Un ambasador isi aminteste - Nicolae M. Nicolae

Un ambasador isi aminteste

Nicolae M. Nicolae

Autorul (n. 1924), de profesie inginer, a fost ministru secretar de stat la Ministerul Comertului Exterior (1972-1976), ambasador extraordinar si plenipotentiar in S.U.A. (1976-1978), presedinte al Comisiei de planificare si prognoza in cadrul Consiliului National pentru Stiinta si Tehnica (1978-1984), ministru al Comertului Exterior (1990), functie din care a demisionat.

In decursul acelor ani, domnul Nicolae a cunoscut o pleiada de oameni politici ai vremii, in tara si in afara ei. Propunem in acest numar cateva asemenea portrete.

Anatoli Dobrinin, un impatimit pescar

In anii saptezeci, Anatoli Dobrinin era cel mai vechi ambasador la Washington. Aceasta se vedea si dupa numarul de inmatriculare al masinii oficiale a Ambasadei sovietice. Protocolul american impunea schimbarea continua a numarului masinii oficiale a ambasadelor, in functie de vechime. De exemplu, la sosirea mea, in 1976, masina ambasadei tarii noastre avea numarul 2, deoarece Cornel Bogdan avea un stagiu indelungat de ambasador. Dupa depunerea scrisorilor de acreditare, numarul masinii a fost schimbat, a devenit 163. Eram, asadar, in acel moment printre toti ambasadorii existenti la Washington, al 163-lea sosit. In 1978, la plecarea mea din capitala americana, ajunsesem deja numarul 36.

Dobrinin avea doua puternice atuuri: era reprezentantul unei tari care producea permanent alergie in mediile americane si era cel mai vechi ambasador. Stia deci foarte multe despre americani, iar unii spuneau chiar ca prea multe. Ambasada sovietica dispunea pe malul Potomac-ului de un complex de vile. Exista cate o vila si pentru fiecare ambasador din tarile socialiste. Pentru Dobrinin era un prilej de a se intalni neoficial cu ceilalti ambasadori socialisti si un mod de a le controla activitatea. Inca cu mult inainte de sosirea mea la Washington, ambasada noastra refuzase sa foloseasca vila sovietica.

Relatiile mele cu Dobrinin erau normale. Ma bucuram de un anumit respect si pentru ca puteam discuta cu el in limba rusa. Era un tip inteligent, distins, constient de faptul ca reprezinta o mare putere. Cu prilejul unei vizite pe care i-am facut-o lui Zbigniew Brzezinski, consilierul presedintelui pe probleme de securitate, cand i-am reprosat acestuia ca m-a lasat sa astept 15 minute, el mi-a replicat ca nu ar trebui sa ma supar. Din notele lui rezulta ca in interval de un an ma primise de 14 ori, performanta fiind depasita numai de Anatoli Dobrinin.

La inceputul anului 1978 primesc, prin cifru, o telegrama din partea lui Andrei Stefan, ministrul de Externe, prin care eram admonestat pentru faptul ca despre un 'caz foarte grav' petrecut la Washington, in care era implicata si ambasada noastra, conducerea a fost informata nu de ambasador, ci pe 'alta cale'. In aceeasi telegrama imi cerea sa ma duc la Dobrinin si sa protestez. Eu i-am raspuns ca nu stiam despre ce era vorba si l-am rugat sa-mi dea detalii despre cazul petrecut.

Printr-o noua telegrama Stefan Andrei imi comunica urmatoarele: cu prilejul unei receptii oferite de un consilier de la Ambasada sovietica, la care a participat si consilierul ambasadei noastre Gheorghe Ionita, atasatul militar sovietic i-ar fi spus acestuia: 'Noi am terminat de mult cu Hrusciov, voi cand aveti de gand sa terminati cu Ceausescu?'. Nu se preciza si ce ii raspunsese Ionita.

L-am chemat pe Ionita, i-am dat o sanctiune, dar nu am putut afla de la el de ce nu a folosit canalul de comunicare al M.A.E. De altfel mie imi era clar ce se petrecuse.

A doua zi i-am cerut lui Dobrinin o intalnire si pe la ora 11 eram la el.

Intrand in birou am observat ca se 'pregatise' pentru discutia noastra cu vodca, icre de Manciuria, icre negre, prajituri. M-am asezat intr-un fotoliu si i-am spus ca din insarcinarea ministrului meu de Externe am venit la el sa protestez. Dupa ce mi-a ascultat toata povestea, redata asa cum o aflasem si eu, Dobrinin incepe sa rada si-mi spune: 'E pacat, Nicolai, ca trebuie sa ne pierdem vremea cu discutiile dintre doi betivi, chiar daca acestia sunt consilierii nostri. La betie ce nu spune omul. Hai, acum, dupa ce ai protestat, sa bem ceva'. Printr-o telegrama scurta am informat Bucurestiul ca i-am prezentat lui Dobrinin un protest verbal.

Cu acest prilej, l-am intrebat pe Dobrinin cum merg lucrarile la noua lor ambasada. Construiau pe un deal din Washington un complex imens. Mi-a raspuns ca deocamdata lucrarile s-au oprit, la cererea FBI-ului, deoarece, de la o anumita inaltime, din cladirea ambasadei se vedeau ferestrele Casei Albe, afectandu-se astfel securitatea presedintelui.

Anatoli Dobrinin era un impatimit pescar. De altfel in weekend-ul pe care ambasadorii il petreceau in complexul sovietic, principala delectare era pescuitul. In Potomac se puteau pescui in special crapi, uneori pana la 15 kg. Ducandu-ma odata la un magazin specializat in pescarie sa cumpar crap am ramas surprins cand vanzatorul mi-a raspuns ca ei nu au crap la vanzare, deoarece in Washington, crapul este considerat pestele saracului si nu-l mananca decat asiaticii. 'Si socialistii', mi-am zis eu in gand.

Dupa preluarea puterii in U.R.S.S. de catre Mihail Gorbaciov, A. Dobrinin se alatura acestuia si preia conducerea sectiei de politica externa a P.C.U.S.

Valery Giscard D'Estaing si cei trei Nicolae

Dintre toate marile personalitati ale lumii pe care am avut sansa sa le cunosc, Valery Giscard D'Estaing m-a impresionat cel mai mult. Era un profund cunoscator al economiei franceze, al integrarii acesteia in economia mondiala. Inca in 1972, Giscard D'Estaing, in calitatea sa de ministru al Economiei si Finantelor, demonstrase ca orice discurs al unui om politic in fata unor experti in economie are menirea sa deschida noi conexiuni intre economic si politic, cu conditia insa ca omul politic sa stapaneasca fenomenul economic.

Am avut poate sansa unica de a participa la lucrarile comisiei mixte romano-franceze, de colaborare economica, unde presedintele partii franceze era Giscard D'Estaing. In vreme ce delegatia romana era tot timpul sub presiune, mapa presedintelui fiind de peste o suta de pagini scrise la masina, Valery Giscard D'Estaing avea in fata o mapa cu cinci pagini dactilografiate si, in rest, mici fituici, scrise de mana, al caror numar crestea, la cererea lui, in timpul sedintei. Presedintele nostru trebuia sa stie tot; Giscard D'Estaing era interesat numai de cele cateva probleme esentiale ale relatiilor dintre cele doua tari.

Putini se asteptau ca aceasta figura aristocratica ar putea vreodata sa si glumeasca. La un moment dat, cu prilejul unei mese oferite de romani, s-a apropiat de mine si mi-a spus razand: 'Ne cunoastem mai de mult, domnule Nicolae, si intotdeauna m-am intrebat de ce v-ati ales numele Nicolae de doua ori?' M-am trezit raspunzandu-i: 'De trei ori, domnule ministru, ar fi fost prea mult'.

Cativa ani mai tarziu, dupa ce a fost ales presedinte al Frantei, cu prilejul prezentarii corpului diplomatic, dupa ce a primit si felicitarile ambasadorului roman Constantin Flitan, razand i-a povestit acestuia butada celor trei Nicolae.

Valery Giscard D'Estaing a fost un mare prieten al Romaniei si de aceea ma mira faptul ca nu a fost abordat dupa decembrie 1989. Ca economist si specialist in politica financiara, ar fi fost o sursa de inspiratie pentru multe decizii care trebuiau luate la noi.

Lectia lui Maurer

Ion Gheorghe Maurer a fost o personalitate de exceptie in conducerea Romaniei din anii '60. Dupa parerea mea, a fost singurul prim-ministru cu personalitate din perioada comunista a tarii noastre. Avea forta interioara, spirit critic, era incisiv, ironic, uneori agresiv fata de subordonatii ce-i fusesera impusi, exigent, dispus sa contribuie la solutiile de principiu, dar refuzand categoric implicarea lui in solutiile concrete.

In perioada guvernului Maurer, cel care a condus operativ guvernul a fost Ilie Verdet. Odata, spre surpriza celor care participam la lucrari, am fost anuntati ca urmatoarea sedinta de guvern urma sa fie condusa de Maurer. De foarte mult timp el nu mai participase la sedinte. Reuniunea a avut loc in actualul palat Victoria. Soseste primul ministru, insotit de Ilie Verdet. Prima reactie a lui Maurer: 'Uitandu-ma la voi, cat de multi sunteti, am impresia ca de cand nu ne-am mai vazut guvernul s-a transformat intr-o organizatie de masa'. Dupa ce a fost informat despre ordinea de zi, ne-a anuntat ca el va participa numai la inceputul sedintei si ca vrea sa ne prezinte doar cateva ganduri. Toti eram foarte curiosi. Privindu-ne patrunzator, ce credeti ca ne spune?: 'As vrea sa va intreb cine din acest guvern a citit Biblia'? S-a lasat o liniste de mormant. Ulterior multi au apreciat ca intrebarea a avut un scop provocator. Dupa ce ne-a lasat cateva minute sa fierbem in suc propriu, a adaugat: 'Va sfatuiesc sa cititi Biblia si in primul rand Vechiul Testament, care este plin de invatatura si va poate ajuta sa intelegeti mai bine lumea'. Dupa aceasta s-a ridicat si a plecat. Ilie Verdet a preluat imediat conducerea sedintei: 'Si acum hai la treaba'.

La inceputul anilor '70 am facut un turneu de sase zile in zece tari din Europa Occidentala, cu misiunea de a insista pe langa guvernele respective sa recunoasca Romaniei statutul de tara in curs de dezvoltare. Noua, celor din comertul exterior, actiunea ni se parea interesanta din punct de vedere comercial, intrucat statutul de tara in curs de dezvoltare ar fi creat o serie de facilitati, in special vamale, cu efecte benefice pentru export. Ne interesau mai putin aspectele politice ale acestui demers.

Intamplarea a facut ca la putin timp dupa revenirea mea acasa, sa fiu chemat la cabinetul primului ministru I.Gh. Maurer, care urma sa primeasca vizita unui functionar superior din Ministerul Economiei din R.F. Germania. Imediat ce intru in cabinet, Maurer imi spune: 'Neamtul asta vrea sa stea de vorba cu mine. Ce probleme crezi ca ar trebui sa-i ridic?' Ii spun ca tocmai am revenit dintr-un periplu prin Europa si ca un cuvant al primului ministru ar intari demersul guvernului. Maurer face o grimasa plina de scarba: 'Nu ma bagati voi in toate prostiile voastre comerciale. Ai facut aceasta plimbare prin Europa in urma unei hotarari luate de olteanul de Ceausescu, care incearca sa obtina dolari si din apa de ploaie. Eu cred ca incadrarea Romaniei in randul tarilor in curs de dezvoltare este o mare rusine. Inseamna sa admitem ca in cei aproape treizeci de ani de socialism singura noastra lauda ar fi ca am adus Romania in stadiul de tara in curs de dezvoltare. Asta e o smecherie olteneasca la care eu nu cuplez. Altceva?' Debusolat, ii reamintesc ca el m-a chemat si a dispus sa fac acel turneu. Mi-am permis sa-l intreb daca punctul sau de vedere l-a spus si in sedinta Biroului Politic. 'Eu la sedintele Biroului Politic nu fac afirmatii din care sa se poata intelege ca intre mine si Ceausescu ar exista divergente. Dar in particular intotdeauna i-am spus parerea mea. Si i-am spus-o si cu privire la statutul de tara in curs de dezvoltare'.

Intre timp soseste neamtul si intra in cabinetul primului ministru. Dupa amabilitatile din introducere, I.Gh. Maurer incepe sa argumenteze demersul guvernului roman privind statutul de tara in curs de dezvoltare. Prelucrarea vizitatorului dureaza peste o jumatate de ora, cu argumente economice, juridice, domeniul lui preferat, si chiar cu argumente politice, incercand sa demonstreze ca relatiile cu o tara europeana, cu un statut, in plus, de tara in curs de dezvoltare, sunt si in avantajul tarilor occidentale.

Cand discutia s-a incheiat, iar eu eram complet ametit, il aud intrebandu-ma: 'Ei ce zici?' 'Ce sa zic, ii raspund, daca pana acum aveam si eu unele indoieli cu privire la acest statut, dupa aceasta prelucrare orice rezerva mi-a disparut'. Razand cu hohote, Maurer imi spune: 'Afla, baiatule, ca nu cred o iota din tot ce i-am spus neamtului'.

I.Gh. Maurer, impreuna cu Corneliu Manescu au fost principalii artizani ai actiunii de stabilire a relatiilor diplomatice cu R.F. Germania. In anul 1963, eu am fost trimis in R.F.G. pentru a trata un acord privind deschiderea reciproca de reprezentante comerciale, cu o serie de atributii consulare si drepturi specifice care se acordau numai diplomatilor. Dupa ce am revenit in tara, I. Gh. Maurer m-a chemat si impreuna cu Constantin Flitan, adjunct al ministrului de Externe, mi-au cerut sa relatez felul in care in acordul-tratat se solutioneaza problemele sensibile, precum cea a landului Berlin, drepturile consulare. Acestea erau probleme care preocupau in special guvernul R.D.G. si cel sovietic. Pentru prima data am descoperit un I.Gh. Maurer interesat de texte, de redactare, de formule elastice, care sa permita sa se faca mai mult decat se scrie.

Sovieticii erau furiosi pe Maurer pentru stabilirea de relatii diplomatice in 1967 intre Romania si R.F.G. si pentru faptul ca depusese, cu prilejul unei vizite in Finlanda, o coroana la mormantul maresalului Gustav Mannerheim. Intr-o discutie cu Brejnev, Maurer aprecia ca din 1967 nu a mai fost in ultimii ani in U.R.S.S. Brejnev i-a raspuns mai in gluma, mai in serios, ca nu este dorit de oamenii sovietici.

I.Gh. Maurer i-a replicat: 'Va multumesc, tov. Brejnev, pentru aceasta informatie. Si eu care credeam ca oamenii sovietici nici nu ma cunosc'.