Garantarea obligatiilor. Dreptul de retentie.

Garantarea obligatiilor. Dreptul de retentie.

Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei institutii aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau alta,legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori imbunatatirea acelui bun.Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art 1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare (art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist (art 1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un contract nenumit. In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de retentie este opera doctinei. Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se impune. Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un debitum cum re iunctum.Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul In acest context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretata foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a nascut in legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care le-a primit pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea mandatului.In toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in ceea ce priveste cheltuielile pretinse. Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a exceptiei de neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci si asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa mult mai larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea integrala a datoriei. Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva insa eficacitatea pe plan practic.Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza legala de preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate din dreptul de retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie producand astfel,in atare situatie,efecte asemanatoare privilegiului. Mai consideram a fi util a aminti ca retentia se poate exercita asupra oricarui lucru mobil sau imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si asupra titlului constatator al dreptului de proprietate). Cu privire la natura juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp indelungat daca el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal. Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilitatii erga omnes al acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi opozabil tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai acestuia,creditorilor privilegiati sau ipotecari,tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in principiu,oricaror terti. Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal obiecteaza ca,desi opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera titularului lui doua atribute deosebit de importante:dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.Ca atare,el nu constituie un drept real,ci un drept personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta opozabilitate generala. Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei teze.Deosebirea de esenta dintre drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste de la faptul ca aceste drepturi reale indreptatesc pe titularii lor sa exercite animite prerogative in legatura cu un lucru fara interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte pasive,neindividualizate,nu au alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitiul acestor prerogative.Ele nu presupun insa un raport direct intre o persoana si un lucru.Esenta drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes.Drepturile personale sunt definite la randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu putinta decat-nemijlocit-prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si dreptul de preferina nu sunt,in opinia noastra,esentiale drepturilor reale,ci simple consecinte ale acestuia. Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal atata timp cat elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se pastreaza.Disparitia consecintelor nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul logic este intotdeauna invers.Afirmatia ca ar exista drepturi personale erga omnes contrazice insasi definitia acestora. Astfel putem concluziona afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect,opozabil erga omnes,o garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire, indivizibil, conferind o simpla detentie precara si nu o posesie. Aceste concluzii sunt sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un litigiu referitor la posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei unui drept real de garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din punctul de vedere al timbrajului. Astfel,in actiunea reclamantului pentru evacuare, parata a formulat cerere reconventionala pentru instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui avansul achitat, de 15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata acestei sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei, cererea acesteia fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca, dreptul de retentie, fiind un drept real imperfect, trebuia achitata taxa de timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, justificat de faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M., aspect necontestat nici de reclamant, fara insa a pretinde obligarea acesteia la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie este un drept real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr. 146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate la data solutionarii litigiului), taxa care, de altfel, a si fost achitata de parata la instanta de fond.Ca atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa legala datorata este achitata, recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi tribunal, pentru judecarea pe fond a cererii. Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu confera titularului sau cele doua atribute:de urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din pretul obtinut,asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile,care isi poate realiza creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea vanzarii lucrului la licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului. Dreptul de preferinta confera titularului sau o simpla detentiune precara,astfel incat existenta lui nu duce la dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul in care prin conventie s-a stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii lucrului. Odata cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina retentorului obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor a obligatiei de conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea lucrului provenita din culpa sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea operand nu numai pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie profita debitorului restituirii lucrului. Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de proprietate,face ca riscul pieirii fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii lucrului.Desi pieirea lucrului nu face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se stnge si nici nu se diminueaza corespunzator valoarea lucrului pierit. La randul sau creditorul restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare si utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia de restituire a cheltuielilor depinde de natura acestora:cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar in masura in care au creat un spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de valoarea lucrului.Proprietarul lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu ocazia detinerii acestuia. In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului de retentie pentru garantarea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate in temeiul unui act juridic nul exista o controversa. Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii imediate a lucrului-este inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care,in nici un caz,nu poate genera o solutie de fapt contrara intereselor ocrotite prin dispozitiile legale imperative.Acordarea dreptului de retentie,ar duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte ale actului juridic lovit de nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi si dupa constatarea nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a urmari executarea creantei.In sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile Decretului nr 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de vreme ce creditorul ar obtine conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat,redobandirea posesiei bunului neputanu-se face decat dupa executarea creantei.Asadar,dreptul de retentie ar opera,in esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii dreptului de retentie in acest caz s-a motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a efectelor nulitatii.Acordandu-se dreptul de retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai avantajoasa si garantii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a intrat in posesia bunului. In cea de-a doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii dreptului de retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la mentinerea efectelor nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata de toate partile si restabilirea situatiei anterioare,sub rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie incompatibil cu interese majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze repunerea partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea practica deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi sa-si achite datoria,pentru a reintra in posesia lucrului. Referitor la aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie se invoca pe cale de exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate acestea,in opinia noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe calea unei contestatii la executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre parti problema restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine statator, pentru ca detentorul sa fie in situatia de a-si face toate apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in principal la hotararea ce pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite constante a Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea bunurilor este executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la detine ori,dupa caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in evacuare.In masura in care problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod expres in procesul de partaj,ceea ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de retentie,consideram ca trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la executare,sa poata opune dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant sa-si execute si el obligatia ce-i revine (de a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau cheltuielile facute cu lucrul-desigur in ipoteza in care exista un debitum cum re iunctum).Daca s-a recunoscut posibilitatea rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care tin de fondul pricinii, cu atat mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii dreptului de retentie pe aceasta cale,dee vreme ce aceasta nu s-a putut face in timpul procesului de partaj ori el s-a nascut dupa pronuntarea hotararii ce se executa. Recunoasterea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executare suspenda executarea inceputa in baza hotararii de partaj pana la achitarea integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958 prescriptia executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a se intrerupe si prescriptia executarii sultei.