Administrarea probelor

Administrarea probelor

Administrarea probelor reprezinta o operatie complexa si deosebit de importanta in desfasurarea procesului civil. Doar arareori procesul civil se poate solutiona fara sa fie necesara administrarea unor probatorii adecvate. Acest lucru se realizeaza, mai cu seama, in cazul solutionarii procesului civil pe baza unor incidente (ca urmare a invocarii unor exceptii dirimante) sau pe baza unor acte de dispozitie ale partilor. Verificarea temeiniciei actiunii si a pretentiilor invocate in fata judecatorului implica insa cu necesitate administrarea de probe.

In aceasta parte a lucrarii ne propunem sa analizam principalele aspecte privitoare la administrarea probelor. Acest lucru se va realiza insa, astfel cum este firesc, in stransa corelatie si cu cerintele privitoare la admisibilitatea diferitelor mijloace de proba. Admisibilitatea probelor este o problema ce se studiaza si la disciplina drept civil. Dar o privire generala asupra intregului sistem probatoriu[1] se impune pentru o mai buna cunoastere a acestuia, iar, pe de alta parte, trebuie sa subliniem ca probele sunt elemente indispensabile ale activitatii judiciare.

Notiunea de proba este folosita in terminologia juridica in mai multe acceptiuni. Intr-un sens larg, prin proba se desemneaza fie actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui fapt, fie chiar rezultatul probatiunii. In sens restrans, conceptul de proba evoca insasi mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Este acceptiunea cea mai frecvent folosita in doctrina si jurisprudenta . Notiunea de proba este folosita in acest sens si in art. 167-225 si 235-241 C. proc. civ., texte care au ca obiect administrarea dovezilor.

Conceptului de proba i se confera si un alt inteles. Astfel, tot intr-o acceptiune restransa conceptul de proba evoca si faptul probator, adica faptul material, care, odata dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant pentru solutionarea cauzei. Din acest punct de vedere trebuie sa distingem intre doua categorii de fapte:

a) faptele principale (facta probanta sau res probantae), care reprezinta tocmai obiectul probei, adica ceea ce trebuie demonstrat, dovedit, in fata judecatorului; b) faptele probatorii (facta probantia sau res probantes), adica faptele ce sunt utilizate spre a stabili existenta sau inexistenta raportului litigios.

Probele nu reprezinta o categorie exclusiv juridica. Ele se intalnesc si in alte domenii ale vietii sociale sau in domeniul cercetarii stiintifice. Intre probele folosite de cercetator si cele utilizate in activitatea judiciara exista anumite similitudini, dar si esentiale deosebiri care pot fi evidentiate sub multiple aspecte[2]. Retinem doar cateva dintre acestea. In primul rand, ca o latura comuna evidentiem faptul ca atat judecatorul cat si omul de stiinta (istoric, matematician, fizician etc.) au ca scop comun determinarea adevarului. Pe de alta parte, investigatia stiintifica, ca si cercetarea judecatorului se raporteaza la fapte sau evenimente petrecute intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat.

Deosebirile dintre probe in general si probele judiciare sunt insa esentiale astfel cum am anticipat. Probele in general se realizeaza intr-o deplina libertate de investigare a cercetatorului, iar o atare libertate priveste atat autorii investigatiei, obiectul, cat si mijloacele de investigatie. In schimb, probele judiciare se realizeaza potrivit unor reguli prestabilite de lege si care se impun atat judecatorului, cat si partilor. De asemenea, cercetatorul poate reveni asupra propriei sale cercetari, fie pentru a fundamenta o alta concluzie, fie pentru a descoperi alte fapte si argumente in sprijinul aceleiasi solutii. Cercetatorul, in general, nu este tinut sa finalizeze investigatia sa intr-un timp limitat. Asemenea atribute nu-i sunt recunoscute judecatorului, iar faptele sale se materializeaza in final intr-o hotarare judecatoreasca ce va fi inzestrata cu forta caracteristica lucrului judecat[3].

In ordinea consideratiilor de mai sus se mai poate arata ca proba poate fi privita atat din punct de vedere al instantei, cat si al partilor litigante. Din punctul de vedere al instantei probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea functiei jurisdictionale: stabilirea adevarului in cauzele supuse judecatii. Aceasta deoarece, asa cum sublinia un reputat procedurist italian, "nu poate exista justitie daca aceasta nu este fondata pe adevarul faptelor la care se refera"[4].

Din punct de vedere al partilor, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge judecatorul asupra existentei sau inexistentei unor fapte relevante in procesul civil. De aceea s-a afirmat ca proba este, din punct de vedere al partilor, "o modalitate destinata a forma convingerea magistratului"[5]. Iar convingerea magistratului depinde, in mare masura, de activitatea probatorie a partilor litigante. Tocmai aceasta imprejurare l-a determinat pe cunoscutul procedurist uruguayan Eduardo J. Couture sa afirme ca proba civila este "mai mult decat o metoda stiintifica de cercetare" ea se aseamana cu proba matematica, "fiind o operatie de verificare a exactitatii sau falsitatii altei operatiuni anterioare" .

Importanta probelor in procesul civil este foarte bine ilustrata prin adagiul latin "Idem est non esse aut non probari" (absenta unei probe este egala cu absenta dreptului). Aceasta maxima, care si-a pastrat actualitatea, demonstreaza importanta covarsitoare a probelor in orice sistem judiciar. Adagiul roman amintit socheaza la prima vedere pentru ca semnifica ca cel care nu-si demonstreaza dreptul sa afla in aceeasi situatie cu cel ce nu este titularul unui drept. De aceea s-a remarcat ca adagiul enuntat exprima numai "o jumatate de adevar", intrucat un drept se poate concepe si independent de mijloacele susceptibile de a-i stabili existenta, iar unele drepturi se realizeaza in mod voluntar, chiar daca probatiunea lor s-ar dovedi imposibila[7].

Pastrand semnificatia reala a adagiului roman mentionat se poate afirma totusi ca probele au un rol covarsitor in viata juridica. De ele depinde nu numai stabilirea faptelor, ci si calitatea hotararilor judecatoresti pronuntate. Fara existenta probelor activitatea judiciara nici nu poate fi, adeseori, conceputa. Probele concura la stabilirea adevarului, la formarea convingerii intime a judecatorului si la pronuntarea unor hotarari temeinice si legale. Ele confera instantelor superioare posibilitatea de a exercita un control eficient asupra legalitatii si temeiniciei hotararii atacate.

In prezent probele nu beneficiaza de o reglementare unitara in dreptul nostru. Dispozitii privitoare la probatiune intalnim atat in Codul civil, cat si in Codul de procedura civila. Astfel, in Codul civil intalnim dispozitii privitoare la probe in Capitolul IX intitulat: "Despre probatiunea obligatiilor si a platii", situat in Titlul III al Cartii a III-a. Dispozitiile din aceasta parte a Codului civil se refera, in esenta la sarcina probei, la conditiile si forta probanta a principalelor mijloace de proba (inscrisuri, marturia, prezumtiile si marturisirea).

Codul de procedura civila cuprinde dispozitii privitoare, indeosebi, la administrarea probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate in Sectiunea a III-a, intitulata "Administrarea dovezilor" din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat in Cartea a II-a). Codul de procedura civila reglementeaza insa si unele mijloace de proba neprevazute de Codul civil, respectiv expertiza si cercetarea la fata locului.

Observam insa ca nu numai obligatiile urmeaza sa fie probate in caz de contestare a raporturilor juridice nascute in circuitul civil, ci orice fapt ce prezinta relevanta pentru solutionarea litigiului. Pe de alta parte, unele probe prezinta si anumite particularitati. Avem in vedere obligatiile comerciale a caror probatiune este supusa si unor reguli deosebite statornicite in Codul comercial. In acest sens facem precizarea ca art. 46-57 C. com., din Titlul V, intitulat "Despre obligatiunile comerciale in general", contine precizari privitoare la regimul probelor in materie comerciala. Semnificative in aceasta privinta sunt dispozitiile art. 46 C. com., text potrivit caruia obligatiunile comerciale si liberatiunile se probeaza cu acte autentice, cu acte sub semnatura privata, cu facturi acceptate, prin corespondenta, prin telegrame, cu registrele partilor si cu martori.

Prin urmare, se poate observa ca art. 46 C. com. se refera si la alte mijloace de proba decat cele reglementate in legislatia civila si procesual civila, cum sunt facturile acceptate, telegramele si registrele partilor.

Reglementarea probelor, in principal, in Codul civil si in Codul de procedura civila, reprezinta o consecinta a preluarii modului de abordare a sistemului probatoriu de legislatia civila franceza. O atare reglementare duala a fost preluata de alte legislatii de inspiratie franceza. In conceptia legiuitorului francez de la inceputul secolului trecut trebuie sa se faca distinctie intre regulile de fond privitoare la probe si cele privitoare la administrarea probelor. Regulile de fond sunt acelea care guverneaza obiectul probei, sarcina acesteia, natura, conditiile de admisibilitate si forta probanta a probelor. Regulile privitoare la administrarea probelor sunt acelea care se refera la punerea in valoare a acestora in cadrul procesului civil[8]. Aceasta distinctie a fost pastrata in unele legislatii, ca si in legislatia romana, pana in zilele noastre .

O atare reglementare duala a fost criticata atat in doctrina occidentala[10] cat si in doctrina romana . In prezent, tot mai multi autori inclina inspre solutia apartenentei probelor la dreptul procesual civil. Aceasta deoarece, astfel cum afirma si reputatii civilisti francezi Alex Weill si Francois Terre, reglementarea probelor in codul civil francez, in legatura cu obligatiile, s-a vadit o metoda defectuoasa, "caci problema probei nu intereseaza numai obligatiile, ci toate drepturile - cum sunt drepturile reale, drepturile de familie, si intr-o maniera generala toate situatiile juridice oricare ar fi ele" . In mod judicios observa si proceduristul italian Enrico Tullio Liebman ca legiuitorului i-a lipsit o viziune unitara asupra probelor, caci normele care disciplineaza materia, sub toate aspectele sale "constituie - prin rigoarea unitatii obiectului - un tot organic indivizibil, constitutiv al unei institutii juridice unitare, a carei parti diverse trebuie sa se coordoneze in mod logic intre ele" .

Observatiile autorilor mentionati sunt pertinente, iar o parte din argumentele mentionate au fost reiterate de doctrina, inclusiv de literatura noastra de specialitate. In acelasi timp se cuvine sa aratam ca vechile reglementari potrivit carora probele apartin dreptului civil corespunde unei conceptii privatiste asupra procesului. Aceasta conceptie priveste probele in mod exclusiv din punct de vedere al partilor, ignorand rolul esential al judecatorului in probatiune si mai ales semnificatia dovezilor in realizarea justitiei. Si nu in ultimul rand, credem ca nu se poate face abstractie de faptul ca probele judiciare sunt inseparabile de dreptul la actiune. Ele reprezinta mijloace organizate de lege pentru dovedirea pretentiilor afirmate prin actiune sau pentru combaterea acestora. Tocmai de aceea in literatura moderna se vorbeste si despre existenta unui veritabil "drept la probe". Mentionam in acest context ca in dreptul anglo saxon probele sunt reglementate, tocmai datorita importantei lor, intr-un veritabil cod. Astfel, in S.U.A. probele sunt reglementate intr-o lege speciala: Law of evidence. Solutia fiind promovata si in alte tari ca India, Canada etc.[14]

Precizarile de mai sus ne conduc la concluzia, afirmata deja si in doctrina noastra in legatura cu necesitatea reglementarii unitare in viitor a probelor, respectiv in Codul de procedura civila[15]. De altfel, cum arata si regretatul profesor clujean Aurelian Ionascu, o atare optiune este fireasca, caci si in materie penala probele sunt reglementate in Codul de procedura penala .

Accesul la justitie, pentru valorificarea drepturilor subiective, este recunoscut de ordinea de drept democratica. Drepturile afirmate in justitie se intemeiaza insa pe fapte sau acte juridice a caror dovada in justitie se impune in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. Dar cine are sarcina probei in procesul civil? In mod firesc, reclamantul este cel care invoca in sprijinul pretentiilor sale o anumita stare de fapt. Paratul, cel putin la initierea procesului, nu solicita schimbarea starii de fapt existente.

De aceea, inca din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit caruia cel ce afirma o pretentie in justitie trebuie sa o dovedeasca. Aceasta regula traditionala este exprimata prin adagiul latin ei incumbit probatio qui dicit non qui negat[17]. Principiul enuntat este consacrat, dupa modelul legislatiei franceze, si in Codul nostru civil. Potrivit art. 1169 C. civ. "Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca". Principiul enuntat isi gaseste consacrare in marea majoritate a legislatiilor civile si procesual civile.

Instituirea principiului enuntat, in cuprinsul codurilor civile adoptate in secolul trecut, este in mare masura o consecinta a pozitiei acordate judecatorului in materie civila. Este indeobste cunoscuta evolutia legislativa, de-a dreptul spectaculoasa, de la pozitia de neutralitate a judecatorului si pana la promovarea principiului rolului activ al judecatorului. O atare realitate a prilejuit si promovarea opiniei potrivit careia in aceste conditii nu se mai poate vorbi in mod propriu de sarcina probei. Un autor latino-american afirma in aceasta privinta necesitatea de a urma concluziile doctrinei de drept procesual penal, care a preferat sa "radieze vocabulele sarcina probei" din lexicul stiintific[18]. Opinia enuntata ilustreaza, in opinia noastra, doar evolutia spectaculoasa la care ne-am referit mai sus.

Sarcina probei constituie insa o realitate in dreptul modern si o necesitate a unei bune functionari a justitiei democratice. Sarcinile impuse insa partilor trebuie sa fie imbinate in mod armonios si dialectic cu rolul conferit judecatorului in instructia judiciara in general, si mai ales in domeniul probatiunii. De aceea, cercetarea probelor nu se poate face fara o incursiune fie ea chiar succinta in problematica privind sarcina probei. Iar sarcina probei se raporteaza la conduita impusa de lege unei parti sau chiar ambelor parti pentru a demonstra adevarul faptelor pe care le afirma.

Or, din acest punct de vedere, solutia enuntata de art. 1169 C. civ. este una naturala si de o implacabila logica juridica. Cum insa reclamantul afirma mai intai o pretentie in justitie constatarea care se impune este acea ca sarcina probei revine in primul rand acestuia. Romanii au concretizat acest principiu in adagiul actor incumbit probatio. Sarcina probei nu implica un drept al adversarului, ci un imperativ al interesului personal al partii care invoca o pretentie in justitie. In mod firesc, neprobarea faptelor afirmate comporta un risc extrem pentru reclamant: pierderea procesului.

Dar sarcina probei nu poate fi redusa numai la dovedirea faptelor alegate de reclamant. Exista situatii in care sarcina probei revine mai intai paratului. Este cazul exceptiilor invocate de catre parat pentru a paraliza pretentiile reclamantului (cum sunt exceptia puterii lucrului judecat, exceptia de prescriptie etc.). Intr-o asemenea imprejurare sarcina probei va reveni mai intai paratului, respectiv cum se exprimau romanii: reus in excipiendo fit actor.

O situatie particulara este aceea a prezumtiilor, care deplaseaza sarcina probei de la persoana in favoarea careia acestea au fost create la partea adversa[19]. Este vorba insa numai de prezumtiile relative, intrucat in privinta prezumtiilor absolute nu se admite proba contrara (art. 1202 C. civ.).

Prin urmare, se poate afirma ca in dreptul modern sarcina probei se imparte intre reclamant si parat. In legatura cu determinarea concreta a sarcinilor reclamantului si paratului in doctrina si jurisprudenta s-au formulat cateva reguli, care reprezinta rezultatul unui efort de sinteza jurisprudentiala si doctrinara. Astfel, s-a apreciat ca reclamantul este indatorat sa faca dovada existentei raportului juridic invocat, in timp ce paratul va trebui sa probeze, daca este cazul, faptele obstacol care au impiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamant, precum si faptele ulterioare ce au fost de natura sa modifice sau sa stinga raportul juridic respectiv[20].

Regulile enuntate pot fi uneori insuficiente, astfel cum s-a remarcat[21], fapt pentru care judecatorul trebuie sa joace un rol activ in cadrul probatiunii judiciare. Intr-adevar, viata juridica este mult mai complexa, caci adeseori partile aleaga fapte complexe, unele pozitive, iar altele negative; alteori dreptul afirmat se bazeaza pe existenta unor varii acte juridice. In unele legislatii moderne au fost consacrate unele din principiile prezentate deja. Asemenea clarificari, la nivelul unor principii generale, s-ar impune sa fie facute si prin viitorul Cod de procedura civila.

Obiectul probei[22] il reprezinta tocmai actele si faptele ce au semnificatie juridica in sensul ca ele creeaza, modifica sau sting raporturi de drept. Cu alte cuvinte, obiect al probei sunt actele si faptele generatoare de drepturi si obligatii si cu privire la care s-a declansat conflictul dintre parti. Aceasta inseamna ca, in principiu, orice act sau fapt cu semnificatie juridica pentru litigiul in curs de solutionare poate constitui obiect al probatiunii judiciare. Faptele afirmate in sprijinul pretentiilor deduse in justitie trebuie sa indeplineasca, asa cum vom avea prilejul sa remarcam in continuare, anumite cerinte pentru a putea fi invocate ca atare in justitie.

Faptele care trebuie dovedite in procesul civil pot fi fapte materiale sau fapte psihologice. Primele se exteriorizeaza in concret, pe cand cele din urma se materializeaza numai prin consecintele pe care le determina. Si unele si altele pot forma obiect al probatiunii judiciare.

Unele fapte impun precizari particulare. Este in primul rand cazul faptelor negative. Si aceste fapte pot forma obiect al probatiunii[23] desi legea nu o spune in mod expres cu titlu de principiu general. Intr-o atare imprejurare dovada faptului negativ se face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt vecin si conex. Mentionam ca uneori necesitatea probarii unor fapte negative este prevazuta in mod expres de lege. Astfel, de pilda, pentru declararea disparitiei sau a mortii unei persoane se impune stabilirea faptului ca intr-un anumit interval de timp nu s-au obtinut date despre cel disparut. In schimb, faptele negative indefinite, cum ar fi faptul ca o persoana n-a fost niciodata intr-o anumita localitate, sunt uneori greu sau chiar imposibil de probat, datorita nedeterminarii lor in timp.

A doua categorie de fapte este aceea a faptelor constante. Sunt constante acele fapte pe care legea le considera existente si cu privire la care judecatorul nu poate admite ori ordona dovezi. Asemenea fapte sunt prezumate de legiuitor pe baza generalizarii unor raporturi frecvente. In aceasta categorie se includ prezumtiile legale care se impun fara posibilitate de tagada sau numai pana la proba contrara[24].

Un loc aparte si cu privire la care se impun anumite explicatii il ocupa faptele notorii. In dreptul antic era promovat adagiul notoria non egent probatione. Prin fapte notorii trebuie sa intelegem acele fapte care sunt cunoscute in general de toata lumea, pretutindeni, intr-o anumita tara sau numai intr-o anumita zona geografica[25]. Pentru a fi notoriu faptul trebuie sa fie cunoscut de asa maniera incat sa nu provoace nici o indoiala asupra existentei sale sau asupra modului sau de a fi . De asemenea, notorietatea se infatiseaza ca un concept deosebit de complex si cu un anumit grad de relativitate. El trebuie interpretat tinand seama de gradul de cunoastere a faptului de un numar nedeterminat de persoane. Nu poate fi vorba insa de o cunoastere a faptului de toata lumea, caci un fapt poate fi notoriu chiar daca nu este cunoscut de toata populatia dintr-o tara sau dintr-o anumita regiune. In acelasi timp faptele notorii se raporteaza la imprejurari cunoscute in mod real, iar nu efectiv de un numar nedeterminat de persoane. Legislatia noastra nu face referire expresa la faptele notorii. Cu toate acestea, se considera ca asemenea fapte nu trebuie dovedite de catre parti. Aceasta asertiune se refera doar la faptul in sine, adica la faptul invocat ca fiind notoriu. Probatiunea va purta insa asupra caracterului notoriu a acelui fapt .

Exista si unele fapte care sunt cunoscute personal de judecator, respectiv care provin dintr-o alta sursa, iar nu din piesele de la dosar. Sunt susceptibile asemenea fapte de probatiune? Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi decat negativ, caci judecatorul nu-si poate intemeia solutia pe alte fapte decat acelea care sunt administrate cu respectarea principiului nemijlocirii. Desi solutia nu este prevazuta in mod expres de lege, ea este unanim admisa in doctrina noastra[28].

Cu privire la obiectul probatiunii se impune si precizarea ca ea nu poarta asupra normelor juridice[29]. Legile, indiferent de forma lor de exprimare, sunt prezumate in mod absolut ca sunt cunoscute de toti cetatenii. Prin urmare, judecatorul nu poate solicita partilor sa propuna probe cu privire la dovada normelor juridice. Aceasta regula era ilustrata in dreptul francez si prin adagiul devenit celebru: "Avocat, passez au fait: La Cour sait le droit". Cunoasterea legii de catre judecator atrage (jura novit curia) obligativitatea pentru acesta de a o aplica.

Principiul jura novit curia se explica nu numai prin notorietatea legilor adoptate intr-un stat, ci si prin esenta functiei jurisdictionale, aceea de a aplica legea la cazurile concrete. Iar in procesul de aplicare a legii judecatorul beneficiaza de o absoluta independenta. Partile au posibilitatea de a-si sustine tezele favorabile si de a solicita aplicarea unei norme sau alta, precum si o anumita interpretare a acesteia, dar in final judecatorul este cel care "spune dreptul", potrivit principiului traditional narra mihi factum dabo tibi jus.

Regula enuntata nu are o valoare absoluta. Chiar si in dreptul intern se cunosc unele exceptii de la aceasta regula. Avem in vedere acele imprejurari, relativ rare, cand obiceiul este considerat izvor de drept. In asemenea situatii partea care invoca obiceiul respectiv poate fi obligata sa produca dovezi in acest sens.

O a doua exceptie importanta vizeaza raporturile de drept international privat. Potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari obtinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat. Acelasi text precizeaza, in alineatul al doilea, ca partea care invoca legea straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei. Daca totusi nu se poate stabili continutul legii straine se va aplica legea romana. Aceste solutii sunt firesti, caci regula jura novit curia nu se poate aplica si in privinta dreptului strain. Nu exista nici o regula de drept care sa impuna judecatorului cunoasterea dreptului strain, lucru care nici nu ar fi posibil in mod real[30].

In literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii spre a determina diferite categorii de probe[31]. Dintre acestea le vom evoca pe cele mai semnificative, mai ales din punct de vedere procedural.

O prima clasificare se face in functie de locul in care se efectueaza dovezile. Pe baza acestui criteriu, se considera ca probele care se administreaza in fata instantei de judecata sunt probe judiciare. In schimb, toate dovezile care se produc in afara instantei de judecata poarta denumirea de probe extrajudiciare. Probele administrate intr-un alt proces pot fi utilizate si intr-un alt litigiu, dar in acest caz ele nu au un caracter judiciar, intrucat un atare procedeu constituie o exceptie de la principiul nemijlocirii. Prin urmare, caracterul judiciar sau extrajudiciar al unei probe se analizeaza in raport cu instanta care judeca litigiul, iar nu in raport cu locul in care se desfasoara cercetarea judecatoreasca. Astfel, de pilda, administrarea probei cu martori cu prilejul unei cercetari realizate de instanta la fata locului pastreaza toate atributele unei probe judiciare.

In functie de izvorul lor original sau derivat probele pot fi primare si secundare. Probele primare sunt acelea care provin dintr-o prima sursa, adica cele care implica un raport direct, nemijlocit, intre proba si fapt. Astfel, inscrisurile semnate de parti, depozitiile martorilor care au asistat personal la producerea unor fapte etc. sunt probe primare. Copiile de pe inscrisuri si depozitiile martorilor ce relateaza fapte pe care nu le-au perceput personal sunt probe secundare. In legatura cu aceste categorii de probe se cuvine sa aratam ca instantele judecatoresti trebuie sa recurga pe cat posibil la probe primare. Desigur, recurgerea la unele probe secundare nu este exclusa, iar uneori ele pot constitui singurele elemente ce pot conduce la solutionarea litigiului. Instanta va trebui insa sa priveasca aceste probe cu multa circumspectie si sa le coroboreze ori de cate ori este posibil si cu alte mijloace de dovada.

Dupa natura probelor se face distinctie intre probele personale si cele materiale. Primele cuprind relatari ale omului facute in forme prescrise de lege (rapoarte de expertiza, marturisirea obtinuta prin intermediul interogatoriului etc.) in timp ce secundele vizeaza fapte ce se percep prin intermediul unui obiect material.

In functie de legatura dintre faptul generator de drepturi si proba se face distinctie intre probele directe si probele indirecte. Probele directe sunt acelea care se afla intr-o legatura nemijlocita cu faptul generator al raportului litigios. Au acest caracter probele materiale, inscrisurile care constata actul juridic incheiat de parti, marturisirea unei parti etc. Probele indirecte se caracterizeaza prin aceea ca intre faptul generator de drepturi si dovada se interpune un al fapt intermediar. Printr-un asemenea fapt, vecin si conex, se poate ajunge la stabilirea raportului juridic litigios. Prezumtiile fac parte din aceasta categorie, intrucat existenta faptului generator este indusa, de lege sau de judecator, dintr-un alt fapt vecin si conex.

In contextul acestor comentarii generale nu putem face abstractie si de o categorie aparte de probe si la care ne-am referit chiar in randurile precedente. Ne referim desigur la prezumtii, care-si gasesc reglementare numai in Codul civil.

Prezumtiile sunt reglementate in Codul civil, care in art. 1199 le defineste ca fiind "consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut." Codul de procedura civila in vigoare, ca si alte legislatii procesuale, nu contine referiri privitoare la administrarea probei prin prezumtii. Asemenea dispozitii procedurale nici nu sunt necesare[32], caci astfel cum rezulta din textul citat anterior, prezumtiile nu sunt altceva decat consecinte pe care judecatorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sau mai putin cunoscut.

Asa fiind, prezumtiile nu se bazeaza pe declaratiile partilor sau a unor terte persoane ci pe unele procedee logice, cum sunt inductia si deductia. Intr-adevar, pentru a ajunge la anumite concluzii legea sau judecatorul trebuie sa tina seama de existenta unei conexitati intre faptul cunoscut si cel care urmeaza sa fie dovedit. De aceea, astfel cum preciza P. Vasilescu, instrumentul de cercetare in cazul prezumtiilor este inteligenta magistratului, iar metoda ce trebuie folosita este inductia si deductia[33].

O atare realitate i-a determinat pe unii autori sa sustina ca prezumtiile nici nu sunt mijloace de dovada in adevaratul sens al cuvantului[34]. In acest sens prof. I. Stoenescu si S. Zilberstein remarcau ca prezumtia este mai degraba un "indiciu, o ipoteza pe care judecatorul trebuie s-o examineze cu toata perspicacitatea, in raport de celelalte probe" .

Ratiunea prezumtiilor rezida in mod incontestabil in necesitatea de a descoperi adevarul si in acele cazuri in care judecatorul nu are la dispozitie probe directe. Rationamentul pe care judecatorul trebuie sa-l faca se bazeaza pe o doza de probabilitate, dar si de indoiala, caci asa cum s-a spus, "rareori un fapt poate primi o interpretare univoca" .

Codul civil trateaza prezumtiile ca mijloace de dovada. Pe de alta parte, trebuie sa aratam ca rationamentul nu este specific prezumtiilor; el opereaza si trebuie sa opereze si in cazul celorlalte mijloace de proba, cu exceptia probelor materiale; pornind de la anumite probe, ca inscrisuri, declaratii de martori etc. pe care judecatorul le percepe nemijlocit, el va putea induce prin rationament si existenta faptului generator de drepturi[37].

In cazul prezumtiilor rationamentul folosit are un caracter complex, in raport cu rationamentul folosit de judecator in cazul celorlalte mijloace de proba. Foarte semnificativ in acest sens regretatul prof. A. Ionascu remarca ca: "Intre cele doua rationamente exista insa o deosebire. Primul, comun tuturor probelor, se intemeiaza pe un fapt care se afla intr-o legatura de functie probatorie cu faptul generator de drepturi, uneori fiind savarsit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca proba), ceea ce face ca - o data ce mijlocul de proba a fost verificat ca fiind sincer - rationamentul judecatorului sa fie simplu si convingator. Cel de-al doilea, specific prezumtiilor, se intemeiaza pe un fapt vecin si conex cu faptul generator de drepturi, care exista independent de functia sa probatorie, din care cauze este nevoie, de multe ori, de o deosebita atentie pentru a stabili daca legatura dintre faptul vecin si conex si faptul generator de drepturi este suficient de stransa pentru a se putea trage concluzia existentei celui de-al doilea din cunoasterea existentei celui dintai"[38]. Dar, astfel cum remarca acelasi autor, caracterul complex al rationamentului in cazul prezumtiilor nu poate inlatura statutul de proba al acestora .

Din simpla lectura a art. 1199 C. civ. putem observa ca legea face distinctie intre doua categorii de prezumtii: prezumtiile legale si prezumtiile simple. Prezumtiile legale sunt acelea determinate de lege. O atare definitie ne este oferita chiar de art. 1200 C. civ. Aceasta inseamna ca numarul prezumtiilor legale este limitat.

In mod exemplificativ art. 1200 C. civ. ne indica urmatoarele prezumtii legale:

a) prezumtia de nulitate a actelor facute in frauda dispozitiilor legale[40];

b) prezumtia de dobandire a proprietatii si de liberare a debitorului in imprejurari determinate, cum ar fi de pilda cazul remiterii voluntare a titlului original de la creditor la debitor (art. 1138 C. civ.);

c) prezumtia puterii lucrului judecat;

La randul lor, prezumtiile legale se impart in prezumtii legale absolute sau juris et de jure (de drept si asupra dreptului) si prezumtii legale relative sau juris tantum (numai de drept). Aceasta diviziune se intemeiaza pe valoarea probanta a prezumtiilor legale.

In acest sens art. 1202 alin. (2) C. civ. precizeaza ca: "Nici o dovada nu este primita impotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea unei asemenea prezumtii anuleaza un act oarecare, sau nu da drept de a se reclama in judecata, afara numai de cazurile cand legea a permis dovada contrarie si afara de aceea ce se va zice in privinta juramantului si marturisirii ce ar face o parte in judecata"[41].

Din textul citat rezulta ca, in principiu, impotriva prezumtiilor legale este permisa proba contrara. Marea majoritate a prezumtiilor fac parte din aceasta categorie a prezumtiilor relative.

Impotriva prezumtiilor legale absolute nu este permisa proba contrara decat prin marturisire, iar uneori nici prin acest mijloc de dovada. Exista si o categorie intermediara sau mixta de prezumtii legale, care se caracterizeaza prin aceea ca pot fi combatute prin proba contrara, dar numai prin anumite mijloace de proba, numai in anumite conditii sau numai de catre anumite persoane[42].

Toate prezumtiile legale au ca nota comuna faptul ca existenta lor este conditionata de un text legal care sa le consacre ca atare. Prin urmare, se poate afirma ca nu exista prezumtii legale fara un text expres[43].

Prezumtiile simple sau ale omului, denumite uneori si prezumtii de fapt[44] , sunt consecintele pe care magistratul, intemeindu-se pe propria sa putere de judecata si experienta, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. In acest sens art. 1203 C. civ. statueaza in termeni categorici ca: "Prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lasate la luminile si intelepciunea magistratului". Aceasta categorie de prezumtii se intemeiaza pe rationamentele logice pe care le foloseste instanta spre a determina existenta sau inexistenta unui fapt. Deductia pe care o face judecatorul trebuie sa fie logica si convingatoare. De aceea, art. 1203 C. civ. impune cerinta ca prezumtia stabilita de judecator sa aiba "o greutate si puterea de a naste probabilitatea". Sintagma folosita de legiuitor este in opinia noastra deosebit de sugestiva in stabilirea intregii sale semnificatii juridice. Aceasta inseamna ca nu orice fapt poate constitui o premisa a unei prezumtii.

Intr-adevar, mecanismul tehnic al prezumtiilor simple este, la fel ca si al prezumtiilor legale, relativ complex. Procesul de formare al prezumtiilor simple poate fi descompus in trei etape distincte[45]. Prima etapa este aceea a stabilirii faptelor cunoscute; a doua etapa este aceea a stabilirii unui principiu de cauzalitate intre faptul cunoscut si cel necunoscut, principiu a carui valoare poate fi dedusa din datele tehnico-stiintifice existente in societate; a treia etapa este aceea a stabilirii unei certitudini intelectuale cu privire la faptul aparent (de dovedit).

Legea limiteaza insa folosirea prezumtiilor simple spre a nu se dovedi indirect, adica prin mijlocirea unui fapt vecin si conex, ceea ce este interzis a se proba in mod direct. Potrivit art. 1203 C. civ. prezumtiile nu sunt ingaduite judecatorului "decat numai in cazurile cand este permisa si dovada prin martori, afara numai daca un act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta". Daca prezumtiile simple ar fi ingaduite nelimitat s-ar putea eluda cu usurinta dispozitiile restrictive cuprinse in art. 1191 alin. (1) si (2) C. civ., prin dovedirea unor fapte vecine si conexe. De aici judecatorii, pe baza de rationament, ar trage concluzii cu privire la faptul generator de drepturi, dar cu privire la care legea opreste proba cu martori. Iata de ce, prezumtiile simple nu pot fi folosite in acele situatii in care legea interzice proba prin declaratiile martorilor.

In schimb, in toate situatiile in care proba cu martori poate fi folosita (de exemplu, in cazul unui inceput de dovada scrisa, in caz de imposibilitate materiala sau morala de preconstituire a inscrisului etc.) judecatorii au dreptul de a recurge la prezumtii simple. De altfel, la o atare situatie de exceptie se refera si art. 1203 C. civ., text ce vizeaza probarea actului facut prin frauda, dol sau violenta.