I ARTA - FENOMEN CARACTERISTIC UMANITATII
Arta este una din formele de manifestare a culturii umane, prin care spiritul uman incearca sa cunoasca lumea, apeland la un limbaj propriu, si sa comunice rezultetele acestui demers, prin mesaje specifice, caracterizate prin structuri expresive, capabile sa transmita o emotie umana, emotie care are un caracter complex, incluzand simultan senzorialitate, afectivitate si spiritualitate.
Fenomenul artistic, intretesandu-se, de-a lungul istoriei, cu evolutia de ansamblu a culturii, a suferit o suita de schimbari. Dinamica creatiei artistice deriva din necesitatea originalitatii neistovite, originalitate fara de care arta isi pierde capacitatea de declansare a emotiei careia este menita sa ii dea nastere.
In antichitatea greaca, arta a fost socotita ca mimesis, ca "imitare" a realitatii. Condamnata de Platon sa ramana in afara Republicii, fiind o "imitare" de gradul al doilea si corupatoare a moravurilor austere, arta se vede apoi socotita de Aristotel ca avand functia de catharsis, expurgatoare a pasiunilor. Totodata arta este privita ca poesis, ca "formatoare", ca activitate constructiva de forme, capabile sa insufle virtute estetica materiei cu care lucreaza artistul: cuvinte, culori, sunete, materii statice (marmura, bronz, lemn) sau in miscare.
Arta a fost legata, de-a lungul istoriei, de categoria frumosului. Artistul este destinat sa creeze forme frumoase, sa tinda catre ceea ce estetica Renasterii numea concinnitas, lucrul desavarsit, perfectiunea. In evolutia ei istorica, arta a aparut din ce in ce mai limpede ca fiind capabila sa dea expresie trairilor semnificative ale artistului, apeland la capacitatile afective si intelective ale celor care recepteaza opera. Accentul se deplaseaza treptat de la perfectiune catre expresiv, de la realizarea frumusetii catre ceea ce pune in efervescenta intreaga complexitate a omenescului, de la jocul senin catre afirmarea pasionata a tumultului sufletesc. Suntem astfel in prezenta a doua modalitati de manifestare a artei: clasicista si romantica, de pura vizualitate si de empatie.
Structurile expresive ale artei alcatuiesc un limbaj specific, care realizeaza o comunicare intre artist si cel ce recepteaza opera de arta. Creatia artistica este caracterizata, in principal, de trei functii pe care le indeplineste: de cunoastere (cognitiva), educativa (etica) si, nu in ultimul rand, emotionala (estetica). Virtutile cognitive si etice ale artei devin iluzorii daca opera de arta nu este capabila sa declanseze, prin elementele ei specific estetice, tocmai acea emotie caracteristica, care ii da forta bine cunoscuta.
Arta este perceputa ca manifestare a spiritului uman, prin care creatorul de arta isi exprima gandurile, sentimentele si optiunile fata de realitatea materiala si spirituala, exprimare facuta prin intermediul imaginilor artistice. Artele se dosebesc intre ele dupa natura imaginilor artistice folosite, ceea ce inseamna ca fiecare arta opereaza cu mijloace proprii, specifice, aceste mijloace avand uneori puncte commune, dar alteori fiind total diferite de la o arta la alta.
Omul, cel caruia i se adreseaza arta, vine in contact cu imaginea artistica prin intermediul celor doua simturi principale: vazul si auzul. Luand drept criteriu simturile cu ajutorul carora se percepe imaginea artistica artele pot fi de doua feluri: vizuale si auditive.
Intre opera de arta si om pot exista raporturi diferite: de creatie, de interpretare si de vizionare sau auditie. In artele plastice, datorita specificului acestor arte, creatorul se identifica cu interpretul sau, mai bine zis, in transmiterea operei de arta plastica lipseste interpretul, deoarece indata ce opera a fost creata, ea poate fi pusa la dispozitia iubitorilor de arta , fara a necesita interventia vreunui interpret. Este insa necesar de a preciza ca opera de arta plastica nu se considera a fi creata decat dupa ce i s-a facut ultimul retus. Aceasta inseamna ca toti care contribuie la realizarea unei picturi monumentale, a unei statui, a unui edificiu architectural, sunt creatori si nu interpreti, chiar daca rolul celor mai multi dintre ei, in procesul de creatie, este doar acela de a concretiza conceptia artistica a creatorului principal.
Cu totul alta este insa situatia in muzica si literatura. Operele de arta literara si muzicala, desfasurandu-se in timp, nu pot ajunge la auditor decat prin intermediul interpretului, chiar daca acesta, in unele cazuri, este aceeasi persoana cu creatorul, sau este chiar auditorul (respective cititorul) insusi.
Prin urmare, se observa ca si din acest punct de vedere exista asemanare intre muzica si literatura. Deosebirea consta in faptul ca, in muzica, rolul interpretului este indiscutabil mai mare decat in literatura. Muzica fiind o arta prin excelenta sonora, opera de arta muzicala nu-si poate atinge scopul pentru care a fost creata, decat daca este ascultata. De aici se poate trage concluzia ca, pentru cel care asculta muzica, interpretul joaca un rol mai important chiar decat creatorul.
