Forma actului juridic civil

FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

§1. Definiție și terminologie.

Istoric. Notiunea de "forma" a actului juridic civil. De-a lungul istoriei s-au confruntat doua mari sisteme: sistemul formalist si sistemul consensualist. Primul nu recunostea validitatea actului juridic decat daca partile si-au exprimat vointa urmand anumite forme; in astfel de cazuri actul se numeste solemn. Acest sistem a caracterizat drepturile arhaice. El a stat la baza dreptului roman primitiv in care consimtamantul trebuia exprimat in forme solemne, de regula prin formule sacramentale, dar si prin remiterea unui obiect oarecare care semnifica acordul de vointa sau prin "lovitura de palma", adica strangerea mainii etc. Dincolo de dezavantaje (arhaism, incetineala etc.) acest sistem stabilea intr-un mod neindoielnic vointa partilor si facilita proba actului.

Deoarece exigentele circuitului civil reclamau rapiditate in tranzactii, sub influenta dreptului canonic s-a admis ca pentru a te obliga este suficient consimtamantul; s-a pornit de la premisa ca cel care nu ramane fidel cuvantului dat comite un pacat. Astfel, incepand din secolul al XVI-lea dreptul modern a tins in permanenta spre recunoasterea consensualismului in domeniul actelor juridice[1]. Consensualismul se afla la punctul de convergenta a traditiei canonice cu mesajul revolutionar adoptat pentru a exalta respectarea cuvantului dat si puterea vointei omului. El emana o seductie intelectuala a unui sistem care este in acelasi timp moral si spiritualist. Dar acest sistem ramane idilic. Alte legislatii au pastrat traditia romana si prezinta un caracter mai formalist sau mai realist decat conceptia Codului nostru civil (este cazul sistemului germanic).

In sens larg, prin "forma" actului juridic civil intelegem conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca un act juridic civil atat pentru validitatea lui, cat si pentru proba existentei si continutului actului, cat si pentru opozabilitatea actului respectiv fata de tertele persoane[2].

§2. Forma actului juridic civil in sens restrans

(stricto sensu).

In sens restrans, prin "forma" actului juridic civil intelegem modul in care se exteriorizeaza vointa interna a partii (partilor) actului juridic, adica modul in care se exprima consimtamantul, "haina" in care acesta este imbracat (pentru ca, asa cum am vazut, vointa interna nu produce efecte juridice decat daca este declarata, exprimata sau exteriorizata).

O precizare necesara. Avantul tehnologiei informatiei a condus la dematerializarea documentului juridic, practic inlocuirea suportului de hartie cu cel electronic. Acest fenomen pune in discutie compararea inscrisului si semnaturii olografe cu inscrisul si semnatura electronica. Inscrisul electronic - potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica - "este o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau procedeu similar".

Asadar, se poate sustine ca prin noua reglementare s-a creat o noua forma a actului juridic si anume forma electronica. Totodata, in masura in care inscrisul electronic echivaleaza cu inscrisul traditional (ad probationem si ad validitatem), dreptul probator este inovat prin crearea probei electronice. S-a invederat, pe drept cuvant, ca inscrisul electronic va avea valoare juridica numai daca indeplineste anumite conditii. In orice caz, nu exista inscris electronic fara semnatura electronica, respectiv fara semnatura electronica extinsa[3].

§3. Principiul consensualismului.

Ca regula generala, pentru validitatea actului juridic civil este suficient ca vointa partilor intre care acest act se incheie sa fie exprimata sau exteriorizata, indiferent in ce forma s-ar manifesta aceasta exprimare. Altfel spus, problema formei actului juridic civil este dominata de principiul consensualismului potrivit caruia un act juridic civil este valabil incheiat prin simpla manifestare de vointa a partilor, indiferent de forma in care ea se exteriorizeaza (solo consensu).

Principiul consensualismului nu este exprimat de niciun text de lege. El este dedus pe cale de interpretare din faptul ca art. 948 C.civ. - care enumera conditiile de validitate ale conventiilor - nu face nicio referire la forma acestora, asa incat este de presupus ca forma de manifestare a consimtamantului este indiferenta si ca exprimarea consimtamantului intr-o forma anume este necesara numai in cazurile de exceptie pe care legiuitorul o prevede expres (asa cum este contractul de donatie, testamentul etc.); de asemenea, se deduce din dispozitiile art. 971 si 1295 C.civ.

De la principiul consensualismului exista trei exceptii: forma ceruta ad validitatem, forma ceruta ad probationem si forma ceruta pentru opozabilitatea fata de terti. Dar la aceste forme prevazute de lege consideram ca se mai poate adauga una: aceea convenita de parti pentru valabilitatea actului (forma voita sau conventionala). De pilda, prin conventia partilor se poate naste obligativitatea de a incheia actul in forma scrisa sau autentica.

Obligativitatea acestor forme cerute de lege poate sa aiba scopuri diferite:

- functia probatorie, bunaoara in cazul in care forma garanteaza continutul actului si, deci, actul juridic civil poate fi dovedit;

- functia de avertizare, cand obligativitatea formei atentioneaza partile asupra insemnatatii juridice a actului, indemnandu-i la reflectie;

-- functia de consiliere, cand, de exemplu, cu ocazia unui act indeplinit in fata notarului public acesta (cunoscator al legii si neutru) sfatuieste si informeaza juridic partile;

- functia de control; obligativitatea formei mai poate avea rolul de a se verifica actul juridic pentru ca el sa fie in consonanta cu interesele generale ale societatii[4].

Dreptul roman, la inceputurile sale, nu acorda simplului acord de voința nici o valoare (ex nudo pacta non nascitur actio); trebuia ca acest acord sa fie insoțit de unele forme solemne (verbis, literis sau re).

CAPITOLUL III.

EXCEPȚII DE LA PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI.

Secțiunea 1. Forma ceruta ad validitatem.

Justificarea formei cerute ad validitatem.

Prin exceptie de la principiul potrivit caruia actele juridice civile sunt consensuale, adica sunt valabile indiferent de forma de manifestare a vointei la incheierea lor, legiuitorul a prevazut pentru unele acte juridice civile necesitatea incheierii lor intr-o anumita forma solemna, ceruta drept conditie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem).

Astfel, contractul de donatie este valabil numai daca s-a incheiat in forma autentica (art. 813 C.civ.); aceeasi forma se cere si pentru actul de constituire a unei ipoteci conventionale, ca si pentru instrainarea terenurilor [art. 1772 C.civ. pentru ipoteci si respectiv art. 2 alin. (1), Titlul X, din Legea nr. 247/2005 pentru terenurile cu sau fara constructii situate in intravilan sau extravilan, indiferent de destinatia sau intinderea lor]; adoptia potrivit Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei; renuntarea expresa la succesiune potrivit Legii nr. 36/1995; actul prin care se doneaza organe, tesuturi sau celule potrivit art. 150 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii; testamentul ordinar este valabil numai daca este facut in una din cele trei forme reglementate de lege: autentic, mistic (scris sau dactilografiat de testator, inchis, sigilat si prezentat oricarei judecatorii) sau olograf (scris, datat si semnat de catre testator - art. 858 C.civ.), iar testamentele privilegiate, in formele detaliate de art. 868-886 C.civ.; actul juridic al casatoriei nu este valabil decat daca s-a incheiat in fata ofiterului starii civile, in conditiile de solemnitate prevazute de art. 12 si urm. din C.fam.; recunoasterea paternitatii unui copil din afara casatoriei se poate face valabil fie prin testament, fie printr-un inscris autentic [art. 57 alin. (2) C. fam.]; contractul de arendare (art. 3 din Legea nr. 16/1994); contractul de voluntariat (art. 6 din Legea nr. 195/2001); actele de mecenat potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 32/1994  etc.

In toate aceste cazuri - si in altele prevazute expres de lege - forma de exprimare a consimtamantului la incheierea actului juridic civil este un element constitutiv si o conditie de validitate a actului la fel cu oricare dintre conditiile de fond enumerate de art. 948 C.civ. examinate in sectiunile precedente. Iata de ce actele solemne nu pot fi incheiate prin manifestarea tacita a consimtamantului, ci numai prin exprimarea lui expresa in forma ceruta de lege.

Caracterele juridice ale formei ad validitatem.

Forma ceruta ad validitatem se caracterizeaza prin urmatoarele insusiri:

- este un element constitutiv, esential al actului juridic; in consecinta nerespectarea lui atrage nulitatea absoluta a actului juridic civil in cauza;

- este incompatibila cu manifestarea tacita de vointa; cu alte cuvinte, aceasta forma presupune manifestarea expresa a vointei;

este exclusiva (in principiu) ceea ce inseamna ca pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie indeplinita o anumita forma, de regula cea autentica (exceptie face testamentul)[5].

Condiții ce trebuie respectate pentru asigurarea formei cerute ad validitatem.

Acestea sunt, in esenta, urmatoarele:

- intregul act (adica toate clauzele actului juridic civil) trebuie sa imbrace forma ceruta pentru validitatea sa; in principiu nu este admis asa-zisul act per relationem (adica prin trimiterea la o sursa externa pentru determinarea continutului actului juridic);

- actul aflat in interdependenta cu actul solemn trebuie sa imbrace si el forma speciala;

Exemplu: mandatul dat pentru incheierea unui act solemn trebuie constatat prin procura autentica speciala.

- actul care determina ineficienta unui act solemn trebuie, in principiu, sa imbrace si el forma speciala, solemna (exceptie face legatul care poate fi revocat si tacit); nu trebuie neaparat sa existe o simetrie de forma[6].

Aplicații ale formei ad validitatem.

Principalele acte juridice pentru care legea impune forma ad validitatem sunt urmatoarele:

1. acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art. 704 C.civ. și art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995);

2. contractul de donație (art. 813 C.civ.)[7];

3. testamentul (art. 858 C.civ.);

4. revocarea expresa a unui legat (art. 920 C.civ.);

5. subrogația in drepturile creditorului consimțita de debitor (art. 1107 pct.2 C.civ.);

6. convenția de constituire a unui drept de ipoteca (art. 1772 C.civ.);

7. actul constitutiv al societații comerciale (art.5 alin. 6, art. 17, art. 36 și art. 56 lit.a din Legea nr. 31/1990, republicata);

8. contractul de arendare scris (art. 3 și art. 6 alin. 1 și 4 din Legea nr. 16/1994);

9. actul de mecenat (art. 1 alin. 4 din Legea nr. 32/1994, cu modificarile ulterioare);

10. exprimarea in scris a consimțamantului de a dona țesuturi sau organe umane in scop terapeutic (art. 5 alin.1, art. 7 alin. 2, art.8 și art. 10 din Legea nr. 2/1998);

11. actele juridice intre vii de instrainare a terenurilor de orice fel, situate in intravilan și extravilan (art. 2 alin. 1 și 2 Titlul X cu privire la circulația juridica a terenurilor din Legea nr. 247/2005). Art. 2 prevede: (1) Terenurile cu sau fara construcții, situate in intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau intinderea lor, pot fi instrainate și dobandite prin acte juridice intre vii, incheiate in forma autentica, sub sancțiunea nulitații absolute. (2) In cazul in care prin acte juridice intre vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau fara construcție, indiferent de destinația sau intinderea acestora, dispozițiile alin. (1) se aplica in mod corespunzator";

12. contractul de cesiune a drepturilor asupra marcii care, sub sancțiunea nulitații, urmeaza a se incheia in scris (art. 40 alin. 1 din Legea nr. 84/1998);

13. contractul de constituire a garanțiilor reale imobiliare, se incheie in forma autentica sau prin inscris sub semnatura privata și trebuie semnat de catre debitor (art. 14 alin. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999), aceasta din urma cerința ridicand forma scrisa la rangul de condiție de validitate[8];

14. actele constitutive ale asociațiilor și fundațiilor fara scop patrimonial (art. 6 alin.1 și art. 16 alin. 1 din O.G. nr. 26/2000 cu modificarile și completarile din O.G. nr. 37/2003), cu modificarile ulterioare;

15. contractul de voluntariat, care sub pedeapsa sancțiunii nulitații absolute trebuie incheiat in forma scrisa (art.6 alin. 1 din Legea nr. 195/2001).

Secțiunea 2. Forma ceruta ad probationem.

2.1. Noțiune și justificare.

Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale, legea sau vointa partilor poate sa impuna incheierea actului juridic intr-o anumita forma (scrisa), necesara nu pentru validitatea actului juridic ca atare (ca negotium), ci doar pentru dovedirea existentei si continutului acestuia (ad probationem).

Cu alte cuvinte, prin forma ceruta ad probationem trebuie sa ințelegem: imbracarea actului intr-o anumita forma, necesara pentru dovedirea acelui act juridic. In dreptul nostru civil, forma ceruta ad probationem consta in intocmirea actului in scris[9].

Forma ceruta ad probationem se justifica prin importanța unor acte juridice, altele decat cele pentru care legea cere forma solemna, pentru care legiuitorul atenționeaza parțile, inlaturand astfel echivocul, impunand cerința intocmirii lor in forma scrisa, forma care prezinta avantajul de a se consemna și reda exact voința parților. In acest fel se inlatura posibilitatea interpretarilor diferite, echivoce, prevenindu-se apariția unor litigii in legatura cu actele juridice respective, cat și ameliorarea sarcinii organului jurisdicțional in ceea ce privește stabilirea situației de fapt intr-un caz determinat.

Forma ceruta ad probationem se intemeiaza, pe de o parte, pe importanta anumitor acte juridice civile si, pe de alta parte, pe avantajul practic pe care il reprezinta o atare forma: certitudinea retinerii drepturilor si obligatiilor partilor si, prin aceasta, prevenirea litigiilor.

Sanctiunea nerespectarii formei ceruta ad probationem nu consta in nevalabilitatea actului - negotium iuris -, ci in imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de proba. Practic aceasta sanctiune este o decadere din dreptul de a proba.

Exemplu: potrivit art. 1180 C.civ., actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre o alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de catre acela care l-a subscris, sau cel putin acesta, inainte de a subsemna, sa adauge la finele actului mentiunea "bun si aprobat", aratand intotdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca.

Acest text cuprinde dispozitii de protectie pentru cel care se obliga, impiedicand practica semnaturilor date in alb, care lasa detinatorilor de rea-credinta posibilitatea de a completa inscrisul contrar intelegerii dintre parti. Masura preventiva a unui asemenea abuz este asigurata de dispozitia potrivit careia, in situatia in care inscrisul nu este scris in intregime de debitor, acesta trebuie sa specifice suma primita, intrebuintand formula "bun si aprobat". Nu este vorba de o formula sacramentala, ea poate fi inlocuita printr-o expresie corespunzatoare, esential fiind ca cel ce se obliga sa inscrie personal suma sau catimea lucrurilor primite.

Sanctiunea nerespectarii acestei formalitati cerute de art. 1180 C.civ. este aceea ca inscrisul este lipsit de putere probatorie, ceea ce nu afecteaza conventia ca act juridic care poate fi dovedita prin alte mijloace de proba, chiar prin proba cu martori si prin prezumtii, pentru ca, desi nul ca inscris, acesta constituie totusi un inceput de proba scrisa (pentru lipsa mentiunii "bun si aprobat")[10].

Astfel, actele juridice al caror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei (datorita devalorizarii leului, suma a devenit de mult derizorie), nu pot fi dovedite decat printr-un inscris (art. 1191 C.civ.); actul ca atare este valabil, dar - in caz de litigiu - el nu poate fi dovedit cu martori sau prezumtii, ci numai prin prezentarea unui inscris. Tot astfel, pot fi dovedite numai prin inscrisuri contractele de asigurare (art. 10 din Legea nr. 135/1996), de depozit voluntar (art. 1597 C.civ.), contractul de locatiune (art. 1416 C.civ.), contractul de inchiriere a locuintelor (Legea nr. 114/1996), tranzactia (art. 1705 C.civ.), contractul de sponsorizare (art. 1 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea), contractul de achizitie publica (Ordonanta nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii), acordul petrolier (art. 31 din Legea nr. 238/2004) etc.

In sfarsit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transfera drepturi reale asupra unor bunuri imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.), este necesara indeplinirea unor formalitati de publicitate pentru a le face opozabile tertelor persoane.

2.2. Caracteristicile formei ad probationem.

Caracterele formei "ad probationem" sunt urmatoarele:

- este obligatorie (iar nu facultativa); sub acest aspect se aseamana cu forma ceruta ad validitatem;

- nerespectarea ei atrage sanctiunea inadmisibilitatii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de proba;

- reprezinta (ca si forma ceruta ad validitatem) o exceptie de la principiul consensualismului (deoarece manifestarea de vointa trebuie sa imbrace forma scrisa).

2.3. Aplicații ale formei ad probationem.

In legislația civila exista o serie de dispoziții legale care fac aplicația cerinței formei ad probationem, deosebindu-se intre doua procedee tehnico-juridice:

a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte juridice civile, respectiv cele care au o valoare mai mare decat cea prevazuta de lege (art. 1191 alin.1 C.civ.);

b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice, cum ar fi:

1. contractul de locațiune (art. 1416 C.civ.);

2. depozitul voluntar (art. 1597 C.civ.);

3. tranzacția (art. 1705 C.civ.);

4. contractul de sponsorizare (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 32/1994, cu modificarile ulterioare);

5. acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr. 134/1995);

6. contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr. 136/1995, cu modificarile aduse prin Legea nr. 172/2004);

7. contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și contractul de reprezentare teatrala sau de execuție muzicala (art. 42, art. 68 alin. 2 și art. 69 alin. 1 din Legea nr. 8/1996);

8. contractul de inchiriere a locuințelor (art. 21 alin. 1 din Legea nr. 114/1996);

9. contractul de achiziție publica (art. 3 lit. b din O.G. nr. 60/2001).

Secțiunea 3. Forma ceruta pentru opozabilitate fața de terți.

3.1. Noțiune și justificare.

Prin forma ceruta pentru opozabilitate fața de terți ințelegem acele formalitați care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil și persoanelor care nu au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor[11].

Efectele actului juridic civil (drepturile și obligațiile civile carora actul juridic le da naștere, le modifica sau le stinge) se produc numai intre parți, atsfel incat parțile nu pot opune actul lor altor persoane (terților), care pot nesocoti existența actului respectiv. In acest sens se spune ca actul juridic nu este opozabil fața de terți. Aceasta, insa, numai in principiu, deoarece, in anumite situații exista anumite rațiuni pentru care legea prevede indeplinirea unor forme prin care un anumit act juridic sa poata fi cunoscut de terți.

Rațiuni de acest fel exista in cazul acelor acte juridice care constituie sau transmit drepturi reale, iar dupa cum se știe, drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes. Pentru a face opozabile fața de alții și actele juridice al cror obiect se refera la asemenea drepturi este necesara luarea unor masuri in acest scop, numite de publicitate (de aducere la cunoștința). Aceste masuri de publicitate se refera la imobile. De altfel, publicitatea imobiliara face actul juridic opozabil erga omnes.

Intr-adevar, pentru a da siguranța actelor juridice de dobandire a unor drepturi reale imobiliare și, in primul rand dreptul de proprietate, și mai ales pentru a le face opozabile și terțelor persoane, care sunt straine de actul juridic translativ de proprietate, legiuitorul a instituit un sistem de publicitate al acestor drepturi .

In cazul nerespectarii acestei cerințe de forma, sancțiunea consta in inopozabilitatea actului juridic, in sensul ca, da posibilitatea terțului interesat de a nesocoti actul juridic invocat de parțile acestuia sau de una dintre ele impotriva sa. In consecința, actul juridic civil produce efecte intre parți, dar este ineficace fața de cel de-al treilea, ceea ce practic inseamna ca parțile se vad in imposibilitatea de a se putea prevala de drepturile izvorate din acel act fața de terț.

3.2. Aplicații ale formei cerute pentru opozabilitate fața de terți.

Dintre formele de publicitate prevazute de normele dreptului civil, menționam urmatoarele:

Data certa a inscrisului sub semnatura privata, dobandita prin una din cele patru modalitați prevazute de art. 1182 C.civ.;

Inregistrarile, sau dupa caz, inscrierile prevazute de Legea nr. 64/1991 așa cum a fost modificata și completata prin Legea nr. 203/2002; Legea nr. 129/1992; Legea nr. 84/1998; Legea nr. 225/1998.

Inregistrarea contractelor de arendare in condițiile prevazute de art. 6 din Legea nr. 16/1994;

Inregistrarea in Cartea petroliera a actelor juridice de orice natura privind perimetrele de exploatare (art. 36 lit. j din Legea nr. 134/1995);

Publicitatea constituirii gajului (amanetului) și a oricarei garanții reale mobiliare prin inscrierea in Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare, in baza unui aviz de garanție reala emis de catre debitor (constituitor), Titlul VI, art. 3 din Legea nr. 99/1999[13];

Notificarea cesiunii de creanța potrivit art. 1393 C.civ., sau inscrierea ei in Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare (Titlul VI, art. 2 din Legea nr. 99/1999)[14];

Publicitatea imobiliara prin carțile funciare (art. 61 din Legea nr. 7/1996, cu modificarile și completarile aduse prin TITLUL XII al Legii nr. 247/2005);

Inregistrarile și publicitatea prevazute de Legea nr. 31/1990 privind societațile comerciale (art. 36 alin.1, art. 37 alin. 1, art. 40 alin. 1, art. 204)[15];

Inscrierea in cartea funciara a contractului de leasing care are ca obiect utilizarea unui bun imobil (art. 16 din O.G. nr. 51/1997, aprobata prin Legea nr. 90/1998) și inscrierea contractului de leasing care are ca obiect bunuri mobile in Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare (Titlul VI al Legii nr. 99/1999)[16];

Inregistrarea in registrele de publicitate imobiliara a contractelor de concesiune a terenurilor de orice natura (art. 39 din Legea nr. 219/1998);

Mențiunile cu caracter de protecție, precum și inregistrarile in materia dreptului de autor și drepturilor conexe (art. 126 și art. 148 din Legea nr. 8/1996).

CONCLUZII.

Creativitatea si proliferarea raporturilor juridice civile in cele mai multe cazuri are loc prin actul juridic. Sub acest aspect actul juridic se diferentiaza net de alte conduite (actiuni) umane. Cel ce savarseste un act juridic civil este legat prin vointa sa exteriorizata fata de ceilalti ale caror situatii juridice se afla intr-o dependenta in raport cu aceasta atitudine manifestata. Vointa in actul juridic presupune o intentie.

Daca motivatia externa a recunoasterii valabilitatii actului juridic se afla in lege, o motivatie interna se afla fara indoiala si in ideea de incredere: cei din jur trebuie sa se poata baza ca ceea ce s-a declarat cu prilejul incheierii unui act juridic civil se va respecta (exceptie: testamentul este valabil chiar daca nimeni in afara de testator nu stie de existenta sa). Totusi, de retinut ca recunoasterea validitatii actului juridic civil trebuie cautata in primul rand in principul autonomiei de vointa, care, simplu spus, stabileste ca orice persoana poate decide liber daca incheie un anumit act juridic, cu cine il incheie si ce continut va avea un asemenea act. In adevar, libertatea de actiune a omului nu trebuie sa se limiteze doar la libertatea de a actiona in domeniul personal, ci trebuie sa cuprinda si modelarea raporturilor juridice, adica: a constitui, a modifica sau a stinge asemenea raporturi. Or, instrumentul cu care vointa modelatoare prinde contur juridic il constituie tocmai actul juridic; dar puterea modelatoare a individului va avea eficienta juridica numai in masura in care este recunoscuta de ordinea de drept.

Actul juridic civil ar fi deci compus dintr-un complex de imprejurari relevante juridic si cel putin o vointa exteriorizata de care legea leaga anumite consecinte juridice. Aceasta vointa exteriorizata in directia producerii de efecte juridice este "samburele" actului juridic, "piatra sa de constructie"; de aceea s-a retinut: cine spune act, spune vointa, chiar intentie. Desigur vointa exteriorizata, singura - cu unele exceptii - nu inseamna inca act juridic, dar ea este mijlocul care pune in miscare crearea actului juridic. Cand lipseste aceasta vointa exprimata nu avem de-a face cu un act juridic. Asadar, in toate cazurile actul juridic este un act de vointa; el este prin ipoteza o actiune voluntara, un act liber si constient. Actul juridic presupune libertatea consimtamantului, acesta fiind elementul care conduce la formarea actului.

Se observa deci ca notiunea de act juridic este mai larga decat cea de vointa exteriorizata, deoarece pentru ca el sa existe mai este necesara si producerea de efecte juridice. Daca aceste consecinte juridice depind doar de vointa unei singure persoane, atunci va exista o suprapunere intre declaratia exteriorizata si actul juridic. Daca insa vointa exteriorizata singura nu poate sa produca efectul juridic voit, de regula va mai fi nevoie si de o alta vointa a altei sau altor persoane.

Izvoarele raportului juridic civil cuprind, pe langa evenimentele juridice (fapte care se petrec independent de voința omului și de care legea nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice), și acțiunile oamenilor, cele care produc raporturile juridice. Acestea din urma, acțiunile oamenilor, sunt imparțite, dupa existența sau nu a intenției, in acțiuni omenești savarșite fara intenția de a produce efecte juridice și acțiuni savarșite cu intenția de a produce efecte juridice, cunoscute și sub numele de acte juridice.

Codul civil nu cuprinde nici o definiție a actului juridic civil, dar in literatura de specialitate acesta este definit ca manifestarea de voința facuta cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica ori stinge raportul juridic civil concret.

Noțiunea de act juridic are doua ințelesuri și anume: act juridic civil in sens de negotium (operațiunea juridica in sine) sau act juridic civil in sens de instrumentum (documentul care atesta manifestarea de voința).

In sens larg, prin fapte juridice se inteleg atat actiunile omenesti savarsite cu intentia sau fara intentia de a produce efecte juridice, cat si evenimentele, adica faptele naturale.

In sens restrans, prin fapte juridice se inteleg numai actiunile omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc in puterea legii, precum si evenimentele, care sunt imprejurari care se produc independent de vointa omului dar de care legea civila leaga anumite consecinte juridice.

Prin urmare, daca la faptele juridice in sens restrans se adauga actele juridice, adica acele actiuni omenesti savarsite cu intentia de a produce efecte juridice se ajunge la notiunea de fapte juridice in sens larg.

Trebuie precizat ca in literatura juridica si in practica judiciara s-au cristalizat notiunile astfel: actele juridice sunt actiunile omenesti savarsite cu intentia de a produce efecte juridice, iar faptele sunt actiunile omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, care insa se produc in temeiul legii, la care se adauga si evenimentele (deci faptele juridice in sens restrans).

Considerat in sensul conceptului traditional, actul juridic civil a fost definit:

"un act de vointa savarsit cu scopul de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica sau stinge un raport juridic";

"un act de vointa savarsit cu scopul de a produce efecte juridice, adica de a crea, de a transmite, de a modifica sau de a stinge un raport juridic";

"actul de vointa savarsit de subiectul de drept pentru a crea, modifica sau stinge un raport juridic in temeiul dreptului obiectiv si in limitele pe care acesta il statorniceste".

Pentru o definitie corecta si completa a actului juridic civil, se impune luarea in considerare a urmatoarelor elemente:

actul juridic civil este o manifestare de vointa, este, deci, in primul rand rezultatul unei hotarari launtrice, rezultatul unui proces volutiv.

scopul exprimarii manifestarii de vointa il constituie producerea de efecte juridice civile; este elementul care diferentiaza actul juridic civil de faptul juridic civil savarsit fara intentia de a produce asemenea efecte.

efectele juridice avute in vedere trebuie sa priveasca nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete, element care deosebeste actul juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptului.

Pentru actele juridice civile, consimtamantul este un element structural, fiind cel mai important dintre elementele de structura ale acestei categorii juridice pentru ca:

este nu numai un element de structura ci si un element definitoriu al actelor juridice civile, caracter ce rezulta din urmatoarele corelari:

prin definitie, actul juridic civil este o manifestare de vointa intervenita in scopul de a produce efecte juridice;

privit lato sensu, consimtamantul este acordul de vointa al partilor in actele juridice bilaterale;

privit stricto sensu consimtamantul este manifestarea vointei de catre una din parti la incheierea unui act juridic civil bilateral, ori, in actele juridice unilaterale, manifestarea de vointa de catre autorul acestuia.

pe de alta parte, vointa inseamna, sub aspectul structurii actului juridic civil, mai mult decat consimtamantul ca element de structura; ea se prelungeste peste limitele acestuia, conturand un alt element de structura: cauza;

neindoielnic, consimtamantul este cel mai important element de structura al actului juridic civil si prin aceea ca, vointa, inclusiv cea incorporata in actele juridice, in general si in actele juridice civile, in special, da substanta esentei dreptului insusi;

in sfarsit, ideea de consimtamant-consimtamantul insusi atrage atentia asupra legaturii juridice nascute intre partile unui raport juridic civil concret.

In doctrina, s-a evidentiat ca in procesul de formare a vointei juridice se disting mai multe etape:

a)       reflectarea nevoilor sau dorintelor in constiinta;

b)       aparitia motivelor care indeamna la actiune;

c)       deliberarea;

d)       interventia motivului determinant, care nu este altceva decat reprezentarea intelectuala a scopului urmarit;

e)       hotararea de a incheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmarit, cu alte cuvinte, formarea consimtamantului.

Trebuie mentionat ca aceste etape de formare a vointei juridice se petrec pe plan intern psihologic. Pentru ca faptul psihologic sa se transforme in fapt juridic este necesar ca hotararea de a incheia actul juridic sa fie exteriorizata.

In ceea ce privește definiția actului juridic, așa cum am subliniat mai sus, creatorii de drept au formulat numeroase definiții ale actului juridic, dar dintre toate am ales pe cea care cuprinde toate elementele juridic:

"Prin actul juridic civil se intelege o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naste, modifica ori stinge un rapot juridic civil concret."

Gh. Beleiu

BIBLIOGRAFIE

1. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea Generala. Persoanele,  Ediția a III-a, revazuta și adaugita, Editura Hamangiu, București, 2008;
2. G.Boroi, D.Boroi, Garanția reala imobiliara reglementata de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, in revista Juridica, nr. 4/2000;
3. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, All Beck, București 2001;
4. Octavian Capatina, Titlul gratuit in actele juridice, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003;
5. Culegerea de practica civila 1993-1998, Curtea de Apel București;
6. Codul civil;
7. Codul familiei.
8. Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea Generala, Editura Lumina Lex, București, 2000;
9. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice;
10. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1999;
11. I. Deleanu, Grupurile de contracte si principiul relativitatii efectelor contractului, Dreptul nr. 3/2002;
12. Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Partea  generala, Editura C.H. Beck, București 2007;
13. N. Grigoraș, Buna-credința. Practica Judecatoreasca, Vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2007;
14. Ernest Lupan, Ioan Sabau-Pop, Tratat de drept civil roman. Partea generala, Volumul I,  Editura C.H. Beck, București, 2006;
15. Sache Neculaescu, Drept civil. Introducere in dreptul civil, Editura Hamangiu, București 2008;
16. M. Nicolae, Instituții de drept civil roman. Curs selectiv pentru licența 2000-2001, Editura Press Mihaela, București, 2000;
17. M. Nicolae, Publicitatea imobiliara și noile carți funciare, Edit Press Mihaela, 2000;
18. I. Olaru, Reconfirmarea notiunii de "inscris" in dreptul tehnologiei informatiilor, A.U.L.B. nr. 4/2005;
19. I. Retca, Contribuții la studiul procedurii interdicției, in Dreptul nr. 8/2000;
20. B. Stark, H. Roland, L.Boyer, Droit civil, Les obligations 2. Contract, Ed. Litec, 1998;
21. Fr. Terré, Introduction générale au droit, 4^e édition, Dalloz, Paris, 1998;
22. Petrica Trușca, Drept Civil. Introducere in dreptul civil. Persoanele , Editura Universul Juridic, București, 2005;
23. Cristina Turianu, Darul manual reflectat in literatura juridica și practica judiciara, in Dreptul nr. 6/2000;
24. Ovidiu Ungureanu, Reflectii privind protectia corpului uman, P.R., Supliment, Culegere de studii In honorem Ion Deleanu, 2004;
25. Ovidiu Ungureanu, Actele de procedura in procesul civil (la instanta de fond), Ed. a III-a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;