Garantarea obligatiilor. Dreptul de retentie.
Spre deosebire de celelalte garantii
reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in alte legi
speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei
institutii aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand,
intr-o materie sau alta,legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a
refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea unui lucru apartinand
debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de
gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie
imperfect in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al
altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa
refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati
sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori
imbunatatirea acelui bun.Astfel,acest drept este conferit vanzatorului
(art.1322 Cod Civil),depozitarului (art 1618,1619), comostenitorului tinut la
raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare (art 1377),locatarului
sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a
clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art
1910),creditorului gajist (art 1694),proprietarului expropriat (art 481).La
randul sau Codul Comercial certifica existenta dreptului de retentie in art 815
in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand cumparatorul a
fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi
este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale
conventionala printr-un contract nenumit. In lipsa unei reglementari
exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de retentie este
opera doctinei. Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii
interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei
ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si
limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta
un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate
ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile
prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu
general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se
impune. Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului
este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un
debitum cum re iunctum.Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un
contract-de exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un
contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun
imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se
vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul In acest context
trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie
interpretata foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand
creanta s-a nascut in legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului
si creanta corelativa sunt prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu
retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care le-a primit pentru
mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea
mandatului.In toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi
aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invoca sa fie proprietatea
exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in ceea ce priveste
cheltuielile pretinse. Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate
constitui o expresie a exceptiei de neindeplinire a contractului,aplicabila nu
doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci si asa-numitelor contracte
sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa mult mai
larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un
caracter relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual
sinalagmatic,putand fi inlaturata prin executarea partiala a obligatiei
principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este opozabil
tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la
achitarea integrala a datoriei. Desi mai putin energic decat celelalte garantii
dreptul de retentie isi releva insa eficacitatea pe plan practic.Fara a putea
opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza legala de
preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate
din dreptul de retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie
producand astfel,in atare situatie,efecte asemanatoare privilegiului. Mai
consideram a fi util a aminti ca retentia se poate exercita asupra oricarui
lucru mobil sau imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si asupra
titlului constatator al dreptului de proprietate). Cu privire la natura
juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp indelungat daca
el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal. Partizanii
teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilitatii erga omnes al
acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi opozabil
tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai
acestuia,creditorilor privilegiati sau ipotecari,tertilor achizitori ai bunului
al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in principiu,oricaror
terti. Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal
obiecteaza ca,desi opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera
titularului lui doua atribute deosebit de importante:dreptul de urmarire si
dreptul de preferinta.Ca atare,el nu constituie un drept real,ci un drept
personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta opozabilitate
generala. Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei
teze.Deosebirea de esenta dintre drepturile reale si cele personale (sau de
creanta) porneste de la faptul ca aceste drepturi reale indreptatesc pe
titularii lor sa exercite animite prerogative in legatura cu un lucru fara
interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte
pasive,neindividualizate,nu au alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de
natura sa stanjeneasca exercitiul acestor prerogative.Ele nu presupun insa un
raport direct intre o persoana si un lucru.Esenta drepturilor reale este deci
opozabiliatea erga omnes.Drepturile personale sunt definite la randul lor prin
aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport
juridic dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu
putinta decat-nemijlocit-prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si
dreptul de preferina nu sunt,in opinia noastra,esentiale drepturilor reale,ci
simple consecinte ale acestuia. Lipsa lor va configura un drept real sui
generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal atata timp cat
elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se
pastreaza.Disparitia consecintelor nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul
logic este intotdeauna invers.Afirmatia ca ar exista drepturi personale erga
omnes contrazice insasi definitia acestora. Astfel putem concluziona afirmand
ca dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect,opozabil erga
omnes,o garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire, indivizibil,
conferind o simpla detentie precara si nu o posesie. Aceste concluzii sunt
sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un litigiu referitor la
posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei
unui drept real de garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din
punctul de vedere al timbrajului. Astfel,in actiunea reclamantului pentru
evacuare, parata a formulat cerere reconventionala pentru instituirea unui
drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui avansul achitat, de
15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata
acestei sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei,
cererea acesteia fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca,
dreptul de retentie, fiind un drept real imperfect, trebuia achitata taxa de
timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta sentinta a fost
mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii
reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra
imobilului, justificat de faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M.,
aspect necontestat nici de reclamant, fara insa a pretinde obligarea acesteia
la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie este un drept
real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr.
146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate
la data solutionarii litigiului), taxa care, de altfel, a si fost achitata de
parata la instanta de fond.Ca atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru
de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa legala datorata este achitata,
recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi tribunal,
pentru judecarea pe fond a cererii. Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu
confera titularului sau cele doua atribute:de urmarire si de preferinta si nici
posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din pretul obtinut,asa cum o
poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile,care isi poate realiza
creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea
vanzarii lucrului la licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului.
Dreptul de preferinta confera titularului sau o simpla detentiune
precara,astfel incat existenta lui nu duce la dobandirea fructelor (aceasta
prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul in care prin conventie s-a
stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii lucrului. Odata
cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere
in sarcina retentorului obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in
sarcina creditorului retentor a obligatiei de conservare a bunului precum si
raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea lucrului provenita din culpa
sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea operand nu numai
pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie
profita debitorului restituirii lucrului. Acordarea dreptului de retentie
neoperand un transfer de proprietate,face ca riscul pieirii fortuite a lucrului
sa fie suportat de catre creditorul restituirii lucrului.Desi pieirea lucrului
nu face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se stnge si nici
nu se diminueaza corespunzator valoarea lucrului pierit. La randul sau
creditorul restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru
toate cheltuielile necesare si utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia
de restituire a cheltuielilor depinde de natura acestora:cele necesare vor fi
restituie integral,iar cele utile doar in masura in care au creat un spor de
valoare si nu au fost disproportionate in raport de valoarea
lucrului.Proprietarul lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe
creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu ocazia detinerii
acestuia. In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului de retentie
pentru garantarea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate
in temeiul unui act juridic nul exista o controversa. Intr-o prima opinie s-a
afirmat ca exceptia dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii
imediate a lucrului-este inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic
nul care,in nici un caz,nu poate genera o solutie de fapt contrara intereselor
ocrotite prin dispozitiile legale imperative.Acordarea dreptului de retentie,ar
duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte ale actului juridic lovit de
nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi
si dupa constatarea nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul
sau de a urmari executarea creantei.In sprijinul acestui punct de vedere s-au
adus si dispozitiile Decretului nr 167/1958 privitor la prescriptia
extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de vreme ce creditorul ar obtine
conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat,redobandirea posesiei
bunului neputanu-se face decat dupa executarea creantei.Asadar,dreptul de
retentie ar opera,in esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din Decretului
nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii dreptului de retentie in acest caz s-a
motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a efectelor
nulitatii.Acordandu-se dreptul de retentie creditorului care a intrat in
posesia lucrului in temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a recunoaste
acestuia o situatie juridica mult mai avantajoasa si garantii de care nu ar
putea beneficia creditorul care nu a intrat in posesia bunului. In cea de-a
doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii dreptului
de retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la
mentinerea efectelor nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii
efectelor sale fata de toate partile si restabilirea situatiei anterioare,sub
rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie incompatibil cu interese
majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze repunerea
partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea
practica deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi
sa-si achite datoria,pentru a reintra in posesia lucrului. Referitor la
aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie se invoca pe cale de
exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate
acestea,in opinia noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie
invocat si pe calea unei contestatii la executarea unei hotarari privind
restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de retentie s-a
nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre parti
problema restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine
statator, pentru ca detentorul sa fie in situatia de a-si face toate
apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in principal la hotararea ce
pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite constante a
Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea
bunurilor este executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de
catre cel care la detine ori,dupa caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici
o actiune in restituire sau in evacuare.In masura in care problema restituirii
sau a evacuarii nu a fost discutata in mod expres in procesul de partaj,ceea ce
a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de retentie,consideram ca
trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la
executare,sa poata opune dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant
sa-si execute si el obligatia ce-i revine (de a-i plati de exemplu sulta pe
care eventual o datoreaza sau cheltuielile facute cu lucrul-desigur in ipoteza
in care exista un debitum cum re iunctum).Daca s-a recunoscut posibilitatea
rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care tin de
fondul pricinii, cu atat mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii
dreptului de retentie pe aceasta cale,dee vreme ce aceasta nu s-a putut face in
timpul procesului de partaj ori el s-a nascut dupa pronuntarea hotararii ce se
executa. Recunoasterea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executare
suspenda executarea inceputa in baza hotararii de partaj pana la achitarea
integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958
prescriptia executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a se
intrerupe si prescriptia executarii sultei.