuirea intemeiata pe dispozitiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., text potrivit caruia aceasta cale de atac poate fi exercitata si in cazul in care instanta "nu s-a pronuntat asupra unui lucru cerut". Este si aici vorba, in mod incontestabil, de omisiunea de a se pronunta asupra unui capat de cerere. Termenul de exercitare al celor doua cereri - cererea de completare si cererea de revizuire - este insa diferit, astfel cum rezulta din art. 281² alin. (1) C. proc. civ. si din art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Institutia completarii hotararilor judecatoresti nu poate fi folosita insa pentru indreptarea greselilor de judecata, adica pentru rectificarea solutiilor gresite cu privire la unele capete de cerere[58].

Cererea de completare a hotararii se solutioneaza de urgenta si intotdeauna cu citarea partilor. Instanta se pronunta asupra cererii de completare printr-o hotarare separata [art. 281² alin. (2) C. proc. civ.].

Legea reglementeaza si un caz particular de aplicare a institutiei completarii hotararii. Intr-adevar, potrivit art. 281² alin. (3) C. proc. civ. dispozitiile primului alineat se aplica si in cazul in care "instanta a omis sa se pronunte asupra cererilor martorilor, expertilor, traducatorilor, interpretilor sau aparatorilor, cu privire la drepturile lor".

Hotararea pronuntata asupra cererii de completare este supusa acelorasi cai de atac ca si hotararea completata [art. 281³ alin. (1) C. proc. civ.].