 |  |
|
ROLURILE ASUMATE DE ASISTENTUL SOCIAL IN PROCESUL DE REALIZARE A INTERVENTIEI: REALIZAREA PLANULUI
definirea rolurilor asumate de asistentii sociali in cadrul interventiilor;
tipuri de roluri
Odata ce contractul a fost negociat, acordul stabilit, asistentul si persoana asistata sunt gata pentru trecerea la etapa dificila a interventiei. Asistentul se confrunta cu necesitatea utilizarii propriilor abilitati, competente, deprinderi, cunostinte si contacte pentru a asista subiectul in atingerea obiectivelor definite in comun.
Ce semnificatie are conceptul de "roluri in cadrul interventiei"? Pentru a putea oferi un raspuns, este necesara examinarea sensului termenului de "rol" si al celui de "interventie".
Conceptului de interventie ii pot fi atribuite doua sensuri:
a) un sens mai ingust, referitor la activitatile ce tin de dezvoltarea unui contract, a unui acord orientate spre atingerea obiectivelor prevazute;
b) un sens mai larg, care se refera la toate activitatile cuprinse in practica asistentei sociale, inclusiv colectarea datelor, estimarea si eforturile privind schimbarea. O astfel de acceptiune se bazeaza pe argumentul adesea exprimat ca tratamentul ar incepe din primele momente ale contactului asistentului social cu solicitantul de ajutor. Intr-adevar, relatia si comunicarea incep sa se dezvolte din momentul primei intrevederi, insa ar trebui sa se faca o distinctie intre explorarea problemei si propriile obiective ale fiecaruia dintre participanti. S-ar putea ca acele obiective sa fie foarte diferite, ceea ce ar crea dificultati in circumscrierea interventiei: inseamna aceasta eforturile orientate spre atingerea obiectivelor asistentului, sau eforturile orientate spre atingerea obiectivelor solicitantului de ajutor?
Pare de preferat acceptiunea mai limitata a termenului de "interventie", care se focalizeaza pe activitatile orientate spre atingerea obiectivelor definite in comun; aceasta acceptie reduce riscul de a trece pe un plan secundar sau chiar de a pierde din vedere eforturile specifice care urmaresc schimbarea. Asemenea riscuri vin din ambele parti (asistent si solicitant de ajutor), atunci cand este dorita o schimbare rapida, fara o dezvoltare corespunzatoare a contractului, menita sa clarifice problemele, obiectivele si activitatile care urmeaza sa fie intreprinse.
Prin urmare "interventia" circumscrie procesele care se produc dupa ce un contract (acord) a fost dezvoltat si orientat spre atingerea unor obiective clar definite.
Conceptul de "rol" are o larga utilizare in literatura sociologica, psihologica, psiho-sociologica. In sens larg, rolurile oamenilor pot fi concepute ca ansambluri de asteptari privind comportamentele lor in anumite situatii.
In ceea ce ne intereseaza pentru discutia de fata, rolurile asumate de asistent in cadrul interventiei se refera la asteptarile privind comportamentul acestuia; este vorba de asteptarile pe care le are cel asistat referitor la modul in care asistentul il va ajuta la realizarea obiectivelor, dar si de asteptarile pe care le are asistentul cu privire la modul sau de implicare in realizarea interventiei.
Exista cinci tipuri principale de roluri pe care le poate asuma asistentul in procesul de realizare a interventiei: broker (agent) social, abilitator, educator, mediator si avocat. Unii autori adauga si altele (terapeut, negociator, planificator social, activist), insa cele cinci tipuri ofera un cadru suficient pentru conceptualizare.
Concentrarea atentiei asupra acestor roluri nu inseamna ignorarea aspectelor specifice de schimbare; ele ofera un cadru pentru analiza aactivitatilor subiacente interventiei, indiferent de modelul utilizat.
Rolul de broker (agent) social. Denumire este preluata din domeniul activitatilor bursiere. Se stabileste o analogie cu agentul de bursa care isi asista clientii in vederea valorificarii cat mai eficiente a resurselor, prin investitii sau vanzari de actiuni. Pe baza unei specializari, brokerul isi utilizeaza contactele si cunostintele legate de piata, selectand variantele cele mai potrivite pentru a atinge obiectivele clientilor. La fel procedeaza si agentul imobiliar: selecteaza tipul de locuinta pe care un client ar dori sa o cumpere, sau selecteaza cumparatori pentru o locuinta care urmeaza sa fie vanduta. Prin urmare, brokerul are rolul de legatura intre anumiti clienti, mijlocind cererea si oferta pe anumite piete.
In mod similar, asistentul care isi asuma acest rol de broker stabileste legaturi intre persoana asistata si comunitate pentru a putea fi realizate obiectivele definite in cadrul contractului. Aceste activitati presupun o buna cunoastere a resurselor existente in comunitate, ca si a procedurilor prin care pot fi stabilite legaturi cu acele resurse (agentii si servicii sociale, organizatii neguvernamentale, voluntari, retele de sprijin etc.). Exemple: un asistent social intreprinde demersuri pentru ca un cuplu sa beneficieze de consiliere maritala; alt asistent depune eforturi in vederea gasirii unui loc de munca pentru un somer; alt asistent se ocupa de rezolvarea problemei locuintei pentru o familie u multi copii. Prin urmare, este vorba de stabilirea de legaturi intre cei asistati si diferitele categorii de resurse existente la nivelul comunitatii.
De regula, acest rol este asumat atunci cand exista o trimitere pentru a-l pune in relatie pe solicitantul de ajutor cu diferitele resurse.
Rolul de abilitator, presupune ca activitatile ce tin de interventie sa fie orientate spre asistarea solicitantilor de ajutor in vederea descoperirii propriilor lor resurse care sa le permita sa faca fata problemelor, ca si pentru a promova schimbarile necesare atingerii obiectivelor stabilite in cadrul contractului. Elementul distinctiv al acestui rol tine de faptul ca schimbarea se produce in urma eforturilor celui asistat; asistentul are responsabilitatea de a facilita schimbarea, de a-l stimula pe cel asistat sa realizeze schimbarea planificata.
Acest rol poate fi utilizat in procesul de descoperire a alternativelor. Caracteristica sa distinctiva tine de faptul ca schimbarea se produce ca efect al eforturilor celui asistat, orientate si supravegheate de practician.
Exemple:
asistentul abordeaza un grup de locuitori ai unui cartier, care exprima nevoia infiintarii unei gradinite pentru copii. Sunt identificati factorii care trebuie luati in considerare si sunt planificate etapele care trebuie parcurse pentru satisfacerea nevoii respective;
ajutorul acordat unui grup in vederea identificarii surselor interne de conflict sau a blocajelor care apar in realizarea obiectivelor, ca si a modalitatilor de depasire a acestora:
asistarea unei mame in identificarea problemelor aparute in relatia ei cu copilul, urmata de selectarea unor actiuni si activitati alternative, care sa permita rezolvarea acestora.
Acest rol presupune o relatie stransa cu persoana asistata. In cazul asumarii acestui rol, practicianul recurge la examinarea sentimentelor, a modelelor de relatii, la angajarea de discutii logice si la incurajare.
Rolul de educator (profesor) este axat pe furnizarea de informatii noi care sa permita persoanei asistate sa faca fata problemelor, precum si asistarea acesteia in exersarea unor noi deprinderi sau comportamente.
Exemple:
informatii furnizate parintilor cu privire la etapele specifice de dezvoltare a copilului;
modelarea modului de comunicare la nivelul unui grup de locatari, nemultumiti de lipsa de reactie a autoritatilor locale fata de una dintre solicitarile lor.
Este necesara o atentie deosebita la sensul cuvintelor si expresiilor folosite.
Exista mai multe similaritati ale acestui rol cu cel de abilitator; de pilda, ambele se orienteaza spre consolidarea abilitatilor persoanei asistate care sa-i permita schimbarea situatiei pe care o apreciaza ca necorespunzatoare. Insa, desi se suprapun intr-o anumita masura, exista si diferente:
rolul de abilitator este centrat pe asistarea celor in dificultate, pentru a-si mobiliza mai bine propriile resurse;
rolul de educator presupune introducerea de resurse aditionale in eforturile de a-l ajuta pe cel asistat.
In mod frecvent, sunt furnizate informatiile necesare luarii deciziilor. Acordarea de informatii trebuie sa fie clar delimitata de acordarea de sfaturi. Informatiile circumscriu date, cunostinte pe care cel asistat este liber sa le utilizeze sau nu, in timp ce sfaturile vizeaza varianta care ar fi cea mai potrivita pentru situatia celui asistat..
Informatiile furnizate il pot ajuta pe cel asistat sa faca fata problemelor si realitatii sociale cu care se confrunta. Totusi, sunt necesare cateva precautii:
asistentii sociali trebuie sa fie constienti ca informatiile pe care le ofera reprezinta doar o mica parte a experientei sociale disponibile la un moment dat;
informatiile trebuie sa aiba relevanta in raport cu problema comuna de rezolvat;
opiniile trebuie sa fie prezentate ca atare (ca opinii) si nu ca fapte.
Rolul de mediator.
Medierea presupune eforturi in vederea rezolvarii unor dispute aparute intre sistemul asistat si alte persoane sau organizatii.
Exemple:
cazul unui elev de liceu exmatriculat, pentru care se stabileste obiectivul reintegrarii scolare. Asistentul apare ca mediator intre acel elev si autoritatile scolare;
cazurile de divort;
medierea intre agresor si victima (dezvoltata mult in sistemele occidentale de probatiune).
Uneori se recurge la trimiterea catre un mediator specializat.
In perspectiva acestui rol, practicianul este implicat in asistarea persoanei si a partilor cu care aceasta se afla in disputa, pentru a gasi terenul comun pe care s-ar putea ajunge la rezolvarea conflictului. Sunt utilizate mai multe tehnici pentru ca valorile ambelor parti sa fie aduse la convergenta; se acorda sprijin pentru ca fiecare parte sa recunoasca legitimitatea intereselor celeilalte parti; sunt identificate interesele comune; este localizat conflictul la probleme specifice, la momente de timp si loc; este facilitata comunicarea intre parti.
Pot fi vizate si conflictele interne, aparute la nivelul unor familii, grupuri, organizatii.
Rolul de avocat.
Ca avocat, asistentul devine purtatorul de cuvant al persoanei asistate, incercand sa-i prezinte cauza si sa pledeze in favoarea acesteia. El va aduce argumente, va negocia, va incerca sa manipuleze mediul in numele celui asistat.
Rolul de avocat difera de cel de mediator: in mediere, se depun eforturi pentru rezolvarea disputelor, prin inaintari si concesii ale ambelor parti. Cand este vorba de rolul de avocat, se depun eforturi pentru ca persoana asistata sa castige. Acest castig se refera la beneficiile la care persoana asistata este indreptatita in mod legal, dar pe care, din diferite motive, inca nu le-a putut obtine.
Rolul de avocat devine din ce in ce mai important in contextul sistemelor complexe, birocratice de protectie sociala, care fac dificil accesul la beneficii si prestatii.
Acest rol poate fi utilizat fara implicarea directa a celui asistat, de unde poate rezulta dependenta. De asemenea, uneori asistentul, dorind sa influenteze luarea unor decizii favorabile celui asistat, se poate implica in anumite demersuri, fara a avea un mandat clar din partea acestuia din urma (altfel spus, se trece dincolo de prevederile contractului).
Acestea sunt principalele tipuri de roluri pe care le asuma asistentul in procesul de realizare a interventiei. Unii autori mai adauga si altele. De pilda rolul de planificator social, intalnit cu precadere in dezvoltarea comunitara, unde practicianul initial colecteaza date despre o problema, apoi le analizeaza pentru a ajunge la cel mai corect mod de actiune. Pe aceasta baza elaboreaza un proiect, cauta surse de finantare si incearca sa armonizeze diferitele interese de grup.
Un alt rol ar fi cel de activist, care presupune eforturi in vederea schimbarii unor institutii, valori sau reglementari in favoarea unor categorii dezavantajate. Un asemenea grup este ajutat sa se organizeze si sa desfasoare activitati pentru promovarea schimbarilor considerate necesare (ex: miscarile in favoarea persoanelor cu handicap, pentru drepturile homosexualilor s.a.).
In legatura cu aceste roluri, se pot ridica doua intrebari:
a) Ar fi necesara o specializare a asistentilor sociali pentru asumarea unui singur rol? Un raspuns pozitiv ar invoca argumentul ca in orice domeniu este necesara o specializare, pentru a se putea vorbi de performante. Insa, raspunsul corect este cel negativ. Orice specializare ar limita competentele asistentului: el nu s-ar putea implica decat limitat in rezolvarea problemelor celui asistat. S-ar ajunge la situatia de a-si declina competenta in raport cu anumite probleme. Or, relatia in asistenta sociala se stabileste in virtutea unor dificultati de adaptare si integrare pe care le au anumite persoane; asistentul nu isi poate alege subiectii cu care va lucra. El trebuie sa dispuna de abilitati care sa ii permita selectarea si asumarea oricaruia dintre rolurile amintite. Fiecare corespunde unei anumite situatii.
b) Atunci cand lucreaza cu o persoana, asistentul isi asuma un singur rol, sau mai multe? Este evident ca pot fi asumate mai multe roluri, in functie de particularitatile problemelor pe care le prezinta solicitantul de ajutor. Uneori pot fi combinate elementele unor roluri diferite.
caracteristici ale tipurilor de roluri asumate de asistent in procesul de interventie;
criterii de selectare a rolurilor;
tehnici de implementare a rolurilor;
tehnici utilizate pentru o mai buna intelegere a contextului, factorilor cauzali, modului de gandire si componentei afective ale celui asistat.
Am vazut ca rolurile asumate de asistent in cadrul interventiilor se refera la tipurile de comportament la care apeleaza acesta pentru a ajunge la schimbarile dorite ale situatiei persoanei asistate. In continuare vom examina unele metode si tehnici utilizate in procesul de realizare a rolurilor asumate.
Planificarea schimbarii, selectarea rolurilor si metodelor adecvate pentru realizarea planului, ca si modul specific in care asistentul de implica personal in realizarea activitatilor corespunzatoare rolurilor si metodelor sunt caracterizate de o complexitate deosebita. Se poate intampla ca, desi a avut loc o estimare corespunzatoare, de s-a elaborat un plan de interventie adecvat, acestea sa se dovedeasca lipsite de utilitate datorita manierei in care asistentul se implica pe sine ca specialist si implica celelalte resurse in realizarea planului.
Exista patru factori semnificativi care au impact asupra selectiei si implementarii rolurilor:
a) sistemul asistat si contextul sau situational;
b) intelegerea de catre asistent a propriului context. Ca specialist, asistentul trebuie sa cunoasca foarte bine resursele pe care atat agentia din care face parte, cat si comunitatea le pot oferi pentru a ajuta persoana asistata. Asigurarea unei orientari in raport cu aceste tipuri potentiale de sprijin si alegerea celor mai adecvate reprezinta probleme deosebit de complexe. Este necesara cunoasterea de catre asistent a modului in care diferitele agentii controleaza accesul la resurse. Trebuie luata in considerare modalitatea de colaborare cu specialistii din respectivele agentii, ca si tipul de sprijin necesar persoanei asistate pentru a stabili relatii corespunzatoare cu acestea. De asemenea, trebuie sa se tina seama de abilitatile, competentele si timpul de care asistentul dispune pentru a putea asigura serviciile adecvate situatiei celui asistat;
c) continutul activitatilor pe care le desfasoara asistentul impreuna cu cel asistat si cu alte resurse (ce face asistentul);
d) climatul de lucru pe care asistentul incearca sa il dezvolte.
Discutia despre metodele utilizate corespunzatoare diferitelor roluri nu poate evita aspectele ce tin de valorile si credintele referitoare la fiintele umane, la actiunile adecvate in vederea stabilirii relatiei de asistenta, precum si la conditiile pe care le presupune realizarea schimbarii.
Exista o credinta privind straduinta inerenta fiintelor umane pentru dobandirea de competenta si de exercitare a controlului asupra cursului propriilor vieti. De fapt, aceasta reprezinta o problema centrala pentru toate persoanele. Cea mai mare parte a anxietatii si suferintei umane este determinata de temerile de esec al acestor eforturi. Perceptia esecului potential afecteaza imaginea de sine; confruntarea cu accesul limitat la resurse genereaza sentimente negative, care, la randul lor, afecteaza cursul vietii; apare o ambivalenta referitoare la cauzele esecurilor: de ordin personal, sau, fiind legate de mediu (teoria atribuirii). In consecinta, rezulta un sentiment de lipsa de speranta privind modul in care propriile actiuni ar putea influenta cursul evenimentelor.
De aici rezulta importanta participarii celui asistat la activitatile de solutionare a problemelor sale, importanta intelegerii obiectivelor sale. Prin urmare, asistentul trebuie sa acorde o atentie deosebita structurarii unei relatii de parteneriat, care sa asigure achizitii de competente la nivelul celui asistat. In plus, asistentul trebuie sa manifeste un profund respect pentru toti oamenii si pentru eforturile lor de a-si controla propriile vieti.
Totodata, exista credinta in importanta contextului social asupra modului in care se structureaza vietile oamenilor. Contextul social este cel care ofera anumite sanse, anumite resurse. Indivizii trebuie sa dispuna de capacitatea de a valorifica acele resurse si de capacitatea de a contracara impactul negativ al unor conditii de mediu. Asistentii sociali incearca sa (re)stabileasca o corespondenta intre abilitatile oamenilor si mediul lor. Majoritatea asistentilor sociali sunt de acord cu aceasta problema, insa, in practica, apare frecvent tendinta de a cauta factorii cauzali ai problemelor doar la nivelul persoanei si tendinta de concentrare asupra deficitelor, a patologiei acesteia, in loc de a fi luate in considerare si posibilitatile de schimbare la nivelul mediului, care ar putea reduce raspunsurile negative fata de situatie.
Este necesar ca planificarea interventiei in vederea solutionarii problemei sa ia in considerare conceptul de motivatie. Nu pot exista asteptari privind motivarea sistemului asistat daca nu se tine seama de propriile sale obiective. Nimeni nu va actiona in vederea schimbarii unei anumite situatii daca aceasta este considerata satisfacatoare. In aceeasi masura, sub aspectul importantei, apare si speranta ca situatia poate fi schimbata, imbunatatita, adica un anumit grad de optimism legat de faptul ca "se poate intreprinde ceva".
Cerinta ca asistentii sociali sa fie activi in acordarea de ajutor celor asistati, fie prin facilitarea accesului lor la resurse, fie prin a actiona in beneficiul lor ridica aproape intotdeauna probleme legate de crearea dependentei. Este probabil sa se produca dependenta atunci cand asistentul gandeste in locul celui asistat, planifica in locul celui asistat, actioneaza in locul celui asistat, adica in cazurile cand nu realizeaza implicarea acestuia in luarea deciziilor si in punerea lor in practica.
In decursul vietii sale, orice fiinta umana trece prin diferite perioade mai mult sau mai putin caracterizate de dependenta. Nimeni nu se poate dezvolta ca persoana fara o lunga perioada de dependenta (daca luam in considerare, de pilda, numai copilaria).
Problema dependentei presupune luarea in considerare a unui numar de doua principii:
Cum sunt realizate rolurile selectate?
Mai intai ar trebui sa examinam relatia pe care se bazeaza aceste roluri diferite ale asistentului social. Ne amintim ca scopul relatiei este acela de dezvoltare a parteneriatului. Insa caracteristicile relatiei pot diferi, chiar daca este vorba de unul si acelasi rol, fiind determinate de modul in care asistentul apreciaza nevoile celor asistati privind tipurile de suport activ. Spre exemplu:
cel care are un ego puternic, abilitati care ii permit sa faca fata problemelor obisnuite, va necesita o concentrare asupra resurselor colaterale, relatia fiind orientata conform principiilor modelului "asistentei centrate pe sarcina". In acest mod se incearca sa se consolideze controlul pe care il exercita cel asistat asupra circumstantelor in care se afla;
cel care are o imagine negativa despre sine si despre experienta sa de viata (inclusiv contextul social actual), care nu a avut modele de functionare sociala corespunzatoare, va necesita imbunatatirea calitatii educatiei;
cel care vine in contact cu asistentul social in mod involuntar, trimis de alte surse, ridica o serie de dificultati, nu numai in privinta comunicarii, ci si in privinta stabilirii climatului de incredere reciproca.
Rezulta ca realizarea rolurilor pe care si le asuma asistentul social necesita o examinare si o evaluare atenta a abilitatilor celui asistat.
In literatura de specialitate se fac referiri la mai multe tehnici de implementare a rolurilor:
Aceasta tehnica este utilizata in cadrul rolurilor de educator, broker, avocat, abilitator.
In acelasi timp, este urmarita o mai buna intelegere a contextului problemei, a factorilor cauzali, a conditiilor, insistandu-se asupra modului de gandire si asupra sentimentelor. Prin aceasta, se incearca sa se dezvolte gradul de constientizare al celui asistat cu privire la propriul comportament. Pentru ca acesta sa se poata raporta mai clar la situatia sa, pot fi utilizate urmatoarele tehnici:
a) - parafrazarea - interpretarea mesajelor emise de cel asistat, folosind alte cuvinte. Asistentul reda mesajul in cuvinte mai putine, pentru a demonstra ca l-a inteles corect, dar si pentru a arata emitentului cea produs. Pentru aceasta, asistentul trebuie sa asculte cu mare atentie, apoi sa simplifice, sa sintetizeze continutul, sentimentele, gandurile, comportamentele, asa cum le percepe. Totodata, el trebuie sa urmareasca reactia interlocutorului, sa observe daca acesta confirma sau nu corectitudinea acelei parafrazari. Exemple: O femeie :"Cred ca in ultimele doua saptamani am incercat sa tin seama mult mai mult de ce spun sotul si copiii". "Vreti sa spuneti ca ati facut progrese in ce priveste atentia acordata sotului si copiilor." Sau. Alt exemplu: O mama in varsta de 22 de ani spune:
"Nu ar fi trebuit niciodata sa ajung sa fiu mama"
"Va displace sa fiti mama."
"Imi place sa fiu mama, dar cred ca nu am destula rabdare."
"Va place, dar aveti semne de intrebare asupra calitatilor."
"Da, mi-ar placea sa am mai multa rabdare cu Dana."
b) - clarificarea si reflectarea sunt tehnici care trec dincolo de parafrazare, care, asa cum am vazut, exprima numai mesajul emis de cel asistat. Clarificarea si reflectarea stabilesc relatii intre gandurile, experientele, sentimentele pe care interlocutorul le prezinta in mod disparat, fara vreo legatura intre ele. In acest mod, asistentul demonstreaza incercarea de descifrare a mesajului total, adunand aspectele disparate. Clarificarea retine esentialul si reduce caracterul vag al materialului; reflectarea vizeaza sentimentele, incercand sa ajunga la intelegerea realitatii intr-un mod similar cu cel asistat. Exemple: "Sotul meu este crud cu mine". "In ce mod?" "Nu sunt sigura ce intelegeti dvs. prin crud. Puteti sa-mi explicati?" "Cred ca va face sa suferiti. Puteti sa-mi dati cateva exemple de situatii cand a fost crud?"
c) - controlul perceptiei si focalizarea. Controlul perceptiei reprezinta o modalitate de a-l ajuta pe cel asistat sa realizeze ceea ce produce ca mesaj. Am vazut ca parafrazarea presupune confirmarea a ceea ce crede asistentul ca i s-a comunicat, dupa care se poate solicita clarificarea. Concentrarea isi dovedeste utilitatea prin faptul ca se subliniaza o idee, un sentiment, la care s-au facut referiri intr-o larga arie de expresii verbale. In acest mod se reduce caracterul confuz, difuz, vag al mesajelor. Asistentul il sprijina pe cel asistat sa se concentreze asupra notiunilor, ipotezelor, modurilor de gandire, sentimentelor care altfel, nu ar fi aduse in discutie. Modul potrivit de adresare a intrebarilor il ajuta pe subiect sa se clarifice cu privire la efectele propriilor sale comportamente. Ex. un baiat de 12 ani intr-un centru de primire a minorilor:
"Nu-mi place sa vorbesc cu adutii, imi place sa vorbesc cu copiii."
"Nu-ti place sa vorbesti cu adultii. Cum asa?"
"Nu-mi place sa vorbesc serios . "
"Nu-ti place sa vorbesti serios .
"Nu."
"Copiii nu-ti pun atatea intrebari personale?"
"Cam asa ceva."
d) - rezumarea si interpretarea. Rezumarea (recapitularea) permite asistentului sa controleze daca a inteles corect si sa-l incurajeze pe cel asistat sa exploreze situatia mai complet. Interpretarea este un proces activ de explicare a sensurilor pe care le atribuie evenimentelor cel asistat, pentru ca acesta sa devina capabil sa se raporteze la problemele sale intr-un nou mod. Ex, dupa o discutie de 20 minute cu mama a trei copii mici: "Iata ce am inteles eu. Dupa divort, ati fost nevoita sa apelati la asistenta sociala pentru ca fostul sot nu a platit pensia alimentara. In aceasta perioada v-ati confruntat cu dificultatile generate de responsabilitatea de a fi parinte singur." Interpretarea se realizeaza din perspectiva a trei cadre de referinta: primul - al celui asistat, al doilea, al asistentului si al treilea, al altui sistem cu care cel asistat interactioneaza. In acest mod se procedeaza la o reevaluare a problemei. Recurgand la interpretare, asistentul aduce in discutie propria sa intelegere, ceea ce crede el ca ar semnifica mesajul sau comportamentul din punctul de vedere al teoriei, al stiintelor umane si sociale. Apoi, solicita punctul de vedere al subiectului, care ar trebui sa evalueze corectitudinea interpretarii.
Informarea - implica acordarea de informatii, sugestii sau sfaturi. In general, sunt vizate patru aspecte:
sa se ajunga la un punct de vedere comun asupra situatiei
sa poata fi prezentat punctul de vedere al asistentului
sa poata sa fie oferite sugestii privind actiunile pe care cel asistat ar fi dispus sa le incerce
sa fie comunicate noi cunostinte privind situatia.
Actiunile. Cei asistati pot fi incurajati sa incerce noi modalitati de raspuns la situatie, urmate de evaluarea rezultatelor lor. Astfel, ei ajung sa inteleaga mai bine modul in care propriile lor comportamente ajung sa influenteze comportamentele celorlalti.
Confruntarea, pare cea mai dificila tehnica. Aceasta trebuie sa se bazeze pe o intelegere profunda a modului de implicare a celui asistat, aducand in discutie aspecte la care nu s-a gandit sau pe care nu este dispus sa le recunoasca. Inainte de utilizarea acestei tehnici trebuie sa se raspunda la intrebarea referitoare la modul in care, prin intermediul confruntarii, cel asistat este ajutat sa se indrepte in directia dorita de schimbare. Tehnica poate fi utilizata numai dupa o evaluare atenta a relatiei si a climatului de lucru. Nu trebuie sa se recurga la confruntare ca o metoda de sanctionare, de disciplinare a celui asistat. Ex: Un asistent lucreaza cu un barbat, condamnat pentru tentativa de abuz asupra fiicei sale de 13 ani. La ultimele doua intrevederi a intarziat cate 20 minute, iar astazi 30 minute. Participarea sa a fost mai mult formala, superficiala. "Imi cer scuze pentru intarziere. Circulatia a fost groaznica. Stiti si dvs." "Am fost ingrijorat pentru ca ai intarziat astazi. Este a treia oara. Asa ne ramane mai putin timp de lucru. Dar ingrijorarea mea este mai mare. Stiu ca nu va convine sa veniti aici, ca o faceti obligat de judecator. Dar asa cum decurg lucrurile, nu cred ca as putea sa trimit un raport favorabil. Mi se pare ca venirea aici va deranjeaza. As dori sa aflu ce simtiti in legatura cu venirea aici."
Relatia. Aceasta tehnica presupune ca asistentul sa adopte pozitia de resursa colaterala. Poate fi utilizata atunci cand exista asteptari considerabile ca sistemul asistat sa ajunga la solutionarea problemei doar cu putin ajutor. Asistentul observa, sprijina, controleaza actiunea celui asistat, dar nu se implica in activitati concrete, in "a face ceva" pentru acesta. Controlul actiunii este lasat in seama celui asistat.
O alta dimensiune urmarita in procesul de implementare a rolurilor se refera la cresterea gradului de constientizare al celui asistat cu privire la comportamentele celorlalti. In acest scop. Pot fi utilizate toate tehnicile deja mentionate, punandu-se un accent deosebit pe o informare mai sustinuta a celui asistat cu privire la perspectivele altor sisteme. Se insista asupra normelor de comportament, asupra asteptarilor privind comportamentele in anumite situatii. Se trec in revista componentele afective (proprii si ale celorlalti), se analizeaza diferite moduri de comportament si reactiile pe care acestea le declanseaza la nivelul celorlalti.
Ex: parinti cu dificultati in interactiunea cu copiii lor, datorita lipsei de cunostinte privind asteptarile realiste fata de copii, in raport cu stadiul lor de dezvoltare.
Sunt abordate moduri alternative de comportament.
MODALITATI DE INCHEIERE A PROCESULUI DE ASISTENTA SOCIALA
modalitati de finalizare a procesului (trimiterea, transferul, incheierea propriu-zisa);
responsabilitati ale asistentului social;
Modul in care se incheie relatia dintre asistentul social si sistemul asistat (persoana, familie, grup organizatie) are o mare importanta pentru situatia acestuia din urma. Exista trei modalitati prin care se pune capat acestei relatii: trimiterea, transferul si incheierea (finalizarea) propriu-zisa. Toate trei prezinta cateva elemente in comun:
o anumita identificare a unei probleme a determinat stabilirea relatiei dintre un asistent social si o persoana solicitanta de ajutor, anumite activitati comune, pe o durata de timp mai mare sau mai mica;
in urma acestora, persoana asistata trece intr-o noua faza, acumuleaza experienta ori se orienteaza spre alta sursa de ajutor;
incheierea relatiei presupune mai mult decat un salut, un ceremonial de despartire.
Trimiterea - reprezinta procesul care are loc atunci cand problema solicitantului de ajutor (persoana, familie) necesita demersuri care depasesc parametrii agentiei in care este incadrat asistentul, ori cand acesta defineste problema respectiva ca fiind dincolo de limitele competentei sale.
Prin urmare, in loc de a se recurge la explorarea comuna a problemei, se face apel la o alta sursa de ajutor, persoana respectiva fiind trimisa spre un alt serviciu de specialitate. In acest caz apare legitima intrebarea daca asistentul care efectueaza trimiterea mai are vreo responsabilitate: deontologia profesionala cere ca angajarea asistentului sa se realizeze pana la obtinerea rezultatelor, insa acesta nu poate purta raspunderea acelor cazuri ce ii depasesc competenta si posibilitatile de interventie.
Care sunt circumstantele in care se afla persoana trimisa spre o alta sursa de acordare a ajutorului? Este necesar ca asistentul sa recunoasca faptul ca solicitarea de ajutor, realizata de cineva, nu reprezinta un proces simplu; de asemenea, este necesar ca asistentul sa inteleaga ca atunci cand o persoana decide sa vorbeasca despre situatia sa cu altcineva, momentul reprezinta o perioada vulnerabila; de cele mai multe ori, persoana a incercat sa evite, sa amane cat mai mult acest moment. Demersurile proprii intreprinse pentru rezolvarea problemei au dus la convingerea privind propria incapacitate; abia atunci decide sa apeleze la ajutor si poate ca nu se adreseaza exact acolo unde trebuie.
Reactiile asistentului social pot fi de mai multe tipuri:
a) ii comunica persoanei ca problema respectiva nu este de resortul acelui serviciu social;
b) trimite persoana catre alta sursa de acordare a ajutorului, oferindu-i explicatii sumare;
c) explica necesitatea trimiterii persoanei catre alta sursa de acordare a ajutorului, luand contact cu aceasta din urma.
Un obiectiv general al practicii asistentei sociale sugereaza ca daca practicianul nu se poate implica activ in solutionarea problemei, cel putin sa incerce sa pregateasca persoana solicitanta de ajutor, pentru ca aceasta sa poata ajunge in locul unde ii poate fi oferit acel ajutor. Aceasta este responsabilitatea asistentului care efectueaza trimiterea.
Transferul - reprezinta procesul prin care persoana solicitanta de ajutor este pusa in relatie cu un alt asistent social, de regula din aceeasi agentie, dupa ce un anumit asistent social initiase activitati comune de solutionare a problemei. Spre exemplu, uneori asistentul care a preluat initial un caz, poate descoperi ca, din diferite motive, nu are posibilitatea dea lucra corespunzator; alteori, asistentul social ca initiase relatia cu solicitantul de ajutor inceteaza activitatea in agentia respectiva (prin intreruperea de durata a activitatii, prin schimbarea locului de munca etc.).
Procedura transferului implica trei entitati: asistentul social care a initiat activitati cu solicitantul de ajutor; persoana asistata; asistentul social care va prelua cazul.
Este important sa nu intrebam ce sentimente incearca solicitantul de ajutor cand afla ca asistentul social care a lucrat cu el pana atunci va intrerupe relatia. Poate considera ca asistentul este lipsit de responsabilitate; poate considera ca problema pe care o are este atat de dificila, incat a determinat dezertarea asistentului; se poate culpabiliza, crezand ca a gresit cu ceva.
Asemenea intreruperi ale relatiei fac parte normala din evenimentele vietii, insa asistentul social care decide sa puna capat asocierii cu persoana asistata trebuie sa fie constient de reactiile posibile ale acesteia. De asemenea, este necesara colaborarea cu asistentul care va prelua cazul. Exemplu: un asistent care se afla in relatie cu un tanar supus unei perioade de probatiune ii comunica acestuia ca in cateva saptamani se va muta din localitate si isi va schimba locul de munca. Pana atunci, fusese singura persoana in care tanarul avusese incredere. Dupa cateva zile, asistentul a fost surprins la aflarea vestii ca tanarul a furat un autoturism si chiar a opus rezistenta cand a fost prins. Luand contact cu tanarul, acesta i-a spus: "Acum nu mai puteti pleca; ma aflu din nou in incurcatura si sunt convins ca se va lua hotararea sa va ocupati din ou de mine".
Transferul poate pune probleme si asistentului care va prelua cazul, intrucat pot exista diferente ale modurilor de actiune fata de cele ale celuilalt asistent.
Persoana asistata poate privi plecarea asistentului ca pe o dezertare; ea poate considera ca daca ar fi insemnat ceva, daca s-ar fi comportat altfel, atunci asistentul nu ar fi renuntat atat de usor la relatie.
Aceste aspecte pledeaza asupra necesitatii ca transferul sa se efectueze treptat; se poate recurge la jocul de rol, pot fi create conditii in care practicianul care va prelua cazul sa se poata intalni cu persoana asistata In mod asemanator se procedeaza cand este vorba de asistarea unui grup; noul asistent social participa initial la intalnirile cu grupul in calitate de observator, dupa care isi asuma treptat rolul profesional.
Atunci cand transferul se realizeaza ca urmare a deteriorarii relatiei dintre asistentul social si persoana asistata, este necesar ca cei doi specialisti sa examineze atent toate aspectele implicate.
Incheierea propriu-zisa.
Interventia asistentei sociale este intotdeauna limitata in timp, orientata spre atingerea unor obiective formulate intr-o maniera suficient de precisa pentru a se putea masura gradul lor de realizare.
Data fiind natura orientata spre anumite scopuri a asistentei sociale, este necesar ca periodic sa se aprecieze dezirabilitatea continuarii acordarii serviciilor: s-au facut progrese pe linia atingerii obiectivelor? Exista perspective de imbunatatire a situatiei? Daca nu, respectivul serviciu trebuie sa inceteze. Alteori, evaluarea poate evidentia ca exista o atingere suficienta a obiectivelor, situatie in care la fel, relatia de acordare a ajutorului trebuie sa inceteze.
Inca de la inceputul activitatii de asistare a unui anumit caz, practicianul anticipeaza momentul in care aceasta se va incheia. Aceasta durata posibila se discuta cu solicitantul de ajutor si este luata in considerare atunci cand se planifica interventia.
Pe parcursul desfasurarii procesului de asistenta trebuie sa aiba loc un proces continuu de evaluare. Ultimul test a eficacitatii consta intr-o discutie comuna care vizeaza aprecierea gradului de realizare a obiectivelor.
In general, etapa incheierii procesului de asistenta presupune urmatoarele activitati:
rezolvarea conflictului dintre satisfactia generata de imbunatatirea situatiei, de atingerea obiectivelor si o anumita posibila frustrare datorata perspectivei de incetare a furnizarii de ajutor;
rezolvarea problemei temerii de pierdere a relatiei si de pierdere a sprijinului,
examinarea experientei comune si recunoasterea progresului realizat;
analiza modului in care experienta dobandita va putea fi valorificata in viitor, in cazul aparitiei altor probleme;
examinarea factorilor care pot contribui la stabilizarea progreselor inregistrate;
clarificarea pozitiei pe care o va avea in continuare asistentul social.
Parcurgerea acestei etape presupune pentru persoana asistata o mare investire de emotii si sentimente, datorita carora sunt posibile anumite reactii negative, cum ar fi:
a) refuzul de a accepta incheierea procesului de asistenta, afisarea unui comportament care sugereaza ca nimic nu s-ar fi intamplat;
b) revenirea la comportamentul anterior, reintroducerea sa in situatia problema (vezi exemplul de mai sus);
c) adoptarea unei posturi de vulnerabilitate, sustinand ca asistentul greseste cand considera ca problemele ar fi fost rezolvate si ca persoana cu care a fost in relatie s-ar putea descurca de acum in acolo singura;
d) intreruperea precipitata a relatiei cu asistentul la initiativa sa, pentru a putea spune ca ea l-a parasit pe acesta si nu invers.
Asistentul are responsabilitatea ca in etapa dezangajarii finale sa-si exprime atat increderea in capacitatea persoanei asistate de a-si solutiona problemele, cat si interesul sau continuu pentru aceasta; el va ramane disponibil in eventualitatea aparitiei altei nevoi de ajutor. In cazul in care, o eventuala dificultate ar necesita o interventie pe care asistentul nu o poate furniza, el ofera asigurari cu privire la sprijinul sau in vederea orientarii spre sursa adecvata de acordare a ajutorului.
Odata ce incheierea s-a declansat, interactiunea este marcata de recunoasterea faptului ca va urma un moment in care procesul de asistenta va lua sfarsit. Atat asistentul, cat si persoana asistata trebuie sa incerce sa treaca in revista semnificatia activitatilor intreprinse impreuna. Acest lucru poate parea dificil, intrucat este vorba de evaluarea propriilor activitati, in conditiile confruntarii cu caracterul iminent al momentului intreruperii relatiei. Altfel spus, persoana asistata trebuie sa se confrunte cu caracterul iminent al incetarii relatiei, sa accepte acest lucru si sa discute despre rezultatele procesului de acordare a ajutorului.
Am vazut ca, destul de frecvent, intre cele doua parti se dezvolta un atasament strans, iar perspectiva incetarii acestor legaturi poate genera sentimente negative. In fapt, este vorba de situatia constientizarii unei pierderi, cand se pune problema evaluarii. Prezenta uneia din teme reprezinta o provocare pentru cealalta.
Daca obiectivele activitatii comune au fost realizate, persoanele asistate pot fi ajutate sa parcurga in mod corespunzator etapa incheierii. In situatia in care obiectivele nu au fost atinse, asistentul si persoana asistata analizeaza daca respectivele obiective au fost realiste si exploreaza modul in care procesul de solutionare poate continua dupa incheierea relatiei dintre cele doua parti.
Atunci cand incheierea survine in mod neasteptat, activitatile comune se vor centra pe clarificarea necesitatii trimiterii sau transferului
Pe masura ce activitatile desfasurate in comun sunt revazute, persoanele asistate pot fi afectate de o ambivalenta a sentimentelor: pe de o parte, satisfactie in raport cu realizarea schimbarii si cu sperantele privind viitorul, iar pe de alta parte, un anumit disconfort datorat perspectivei incetarii relatiei, pierderii unei resurse valoroase.
Desi etapa incheierii are un caracter de unicitate, ea nu poate fi corect inteleasa in afara contextului intregului proces de asistenta, fiind inalt dependenta de corectitudinea deciziilor privind definirea problemei, de claritatea obiectivelor etc. Prin urmare, desfasurarea corespunzatoare a acestei etape necesita in prealabil o definire clara a problemei de solutionat si a obiectivelor, fapt care determina estimarea duratei procesului de asistenta si planificarea interventiei. In acest sens, incheierea se va regasi in mod firesc in planul de interventie. O eventuala lipsa de precizie in fazele anterioare ale procesului de asistenta creeaza dificultati in masurarea gradului de atingere a obiectivelor, incheierea devenind astfel mai problematica.
Uneori, natura problemei presupune o serie de intrevederi periodice, anumite vizite de urmarire. Acestea trebuie planificate in mod judicios, intrucat s-a demonstrat ca o frecventa mai ridicata a lor nu semnifica in mod necesar o calitate mai ridicata a serviciilor.
Asistentul social trebuie sa isi asume in mod corespunzator rolul de coordonator al procesului de acordare a ajutorului si in aceasta etapa a incheierii; el poate informa persoana asistata despre posibilele reactii si sa o ajute sa le identifice atunci cand exista indicii ale lor (tristete, dezangajare, negare).
Incheierea si separarea presupun in mod necesar atat din partea asistentului, cat si din partea persoanei asistate, examinarea propriilor realizari si confruntarea cu propriile limite.
Trebuie subliniat ca diferitele tipuri de activitati in care se implica asistentul si persoana asistata variaza din punctul de vedere al duratei si complexitatii, de unde rezulta grade diferite ale atasamentului. De pilda, in situatia in care este vorba de un proces de consiliere, gradul atasamentului este ridicat; daca acest proces se intinde pe durata a 12 luni, ultimele doua ar trebui rezervate pentru activitatile specifice etapei incheierii. In schimb, daca procesul de asistenta s-a centrat pe furnizarea de informatii, pe obiective ale invatarii, implicarea afectiva a celor doua parti este ai redusa, de unde rezulta necesitatea unei perioade mai scurte alocate activitatilor specifice etapei incheierii procesului respectiv.
Cercetarile atesta manifestarea unor regularitati privind atasamentul:
Adesea, ultima intrevedere dintre asistent si persoana asistata este marcata printr-un simbol. De pilda, printr-o scrisoare formala in care sunt mentionate aspectele pozitive ale colaborarii, increderea in capacitatile persoanei asistate si disponibilitatea asistentului pentru o posibila restabilire a relatiei in caz de nevoie. Daca sistemul asistat a fost un grup, o familie, o organizatie, se poate organiza o mica festivitate care sa marcheze finalizarea procesului.
tipuri de echipe;
caracteristici ale activitatii in echipa;
problema competitiei in echipa;
Furnizarea celui mai adecvat tip de ajutor in solutionarea problemei necesita de multe ori munca in cadrul unor echipe. Ne amintim de pilda, ca rolul de broker presupune asigurarea unei legaturi intre cel asistat si diferitele resurse existente la nivelul comunitatii, ceea ce inseamna de multe ori constituirea unor echipe avand ca obiectiv implementarea planurilor de interventie.
Intrucat echipa de lucru isi face prezenta frecvent in practica asistentei sociale, este necesar sa se examineze cateva dintre modalitatile acesteia de structurare si de functionare.
Uneori, problemele celui asistat necesita implicarea mai multor asistenti sociali care reprezinta diferite servicii sociale, agentii, alteori fiind necesara constituirea unor echipe multidisciplinare. Iata cata exemple ale tipurilor de echipe intalnite in practica asistentei sociale:
Echipa alcatuita
numai din
asistenti sociali A B
Echipa
interdisciplinara C D
Echipa care
include voluntari E F
ECHIPELE ALCATUITE DIN ASISTENTI SOCIALI SI ECHIPELE MULTIDISCIPLINARE
Dezvoltarea asistentei sociale a dus la fragmentarea serviciilor. Inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea s-au intreprins periodic eforturi pentru stabilirea unor modalitati adecvate de colaborare intre diferitele agentii sociale existente la nivelul unei comunitati. La inceputul secolului al XX-lea asistentii sociali au inceput sa fie incadrati in diferite unitati spitalicesti si astfel prolema colaborarii necesare practicii asistentei sociale a depasit granitele profesiunii.
S-au intreprins diferite cercetari care au incercat sa evidentieze impactul fragmentarii serviciilor asupra celor asistati. De exemplu, intrebat daca ar fi mai usor pentru el sa aiba de-a face cu un singur asistent social sau cu mai multi, un subiect a raspuns: "Nu stiu. Totusi cred ca as putea face apel la cel putin doi, intrucat sunt specializati pentru scopuri diferite. Cel de la protectia sociala ma ajuta sa obtin bani si ma sfatuieste cum sa-i cheltui, iar cel care lucreaza in cadrul serviciului social de pe langa biserica, ma ajuta din punct de vedere spiritual".
In pofida eforturilor depuse pentru stabilirea conditiilor optime de colaborare, specialistii nu inteleg intotdeauna destul de bine cum pot fi acestea respectate in practica. Un asistent social isi consuma intre 25% si 30% din timpul de lucru in diferite activitati desfasurate impreuna cu alti specialisti.
S-ar putea pune intrebarea ce se intampla daca mai multi asistenti sociali lucreaza in mod individual cu una si aceeasi familie, fara a comunica si colabora. Poate exista un asistent specializat in problemele varstnicilor, altul in problemele persoanelor cu handicap, altul in asistenta somerilor . In mod individual, ei pot furniza sfaturi contradictorii, care, in loc sa ajute familia respectiva, ar putea sa-i sporeasca dificultatile.
Munca intr-o echipa este esentiala pentru un asistent social. Adesea ezitam cand se pune problema invatarii deprinderilor de activitate colectiva. Compton si Galaway fac referire la o poveste pentru a ilustra aceasta ezitare. Se spune ca un pieton care traversa strada este accidentat de un autocamion. Ceilalti trecatori se precipita sa vada daca nu pot acorda ajutor. Spre surprinderea lor, pietonul accidentat striga sa fie lasat in pace, incercand sa se indeparteze sprijinindu-se in maini si intr-un genunchi, tarand celalalt picior lovit. Cineva ii spune: "Unde pleci? Nu-ti dai seama ca ai fost accidentat? La care victima are urmatoarea replica: "Va rog sa ma lasati sa plec. Nu vreau sa fiu implicat!" In mod asemanator cu acest caz, asistentii sociali devin ezitanti atunci cand se pune problema ca ei sa se implice in activitati de echipa si in colaborari interdisciplinare. In fond, participarea asistentului la activitatea unei echipe ar avea semnificatia unui schimb reciproc de ajutor, la fel de important ca si contactul nemijlocit cu cel asistat.
Exista cateva obstacole care fac dificila colaborarea efectiva:
Supozitia ca pentru asigurarea eficacitatii echipei, ar fi necesar doar spiritul de cooperare. Se poate presupune, cu naivitate, ca daca cineva este prietenos, atent fata de ceilalti, atunci va fi apt sa se implice in colaborari profesionale eficiente pe tot parcursul vietii. Insa, echipele nu sunt date o data pentru totdeauna, ele se schimba. In plus, cine si cum va defini pe cineva ca fiind necooperant? Dimensiunile personalitatii sunt importante, insa procesul de colaborare nu se poate reduce doar la aspectele psihologice. Factorul psihologic demn de luat in considerare este reactia, tendinta de a rezista la diferenta; a vedea si a evalua in termeni de corect sau gresit. Nu trebuie sa se porneasca de la premisa ca doar propriul punct de vedere este intotdeauna cel corect. Echipa de lucru presupune o deschidere fata de punctele de vedere diferite, disponibilitatea de negociere, de rezolvare a diferentelor, de acceptare a caracterului legitim al acestora.
Sentimentul de lipsa de ajutor in fata autoritatii, a puterii altei persoane sau profesii. "Nu pot face nimic pentru a influenta cursul lucrurilor. Am o putere limitata". Un astfel de punct de vedere poate deveni o predictie care se poate indeplini prin efectul sau: daca asistentii sociali se considera neputinciosi, atunci ei vor fi cu adevarat lipsiti de putere. Exista doua tipuri de autoritate: cea a pozitiei si cea a competentei. Autoritatea competentei este acordata de colegi, de aceia cu care se interactioneaza zi de zi. Toti asistentii sociali au nevoie de putere si autoritate - aceea de a ajuta, intrucat acordarea de ajutor presupune astfel de calitati. Desigur, ei nu trebuie sa se considere omnipotenti, ca ar putea rezolva la nivelul maxim de eficienta orice tip de problema sociala. Asteptarile trebuie sa fie realiste, sa ia in considerare si posibilitatea esecului.
Definirea parametrilor profesiunii. In mod inevitabil, atunci cand mai multi specialisti diferiti lucreaza cu aceiasi indivizi, vor aparea suprapuneri, care pot da nastere unor conflicte. Domeniile lor trebuie negociate in functie de situatiile individuale. Reprezentantii fiecarei profesii tind sa "acapareze" domenii cat mai intinse de activitate. Este necesar sa se defineasca domeniile specifice de competenta si cele comune, in care apar suprapuneri. Una dintre problemele asistentei sociale a fost legata de imprecizia definirii parametrilor profesiunii, de faptul ca asistentii manifesta tendinta de a-si vedea functia mult prea cuprinzatoare. O dimensiune a deprinderii de colaborare consta in abilitatea de angajare in negocierea rolului.
Natura profesiei. Informatiile despre fiintele umane, despre aspectele dezvoltarii lor, despre aparitia problemelor umane sunt coplesitoare si uneori chiar contradictorii. Multe dintre aceste informatii sunt imprumutate din discipline de baza. Fiecare profesie imprumuta cunostintele care sunt cel mai strans legate de functia proprie, care fundamenteaza principiile si metodele utilizate in practica. Aceste cunostinte sunt integrate intr-un ansamblu util. Rezultatul - fiecare specialist este pregatit sa opereze cu o perspectiva proprie, diferita asupra naturii umane, cu ipoteze, credinte, asteptari proprii. Se recurge la stiluri proprii de comunicare, la metode diferite de colectare a datelor si de rezolvare a problemelor. De aici - probabilitatea aparitiei unor rivalitati, a unor conflicte. Spre ex., medicul cauta sa trateze, sa vindece. Asistentul social cauta sa dezvolte competenta persoanei, pentru ca aceasta sa faca fata problemelor sociale. Nu exista o contradictie intre aceste doua categorii de eforturi. Insa, daca se pune intrebarea "Ce ar fi mai important?"
In consecinta, asistentii sociali trebuie sa recunoasca inevitabilitatea diferentei, uneori a conflictului, sa invete sa le negocieze in interesul unui ajutor efectiv acordat celui asistat.
In activitatile comune care incearca sa abordeze problemele unei persoane, ale unei familii, ale unui grup apar elemente de cooperare si competitie. Colaborarea presupune ca asistentul social sa prezinte celorlalti specialisti aspecte pe care le cunoaste din relatia directa cu cel asistat. In acest mod el trebuie sa treaca barierele diferentelor, cu toate ca nu este intotdeauna usor. In majoritatea agentiilor si serviciilor apar posibilitati infinite de manifestare a comportamentelor competitive: "Eu inteleg mai bine nevoile copilului decat asistenta maternala"; "Serviciul in care lucrez este cel mai important"; "Munca mea respecta cel mai bine drepturile celui asistat".
Aparitia competitiei in anumite domenii este benefica, dar in altele este distructiva. Pentru ilustrarea efectelor negative ale competitiei sunt utilizate diferite experimente ("jocuri cu suma nenula") din teoria jocurilor. Scopul acestor experimente este acela de a determina conditiile in care jucatorii vor coopera. Spre deosebire de jocurile unde cineva castiga si altcineva pierde, astfel de experimente din categoria jocurilor cu suma nenula sunt in asa mod structurate pentru a demonstra cat de absurda apare lipsa de cooperare. Cel care nu colaboreaza nu are nici o sansa de castig, dar are o mare probabilitate sa piarda. Cu toate acestea, jucatorii se angajeaza in competitie, rezultatul fiind negativ, dezastruos. In cazul competitiei la nivelul practicii asistentei sociale, cel mai mult va pierde cel asistat.
Un exemplu de astfel de joc este "dilema prizonierilor". Doi suspecti de comiterea impreuna a aceleiasi infractiuni sunt inchisi separat, fara a avea posibilitatea de a comunica intre ei. Anchetatorul prezinta fiecaruia, separat, urmatoarele variante ale pedepselor:
cate 5 ani pentru fiecare, daca marturisesc amandoi;
cate 2 ani pentru fiecare, daca nici unul nu marturiseste;
achitare pentru cel care marturiseste si 10 ani pentru cel care nu marturiseste.
Care ar fi cea mai avantajoasa varianta pentru amandoi? Sa nu recunoasca nici unul, situatie in care fiecare ar primi cate doi ani de pedeapsa. Insa, in conditiile in care nu pot comunica, fiecare se va gandi la strategia cea mai rationala, adica aceea de a marturisi, necunoscand reactia celuilalt. Dar, ceea ce pare rational pentru fiecare in parte duce la cel mai prost rezultat pentru amandoi.
DILEMA PRIZONIERILOR
B
marturiseste nu marturiseste
A
marturiseste 5 - 5 0 - 10
nu marturiseste 10 - 0 2 - 2
Teoria jocurilor a incercat sa evidentieze variabilele care determina modul de comportare al jucatorului. In acest sens, jucatorii au fost grupati in urmatoarele categorii:
maximizatorii, care sunt interesati doar de propriile avantaje;
rivalii, care sunt interesati de infrangerea partenerilor, nefiind preocupati de rezultatul insusi al jocului;
cooperantii, interesati de acordarea de ajutor partenerilor.
Imbunatatirea comunicarii este de natura sa sporeasca gradul de colaborare, mai ales atunci cand partenerii sunt preocupati de imbunatatirea rezultatelor.
Atunci cand nu se colaboreaza la nivelul echipei, cand relatiile dintre membrii echipei au un pronuntat caracter competitiv, rezultatul va fi dezastruos in comparatie cu scopul propus.
PRINCIPII ALE ACTIVITATII IN ECHIPE INTERDISCIPLINARE
recunoasterea caracterului diferit al expertizei
necesitatea impartasirii tuturor informatiilor
implicarea tuturor membrilor echipei in activitatile de planificare
libertatea de exprimare a opiniilor diferite
luarea in considerare a diferentelor de opinie si negocierea
asteptari privind comportamente responsabile din partea tuturor membrilor
7.discutare deschisa a problemelor ce tin de realizari sau neimpliniri.
conditiile aparitiei si dezvoltarii coordonarii de caz (Marea Britanie si America de Nord);
responsabilitati ale coordonatorului de caz.
Reprezinta un alt model utilizat in practica asistentei sociale. Multa vreme, principalul model folosit a fost cel al asistentei de caz ("case work"). Noua denumire reflecta complexitatea sistemului de servicii sociale. Aceasta presupune necesitatea ca asistentii sociali sa fie capabili sa organizeze si sa coordoneze toate categoriile de servicii: institutii, centre de zi, retelele naturale de suport, voluntarii, organizatiile neguvernamentale. Procesul de coordonare a cazului urmareste atingerea unor scopuri planificate, prin intermediul utilizarii metodelor familiare si centrale ale asistentei sociale, adica bazele de date, analiza si interventia planificata. Initial, dezvoltarea modelului asistentei de caz s-a inspirat din modelul medical, care presupune trei componente principale: examinare, diagnostic, tratament.
Coordonarea de caz poate fi definita ca o strategie utilizata pentru organizarea si coordonarea serviciilor de ingrijire la nivelul unui anumit sistem asistat. Aceasta presupune o individualizare a ingrijirii. O asemenea strategie depinde de abilitatile practice de intervievare, comunicare, estimare, consiliere, mobilizare a resurselor.
Se poate afirma ca activitatea de coordonare de caz a existat dintotdeauna in asistenta sociala, in masura in care aceasta a fost privita ca un proces de rezolvare de probleme. In special in asistenta comunitara, agentiile ofera programe, pregatire de personal, stabilesc aranjamente cu alte organizatii - ceea ce reprezinta de fapt implementarea unei practici generalizate a coordonarii de caz.
In serviciile de asistenta sociala, dintr-un anumit punct de vedere, intregul personal intreprinde coordonare de caz, insa nivelurile de responsabilitate, autonomie autoritate, complexitate difera in functie de atributiile locului de munca, de sarcini si obiective.
Totusi, nu se poate vorbi de o acceptie unica a termenului de coordonare de caz. In esenta este vorba de o metoda de punere in relatie, de coordonare a serviciilor pentru a satisface nevoile specifice ale unui sistem asistat. Modelul s-a dezvoltat in America de Nord in anii 1971-1980, ca reactie la tendinta de fragmentare a serviciilor si de crestere a costului ingrijirii pe termen lung. Lucrarea de referinta care a abordat acest model este cea a lui D. Challis: "Case Management in Community Care", 1989. Acolo se fac referiri la componentele esentiale ale coordonarii de caz:
identificarea cazurilor si trierea acestora;
estimarea nevoilor de ingrijire;
planificarea ingrijirii, furnizarea si monitorizarea calitatii acesteia;
evaluarea.
Coordonarea de caz se distinge de asistenta traditionala de caz prin accentul pe care il pune pe "croirea", pe ajustarea serviciilor la nevoile individuale ale celor asistati, in loc de a-i "ajusta" pe acestia la furnizarea serviciilor existente.
In general, coordonatorilor de caz li se cere sa intreprinda o estimare holista a nevoilor celui asistat, sa ia in considerare mediul fizic si social, retelele informale de ingrijire, apoi sa structureze si sa coordoneze o gama de optiuni sau de servicii corespunzatoare.
In practica obisnuita din domeniile social si medical, solicitantii de ajutor sunt de regula examinati pentru a se putea determina eligibilitatea lor in raport cu anumite servicii. In coordonarea de caz se pune accentul pe furnizarea de servicii, pe monitorizare si pe re-estimare atunci cand se considera necesar.
In America de Nord, coordonarea de caz s-a dezvoltat initial ca o metoda de raspuns la tendinta de fragmentare a serviciilor, care a creat dificultati in ce priveste coordonarea si controlul resurselor. In plus, se punea problema stabilirii unor relatii optime intre ingrijirea formala si cea informala. Mai recent, modelul se centreaza pe intensificarea rolului de avocat si de control al sistemului de servicii (Canada), ajungandu-se chiar la alocari individualizate ale bugetelor.
Modelele coordonarii de caz variaza in functie de o serie de criterii: grupul tinta; pozitia si nivelul coordonatorului de caz in cadrul sistemului de servicii; gradul in care coordonatorii de caz au control asupra resurselor; definitia rolului coordonatorului de caz; responsabilitatea privind alocarea individualizata de bugete pentru cazurile asistate. Este de remarcat necesitatea unor sisteme informationale dezvoltate pe care se bazeaza acest model.
In S.U.A.. modelul s-a dezvoltat initial pentru asistenta varstnicilor cu probleme de sanatate. In acest sens, pot fi identificate trei variante ale acestui model:
a) Modelul "triajului", al autorizarii prealabile. In acest caz, specialistul estimeaza persoana varstnica, analizand plasamentul institutional si posibilitatea furnizarii unor servicii comunitare alternative. Daca este posibila ingrijirea in comunitate, se fac aranjamente pentru furnizarea serviciilor adecvate;
b) Modelul "intermedierii", al "brokerajului". Specialistul estimeaza o persoana in varsta cu probleme de sanatate, stabileste aranjamente privind serviciile care vor fi asigurate prin intermediul altor furnizori, apoi monitorizeaza si evalueaza cazul periodic;
c) Modelul consolidat, in care o echipa multidisciplinara estimeaza nevoile, apoi aceeasi echipa furnizeaza serviciile necesare.
In esenta, aceste trei tipuri de coordonare de caz difera in functie de complexitatea si de costul satisfacerii nevoilor celor asistati. Care dintre aceste variante ar parea mai buna? Intrebarea este nepotrivita, mai exact este incompleta. Ar trebui sa se intrebe pentru care tip de persoana asistata si pentru care situatie ar fi mai indicata o anumita varianta a modelului. De pilda, pentru o persoana cu handicap moderat, fara sprijin informal, ar parea potrivita varianta "intermedierii"; pentru o persoana cu handicap grav, ar parea potrivita varianta modelului "consolidat", datorita nevoilor multiple si a necesitatii monitorizarii.
In Canada, dupa anii 1970 s-au dezvoltat rapid miscarile avand ca obiectiv asigurarea unei vieti cat mai independente pentru persoanele cu handicap, in speta pentru cele cu dificultati de invatare. In acest context al cautarii unor modalitati adecvate de dezinstitutionalizare aparut o varietate de forme ale coordonarii de caz. In centrul acestora se situeaza o agentie independenta non-profit, care are ca obiectiv colectarea de fonduri sau furnizarea de servicii. Coordonatorul de caz ajuta persoana asistata sa identifice formele potrivite de suport, apoi actioneaza impreuna cu aceasta si cu cei care acorda ingrijirea. Diferitele agentii angajeaza coordonatori de caz ("brokeri") pentru a ajuta persoanele cu handicap si familiile acestora sa identifice nevoile si sa faca alegerile potrivite. Coordonatorii au responsabilitate atat fata de agentie, cat si fata de cei asistati. Acest model depinde de abilitatea de a identifica si negocia resurse individualizate pentru persoana cu handicap. De asemenea, depinde de calitatea serviciilor de informare, de cele de suport si de gradul de implicare a celor asistati si a retelelor lor personale in procesul respectiv.
Modelele britanice.
La sfarsitul anilor 1970 si la inceputul anilor 1980 au fost initiate mai multe proiecte pilot, avand ca obiectiv asigurarea intrepatrunderii ingrijirii formale ci cea informala, pentru a se putea oferi cele mai adecvate raspunsuri nevoilor individuale. Se observa ca aici a existat un obiectiv diferit de cel american. S-a urmarit cu precadere promovarea ingrijirii in comunitate ("community care"), prin intermediul crearii unor "pachete de servicii", care sa raspunda nevoilor specifice ale celor asistati pe termen lung. Coordonatorilor de caz le revine indatorirea de a organiza astfel de pachete de servicii, apeland la toate tipurile de resurse existente la nivelul comunitatii. Totusi, s-au remarcat mai multe aspecte negative: rivalitatea dintre specialisti si o interpretare a rolului coordonatorului de caz in functie de formatia sa profesionala de baza. De aici, probabilitatea mare ca persoanele asistate sa beneficieze de servicii diferite, strans dependente de calificarea de baza a coordonatorului desemnat. In plus, atunci cand coordonatorii de caz furnizeaza servicii pe termen scurt altor persoane aflate in relatie cu echipele multidisciplinare, le este mai dificil sa monitorizeze cazurile pe care le coordoneaza.
Aceasta succinta prezentare a variantelor de modele ale cc sugereaza ca fiecare dintre ele poate fi caracterizata prin avantaje si dezavantaje.
Conceptul coordonare de caz ramane imprecis atunci cand este aplicat sistemelor existente de servicii. Se resimte nevoia unor clarificari privind:
nivelul si pozitia la care functioneaza coordonatorii de caz in cadrul sistemului de servicii;
gradul in care coordonatorii de caz furnizeaza ei insisi servicii;
responsabilitatea pe care o au coordonatorii de caz fata de autoritatile din cadrul serviciilor sociale, fata de alte agentii, fata de cei asistati si fata de cei care le acorda nemijlocit ingrijire;
controlul pe care il exercita coordonatorii de caz asupra resurselor, in termenii accesului la servicii si ai alocarii individualizate de bugete;
clarificarea modului in care responsabilitatea coordonatorilor de caz privind estimarea si alocarea de servicii se afla in relatie cu responsabilitatea coordonatorilor anumitor servicii;
gradul in care agentiile sunt capabile sa asigure resursele pentru a oferi alocari individualizate de bugete pentru cei care au nevoie de sprijin din partea mai multor agentii.
Dar ce este coordonarea de caz in prezent? Un curent principal in practica asistentei sociale. In practica asistentei sociale, componenta fundamentala a coordonaarii de caz tine de faptul ca familiile si alte grupuri primare furnizeaza cantitatea de ingrijire pentru persoanele aflate in nevoie de asistenta. Teoria sociologica a pus un accent deosebit pe relatia dintre organizatia formala si grupurile primare in furnizarea de suport pentru indivizii aflati in nevoie. In conditiile in care ajutorul acordat de sistemul formal neglijeaza potentialul de suport din partea grupurilor primare, a retelelor naturale de sprijin, este posibila manifestarea paternalismului (vezi situatia din Romania dinainte de 1989).
Obiectivul principal al coordonarii de caz este acela de a integra sistemul formal de sprijin cu sistemele naturale de acordare a ingrijirii (familie, grupuri primare). Indeplinind rolul de coordonator de caz, asistentul social serveste ca abilitator al maximizarii potentialului de a functiona independent al indivizilor si grupurilor primare. Totodata, negociaza si faciliteaza relatii intre institutii sociale, organizatii, agentii si cei aflati in nevoie. Serviciile asigurate de sistemul formal (masa la domiciliu, plasamentul in munca, ajutorul la domiciliu) nu apar doar ca beneficii pentru cei in dificultate, ci reduc dificultatile familiilor, servind in ultima instanta colectivitatii.
Obiectivul coordonarii de caz este acela de a contribui la realizarea unui echilibru intre capacitatile individuale si resurse prin:
maximizarea potentialului indivizilor de a face fata problemelor mediului;
maximizarea capacitatii de acordare a ingrijirii la nivelul familiei si grupurilor primare;
integrarea sistemelor formale de ingrijire cu resursele de ingrijire primara;
maximizarea capacitatilor la nivelul sistemului formal de ingrijire, pentru a putea satisface nevoile indivizilor si ale grupurilor primare.
In cadrul acestui model, valoarea de autodeterminare ocupa un loc central.
Exista mai multe tipuri de activitati pe care le indeplinesc coordonatorii de caz:
Comunicarea si intervievarea reprezinta componente esentiale ale acestui model, intrucat acesta presupune numeroase interactiuni cu cei asistati, cu familiile (grupurile primare) si cu sistemul formal de ingrijire.
De asemenea, estimarea este o alta componenta esentiala. Aceasta apare ca un proces continuu la care participa cel asistat. Scopul estimarii este acela al intelegerii relatiilor pe care le au cei asistati cu mediul lor. Pe aceasta baza se poate planifica ceea ce trebuie intreprins pentru a mentine, a imbunatati sau a schimba la nivelul relatiilor dintre cei asistati si mediul lor. Sunt necesare abilitati care sa sigure structurarea si sistematizarea informatiilor obtinute. Estimarea trebuie sa distinga scopurile de mijloace. Scopurile trebuie luate in considerare chiar daca nu exista resursele pentru atingerea lor, pentru ca astfel pot fi imaginate noi servicii. Ex.
Coordonarea de caz presupune estimari multidisciplinare.
Atunci cand nevoile individului sunt complexe sau cand sunt implicate niveluri semnificative ale resurselor, este oportuna desemnarea unui coordonator de caz. Acesta isi asuma responsabilitatea pentru revederea periodica a nevoilor, pentru stabilirea de relatii intre diferitele servicii si pentru colaborarea cu retelele naturale de sprijin. Coordonatorul de caz apare ca un punct de convergenta al resurselor si serviciilor.
Coordonarea de caz apare ca o metoda eficienta de planificare a serviciilor si de concentrare a resurselor in vederea satisfacerii nevoilor celor asistati.
tipuri de studii de caz;
conditii de generalizare a rezultatelor;
conditii de validitate.
Cazul este unitatea primara, de baza a practicii asistentei sociale. Poate fi o persoana, un cuplu, o familie, o agentie (organizatie), o comunitate, o tara. Utilitatea studiilor de caz este demonstrata cand se doreste abordarea in profunzime sau evidentierea efectelor proceselor terapeutice asupra celui asistat.
Prin definitie, reprezinta un studiu intens, in profunzime al unei unitati. Asemenea unitati apartin intotdeauna unor multiple contexte sociale, de mediu, financiare si personale. Studiile de caz au fost intotdeauna larg utilizate in practica asistentei sociale.
Principalele dificultati ale abordarilor cazurilor sunt legate de faptul ca acestea contin multiple variabile, care de regula, nu pot fi controlate. Studiile de caz sunt utilizate si in cercetare. Cazul a constituit baza pe care au fost dezvoltate diferite teorii (privind comportamentul uman, psihoterapia, terapia familiei, dezvoltarea cognitiva).
Studiul de caz analizeaza variabilele multiple (ce tin de interventie, cele independente) care afecteaza unitatea de studiu in cadrul propriului sau context. Exista o varietate de moduri in care pot fi realizate studiile de caz, prin utilizarea abordarilor cantitative si/sau calitative. Relatiile acestora cu teoria pot fi de tip inductiv, de tip deductiv, ori pot combina perspectiva inductiva cu cea deductiva.
Pentru realizarea studiilor de caz se utilizeaza o mare varietate de surse ale informatiilor (persoane, familii, cupluri, grupuri, organizatii) si de metode de colectare a datelor (ancheta, interviul, observatia, analiza documentara).
Studiile de caz pot fi realizate atat pentru dezvoltarea teoriei, cat si pentru verificarea unor ipoteze.
In asistenta sociala, in functie de componentele practicii, exista trei tipuri principale de studii de caz:
care asigura informatii despre cei asistati si situatiile lor (estimare);
care evalueaza interventia asistentei sociale sau procesul terapeutic (interventie);
care evalueaza rezultatele la nivelul celui asistat (rezultate).
Sa luam doua exemple care sugereaza modul in care o cercetare bazata pe studii de caz poate contribui la intensificarea tehnicilor de estimare:
a) doi participanti la cercetare (sau cazuri) au furnizat date pentru a demonstra cum copiii mici, aflati in stadiul preverbal, pot pastra amintiri despre abuzul sexual, apoi le pot recupera si articula cand sunt mai in varsta. Au fost oferite detalii despre cei doi copii care s-au referit la experientele avute in perioada cand erau prea mici pentru a vorbi;
b) un alt studiu de caz s-a bazat pe intervievarea unui numar de 11 agresori, faptasi ai unor abuzuri sexuale. Utilizand interviuri in profunzime, acest proiect a prezentat in detaliu perspectiva subiectiva a agresorilor. Astfel de date sunt utile in procesul de recuperare a victimelor, care pot intelege mai bine circumstantele in care se manifesta comportamentele distructive ale agresorilor.
Studiile de caz legate de estimare sunt utile in special in prezentarea perspectivelor proprii ale celor asistati. Stim ca un principiu important in asistenta sociala presupune sa se inceapa din locul in care se afla solicitantul de ajutor.
Evaluarea utilitatii studiilor de caz axate pe estimare implica aprecierea daca ele descriu experienta subiectiva a celor asistati, daca prezinta relatiile lor cu ceilalti, daca arata cum acestia isi vad situatia, cum se raporteaza la comportamentele proprii si la cele ale celorlalti. Intelegerea profunda a acestor aspecte se afla la baza colaborarii. In general, atunci cand se evalueaza studiile de caz centrate pe estimare, sunt utilizate urmatoarele puncte de reper:
daca se axeaza pe perspectivele participantilor la studiu (ale subiectilor);
daca ofera noi sensuri asupra factorilor cauzali ai conditiilor celor asistati;
daca ofera noi sensuri asupra semnificatiei vietii participantilor;
daca aduc clarificari privind aspectele confuze ale problemelor participantilor;
daca ajuta la identificarea de noi conexiuni;
daca aduc elemente referitoare la conditiile sociale si istorice in care s-a dezvoltat participantul.
clarificarea interventiei (modele, relatii, interactiuni);
progresul intelegerii a ceea ce se intampla;
descrierea modului in care programele si interventiile functioneaza;
reflectarea complexitatii implementarii interventiilor;
evidentierea partii umane, subiective si reflexive a proceselor de interventie;
furnizarea de noi sensuri care afecteaza rezultatele obtinute la nivelul celui asistat.
Obiectivul general al practicii asistentei sociale este acela de a aprecia corect, de a interveni in modul cel mai adecvat si de a obtine rezultatele cele mai bune. Unele dintre rezultate nu sunt cuantificabile, motiv pentru care sunt necesare anumite criterii de evaluare menite sa aprecieze validitatea statistica, validitatea interna si validitatea externa.
a. Validitate statistica
modul in care se demonstreaza relatia dintre cele doua variabile;
conditiile in care datele au fost colectate si standardizate;
prezentarea detaliilor care permit cititorului sa traga concluzii independente privind relatia dintre interventie si rezultate.
b. Validitate interna
excluderea ipotezelor alternative;
sublinierea ipotezelor alternative care nu pot fi excluse;
utilizarea pretestelor;
continuarea masurarii dupa interventie, pana ce tendintele par sa se stabilizeze;
utilizarea de cazuri multiple.
c. Validitate externa
daca este detaliat contextul interventiei;
daca interventia in sine este descrisa in detaliu;
daca participantii la studiu sunt descrisi in detaliu;
daca sunt discutate rezultatele care permit formularea de ipoteze ce urmeaza sa fie verificate in alte situatii.
Studiile de caz sunt complexe, dificil de conceptualizat, operationalizat, realizat si evaluat. Valoarea lor consta in masura in care contribuie la estimari, interventii si rezultate. O discutie privind valoarea studiului de caz trebuie sa se refere la mai multe aspecte generale: daca pe aceasta baza se pot face generalizari, daca pot fi elaborate concepte, raporturile cu contextul si modul de prezentare.
In privinta generalizarilor, acestea nu pot fi facute in aceeasi masura ca cele fundate pe cercetari ale unor esantioane. Cazul se reprezinta pe sine, are anumite caracteristici unice. Totusi, daca nu se pot face generalizari statistice, sunt posibile unele analitice, in masura in care anumite elemente se aseamana ce cele ale altor cazuri. In acest sens, pot fi formulate chiar anumite ipoteze, a caror verificare contribuie la elaborarea unor principii pentru practica.
In ce priveste aspectele conceptuale, urmatoarele aspecte sunt esentiale:
scopul studiului sa fie clar descris;
sa existe o prezentare clara a principiilor pe care se bazeaza (ipoteze, probleme de cercetat);
sa existe o prezentare clara a rationamentului care duce la ipoteza sau la problema de cercetat (pe baza literaturii de specialitate);
sa existe o definire clara a conceptelor.
Detaliului contextual trebuie luat in considerare, intrucat mediul influenteaza cazul. Sunt necesare informatii despre participantii la cercetare, despre sursele datelor, despre metodele de analiza si interpretare, pentru ca cititorul sa poata evalua studiul respectiv.
Un alt aspect privind studiul de caz tine de problema cauzalitatii Asistenta sociala este o profesie aplicata, al carei obiectiv este intelegerea proceselor sociale si, atunci cand acestea sunt problematice, sa incerce sa le schimbe. Intelegerea presupune identificarea factorilor cauzali si a variabilelor care pot ameliora situatia. Insa, de multe ori sunt vizate relatiile probabiliste dintre variabile. De exemplu, copiii victime ale unor abuzuri, devin adulti abuzatori?
Prezentarea studiului de caz este de mare importanta. Aceasta presupune multa gandire, deprinderi analitice si date pertinente.
Studiul de caz de regula genereaza un mare volum de date. Trebuie identificate concepte si teme care sa le structureze si care sa devina capitole ale raportului final.
Modul de prezentare trebuie sa convinga asupra concluziilor si asupra datelor pe care acestea se bazeaza.
Exista mai multe criterii de evaluare a claritatii si acuratetei rezultatelor:
a. daca cele descoperite sunt bine structurate si clar comunicate, adica daca exista:
o descriere generala a fiecarui aspect;
o fundamentare pe date a fiecarei afirmatii generale;
o prezentare separata a fiecarui capitol care structureaza rezultatele;
o prezentare clara a dimensiunilor multiple ale rezultatelor (regularitati, abateri).
b. interpretarea rezultatelor studiului:
generalizarile se bazeaza pe date;
rezultatele sunt in mod clar interpretate si nu intr-o maniera probabilistica;
datele sa fie interpretate de cel putin doua persoane;
subiectii citesc si comenteaza raportul final;
alte persoane avizate citesc si comenteaza raportul final;
referiri la alte rezultate obtinute anterior si referiri la teorii;
discutii asupra relevantei teoretice si implicatiilor practice.
In practica lor de zi cu zi, marea majoritate a asistentilor sociali intra in contact cu persoane aflate in stari de criza. Intr-un mod sau altul, de-a lungul vietii, aproape fiecare individ are experienta unor crize sau participa la crizele celorlalti. In timp ce unii le pot face fata prin mobilizarea propriilor forte, altii ajung sa caute ajutor la familie si prieteni ori sa se adreseze specialistilor. Numeroase programe ale asistentei sociale directe vizeaza diferite tipuri de crize, desi manifestarile si caracteristicile acestora variaza mult.
Una din ipotezele de baza ale acestui model se refera la faptul ca fiecare persoana are un potential de dezvoltare si o abilitate de rezolvare de probleme. Asistentii sociali pot facilita descoperirea acestui potential si pot ajuta la dezvoltarea unor strategii care sa permita sa se faca fata problemelor.
Conceptele si teoria crizei deriva din practica psihiatrica americana, fiind utilizate din anii 1960; de atunci, ele au fost aplicate unor categorii diferite de beneficiari: persoane cu dementa senila, cu tentative de suicid, dependente de alcool si drog, victime ale violentei si abuzurilor, cu probleme de sanatate s.a.
Formularea clasica a interventiei in criza ca tehnica apartine lui Caplan (1965), care a atras atentia ca aceasta provine din domeniul sanatatii mintale, cu un accent mai mult pe preventie decat pe tratament.
Exista multe definitii ale crizei in care sunt retinute conotatiile negative ale acesteia sub forma unui pericol si a unor forte distructive in raport cu functionarea sociala a individului afectat. "Criza este o reactie subiectiva la o experienta de viata stresanta, care afecteaza stabilitatea persoanei, intrucat abilitatea sa de a face fata problemelor este serios compromisa". "Crizele sunt dificultati personale sau situatii care imobilizeaza oamenii si ii impiedica sa isi controleze in mod constient propriile vieti". "Criza este o tulburare intensa, stabilizata, determinata de evenimente neasteptate". In esenta, este vorba de evenimente sau schimbari accidentale care plaseaza individul in stare de dezorientare si neajutorare. Apar emotii intense, disconfort afectiv, confuzie cognitiva, sentiment de lipsa de putere. Strategiile lor obisnuite nu mai sunt suficiente pentru a putea face fata problemelor. O criza aduce o stare de dezorganizare in care oamenii resimt pericolul care ameninta sa devina coplesitor pentru ei si familiile lor, putand sa ii duca la suicid sau la manifestari psihotice.
Crizele pot fi privite si altfel decat evenimente tragice sau neobisnuite, ca ocazii pentru dezvoltare si maturizare. Totusi, in astfel de situatii fortele si modalitatile obisnuite de reactie ale persoanei nu mai functioneaza corespunzator. Adaptarea pare dificila sau imposibila, fie pentru ca evenimentul nu a fost anticipat, fie datorita noutatii sale, ori fie dimensiunilor coplesitoare ale unei serii de evenimente. Prin urmare, forte exterioare, factori de la nivelul relatiilor interpersonale sau factori psihici ajung sa domine persoana, sa-i perturbe armonia, echilibrul.
Crizele sunt limitate in timp (durata lor fiind de circa sase saptamani), avand un inceput, o desfasurare si un sfarsit.
Initial, are loc o crestere a tensiunii ca reactie la impactul produs de stres si se face apel la modalitatile obisnuite de rezolvare a problemelor. Daca acest efort esueaza, are loc o crestere si mai mare a tensiunii, pe masura ce persoana este afectata de ineficienta eforturilor sale. Aceasta stare de spirit conduce la faza finala, in care problema este rezolvata. Se poate intampla, de exemplu, ca persoana sa redefineasca problema, sa o perceapa ca pe ceva mai putin amenintator, sau sa o ignore in intregime, prin distantare de ea.
Crizele au un punct culminant sau de inflexiune; pe masura ce punctul culminant se apropie, tensiunea creste si se mobilizeaza energiile pentru a-i face fata.
In timpul fazei de dezorganizare, oamenii sunt mai receptivi la ajutorul pe care l-ar putea obtine, intrucat sunt mai putin defensivi si au nevoie sa refaca predictibilitatea lumii in care traiesc Ei se afla in cautarea unui mod de echilibrare a vietii cotidiene.
Principii ale teoriei crizei (Golan):
O reactie la criza va implica socul, raspunsurile emotionale si rezolvarea prin reconstructia unui nou echilibru.
Crizele pot fi percepute ca amenintare, pierdere sau provocare. Amenintarea se poate exercita asupra respectului de sine sau asupra sentimentului de incredere in sine. Pierderea poate fi una reala, ori poate lua forma unui sentiment de izolare. In schimb, cand este perceputa ca o provocare, criza are nu numai semnificatia unui pericol, a unei primejdii, ci si elemente pozitive: ofera prilejul descoperirii unor metode noi de rezolvare a problemei sau genereaza satisfactie atunci cand persoana constata ca poate face fata situatiei.
Crizele pot actualiza probleme vechi, nerezolvate in trecut, ori pot acutiza sentimentul neputintei sau suprasolicitarii. Totodata, ele pot oferi sansele corectarii neimplinirilor asociate unor evenimente anterioare.
Iata doua exemple oferite de V. Coulshed:
a)- O doamna in varsta de 70 ani este internata intr-un camin pentru batrani, in urma decesului sotului, la cererea copiilor. Dupa sase luni de la internare, timp de o saptamana a refuzat sa se mai scoale din pat, spunand ca nu mai are rost si ca nu mai poate sa umble. I s-au facut examinari medicale, neurologice, care nu au putut explica acuzele respective. Un interviu realizat cu profesionalism de asistenta sociala a relevat ca femeia nu se impacase niciodata cu pierderea sotului ei si nu era in stare sa formuleze in cuvinte sentimentul de a fi fost abandonata de familie. Negarea de catre sine a durerii, asociata cu perceptia ca isi pierduse controlul si independenta au condus-o la un proces confuz de gandire, la distorsionare si retragere.
b)- O asistenta sociala a fost desemnata pentru a lucra cu o familie, cu scopul de a pregati revenirea la domiciliu a fiicei in varsta de 10 ani, care fusese internata o lunga perioada, dupa un accident de circulatie. Fetita a ramas imobilizata intr-un fotoliu rulant. S-au efectuat adaptarile locuintei si a fost oferit echipamentul necesar. In momentul in care s-a stabilit data definitiva a externarii, tatal fetitei a intrat in criza, devenind plangacios, spunand ca nu se va putea descurca, refuzand sa ia acasa copilul. Asistenta l-a ajutat sa "gandeasca corect", sa considere reactiile sale emotionale ca fiind justificate si sa exploreze toate resursele puse la dispozitie. Acest ajutor, acordat la momentul potrivit l-a ajutat sa nu se prabuseasca din cauza temerii ca familia va avea mult de suferit odata ce fetita se va externa. De fapt, precizarea si apropierea datei externarii au declansat unele conflicte interne ale subiectului si spaima ca sub povara greutatilor, sotia il va parasi, asa cum se mai intamplase cu ani in urma. In loc sa caute ajutor specializat in legatura cu mariajul nefericit, cuplul s-a resemnat la dezamagirea reciproca, incercand sa pretinda ca problemele de cuplu nu ar fi existat niciodata. Asistenta a recurs la interventia in criza, apoi la o abordare deschisa a problemei, prin intermediul consilierii maritale.
La prima vedere, nici unul dintre aceste cazuri nu parea sa se afle in criza. In realitate, se percepeau ca persoane carora le lipseste autonomia, capacitatea de a-si stapani problemele, tensiunea crescuse si gandirea se dezintegrase; fara ajutor, aceste persoane ar fi evoluat spre o deteriorare a situatiei pana la un stadiu major de patologie comportamentala si de personalitate.
Raportul dintre crize si stres. Uneori termenii sunt considerati ca fiind intersanjabili. Insa, conceptul de "stres" are numai conotatii negative, de povara sub presiunea careia oamenii pot sa clacheze. Crizele includ si posibilitatile de dezvoltare, si anumite aspecte pozitive, cum ar fi schimbarea vechilor moduri de rezolvare a problemelor, dezvoltarea unor noi deprinderi de abordare a realitatii. Stresul are semnificatia unei presiuni pe termen lung, generata de factori externi. Criza are semnificatia unei afectari pe termen scurt, in care persoana incearca sa isi restabileasca armonia. Intre evenimentele vietii si stres poate fi identificata o relatie directa. Criza apare atunci cand intervin reajustari sociale majore. Se mai poate adauga ca exista o reactivitate individuala variabila: unele persoane pot face fata chiar si celor mai dramatice evenimente, in timp ce altele cedeaza usor in conditiile unor tensiuni de mica amploare.
Tehnicile de interventie in criza
Pentru autorii care s-au preocupat de acest subiect, criza prezinta mai multe faze, carora le corespund etape specifice de interventie. In practica, aceste faze nu pot fi clar demarcate si nici nu sunt exclusive. Totusi, modelele ofera o directie practicii asistentei sociale si au o relevanta particulara pentru interventie, presupunand din partea practicianului sensibilitate si flexibilitate in raport cu criza respectiva.
Caplan identifica trei faze distincte ale crizei: faza de impact, faza de retragere si faza de ajustare-adaptare.
In genere, faza initiala se declanseaza atunci cand un eveniment aleator, prin amplificarea stresului intern sau extern, genereaza o stare de confuzie si dezorientare. In timpul acestei faze de impact, cea mai importanta preocupare a asistentului este aceea de a participa la efectul imediat si la perceptia crizei de catre individul afectat. Aceasta presupune implicarea persoanei respective in definirea naturii problemelor si a efectelor generate de criza. Se acorda atentie unui numar de trei aspecte: tratarea emotiilor intense, restructurarea situatiei de criza si activarea raspunsurilor prin care se poate face fata crizei. Intrucat aceasta faza este scurta, este necesar ca aceste trei aspecte sa fie abordate simultan.
Cea de-a doua faza a interventiei ( de retragere) apare atunci cand persoana incearca sa utilizeze mecanismele uzuale pentru a face fata situatiei si pentru regasirea starii de echilibru, insa fara succes. Experienta esecului conduce la o perioada de tristete si dezorganizare. Uneori exista simptome fizice asociate acestei faze: oboseala, durerile de cap, tulburarile digestive.
Faza finala, de ajustare sau adaptare presupune activitati comune ale asistentului si persoanei asistate prin care sunt analizate si evaluate experientele si rezultatele activitatilor intreprinse. Sunt consoliate achizitiile si se discuta modul in care acestea pot fi transferabile in viitor.
Naomi Golan propune o schema model a interventiei in criza, care cuprinde aceleasi trei faze:
I. Faza initiala, de formulare, care corespunde cu primul interviu. In cadrul acesteia, se acorda atentie mai multor aspecte:
a) concentrarea asupra starii de criza, in termenii de "aici" si "acum". Persoanei afectate de criza i se ofera posibilitatea de exprimare a raspunsurilor emotionale, intrucat unele dintre acestea ii blocheaza gandirea. De fapt, abordarea emotiilor creeaza conditiile de percepere a unui nivel mai redus de risc al evenimentelor. Se descopera tipul si efectele starii vulnerabile si se estimeaza perturbarea cauzata de starea de criza. In acest scop se poate recurge la utilizarea mai multor tipuri de intrebari si replici, prin intermediul carora asistentul si persoana afectata incearca sa faca o estimare a evenimentului real si a cauzelor care par sa-l fi declansat:
Ce s-a intamplat?
Cred ca nu va simtiti bine.
Nu este de mirare ca sunteti suparat.
Cand au inceput lucrurile sa mearga rau?
Cum ati incercat sa va descurcati?
Ce s-a intamplat apoi?
Care este situatia in prezent?
Pe ce va puteti bizui?
b) evaluarea, luarea in considerare a circumstantelor si problemelor prioritare:
Care ar fi cea mai urgenta problema?
c) contractul. Se definesc obiectivele, sarcinile ce revin asistentului social si persoanei asistate; este utilizat optimismul pentru reducerea anxietatii si a sentimentului de neputinta:
Sa ne concentram asupra urmatoarelor aspecte: eu voi facedvs. veti face.
I. Faza intermediara, de implementare a modelului, care se realizeaza prin intermediul unui numar de la 1 pana la 6 interviuri, unde sunt urmarite doua aspecte:
a) Colectarea informatiilor. Se verifica eventualele nepotriviri si se recurge la confruntare. Se aleg temele principale: pierdere, anxietate, provocare.
b) Schimbarea comportamentului. Se controleaza mecanismele utilizate pentru a face fata problemei respective. Se stabilesc obiective realiste pe termen scurt. Se stabilesc sarcini comune generale, practice si pentru procesul de gandire.
II. Faza finala corespunde ultimului sau ultimelor doua interviuri si vizeaza:
a) decizia de incheiere a procesului. Se controleaza perioada si se reaminteste persoanei asistate cat timp mai este la dispozitie. Se propune rarirea contactelor si se trateaza aspectele ce tin de rezistenta subiectului fata de perspectiva finalizarii procesului si incetarii relatiei;
b) Trecerea in revista a progreselor inregistrate. Se revad aspectele principale avandu-se in minte sarcinile acoperite, obiectivele realizate, schimbarile si eventualele nerealizari;
c) Elaborarea unui plan pentru viitor. Se discuta problemele actuale. Se discuta planurile persoanei asistate si i se acorda ajutor pentru a intelege ca procesul s-a terminat. In plus, i se explica faptul ca se va putea simti confortabil in eventualitatea ca alte probleme ar determina-o sa revina pentru ajutor.
Cadrul de intelegere al interventiei in criza este structurat din teorii si concepte dezvoltate in psihanaliza, in teoria invatarii, in practica centrata pe sarcina, in teoriile dezvoltarii umane.
In cadrul acestei abordari, ceea ce conteaza este semnificatia pe care o atribuie persoana asistata evenimentelor. Scopul principal al acestui model este reducerea factorilor existenti de stres, restabilirea nivelului anterior de a face fata problemelor, incercarea de intelegere si planificare a ceea ce este necesar pentru mentinerea unui nivel maxim de autonomie, de contact cu realitatea si de identificare a resurselor. Persoana asistata are un rol important, intrucat trebuie sa reconsidere modul in care un anumit eveniment aleatoriu a declansat criza. "Povestind intamplarea", isi imbunatateste constientizarea cognitiva. Se reproduce experienta, sunt prezentate sentimentele, relatiile cu resursele si cu retelele de sprijin. Prin asumarea unor sarcini practice, se previne dezintegrarea.
Asistentul social ofera informatii si sfaturi, este activ, directiv, sistematic, incurajand subiectul sa faca fata viitorului. El urmareste restructurarea si reducerea tensiunilor, invatand subiectul sa divizeze problemele in componente rezolvabile. In plus, actioneaza ca un model in abordarea eficienta a problemelor si manifesta empatie.
Modelul interventiei in criza poate fi utilizat si in munca preventiva. Unele crize pot fi prevazute (cele ce tin de tranzitiile ciclului vietii), altele sunt accidentale. In primul caz s-ar putea face preventie (spre exemplu, crizele de pubertate, cele ce tin de pensionare). Prin planificarea si implementarea unor servicii (educatie sanitara, sprijin prenatal, pregatirea in vederea pensionarii, consiliere maritala) pot rezulta economii in ce priveste protectia sociala. Acelasi lucru este valabil si pentru asistenta comunitara.
Modelul este utilizat si pentru asistenta in cazul catastrofelor: inundatii, incendii, accidente de circulatie si tehnologice, cutremure. Traumele pot avea efecte pe termen lung si numai printr-o consiliere adecvata a supravietuitorilor, a rudelor si prietenilor sunt prevenite anumite forme de patologie care se pot manifesta in urmatorii ani. Cei afectati de catastrofe au nevoie de informatie cu ajutorul careia sa construiasca semnificatii ale experientei traumatizante si sa incerce sa inteleaga ce anume s-a intamplat. Este vorba de tentativa de restaurare a unui sentiment de stapanire, pentru a contracara neputinta asociata cu distrugerile extraordinare.
EVALUAREA IN DOMENIUL ASISTENTEI SOCIALE
definitia evaluarii;
schema evaluarii in asistenta sociala;
tipuri de evaluari;
consecintele neintentionate.
Distinctia intre estimare si evaluare.
Evaluarea reprezinta aplicarea unor metode si procedee stiintifice atat in vederea masurarii proceselor de schimbare, cat si in vederea masurarii rezultatelor. Procesul de evaluare circumscrie colectarea sistematica de informatii, analiza si utilizarea acestora avand drept scop general perfectionarea practicii.
Ca si alti specialisti, asistentii sociali trebuie sa-si justifice eficacitatea si eficienta activitatilor lor. Procesul de acordare a ajutorului se incheie cu o evaluare a interventiei si cu o atenta incheiere a relatiei profesionale.
Eficacitatea reprezinta raspunsul la
intrebarea daca interventiile (programele sau serviciile) au dus la
realizarea obiectivelor. Prin urmare, aceasta pune in relatie
interventia (sau serviciul) cu obiectivele stabilite initial: OBIECTIVE INTERVENTIE
Eficienta reprezinta costul planurilor de interventie (al programelor si serviciilor), cost exprimat in bani, timp si in alte categorii de resurse. Altfel spus, eficienta vizeaza relatia dintre interventie (sau un anumit serviciu ori program) si costurile implicate:
INTERVENTIE COSTURI
In mod ideal, o interventie ar trebui sa fie eficienta si eficace. Cu toate acestea, o interventie poate fi eficace fara a fi si eficienta, atunci cand presupune mult timp si efort, ca si dimensiuni mari ale resurselor pentru atingerea unui obiectiv dat. Nu mai este nevoie de spus ca o interventie care nu atinge obiectivele nu este nici eficace nici eficienta.
Asistentii sociali se implica in mai multe tipuri de activitati de evaluare:
1.- Evaluarea, impreuna cu cei asistati, a eficientei si eficacitatii planurilor specifice de interventie, elaborate in practica nemijlocita. Eforturile depuse au adus schimbarile anticipate la nivelul persoanelor, familiilor, grupurilor, organizatiilor sau comunitatilor asistate? O astfel de evaluare se poate efectua pe parcursul procesului de asistenta sau la incheierea acestuia. Evaluarea pe parcurs are un scop formativ, intrucat sugereaza asistentului daca au loc progresele anticipate, ori daca sunt necesare modificari ale planului de interventie. Evaluarea finala permite aprecierea rezultatelor obtinute si a factorilor care au contribuit la succes sau la esec;
1.- Evaluarea eficientei si eficacitatii anumitor programe sau servicii destinate sa acorde asistenta (sprijin) unui mare numar de persoane sau chiar unei intregi comunitati. Si acest tip de evaluare se poate realiza atat pe parcurs, cat si la sfarsit, permitand perfectionarea activitatii si demonstratii ale eficientei si eficacitatii in fata autoritatilor ori in scopul strangerii de resurse;
1.- Utilizarea concluziilor rezultate din evaluarea programelor si planurilor de interventie in vederea selectarii acelor abordari care au probabilitatea cea mai mare de a duce la realizarea obiectivelor;
1.- Constientizarea posibilitatii aparitiei unor consecinte neintentionate si preintampinarea unor efecte nedorite ale interventiei.
Pentru a se putea realiza evaluarea, asistentul trebuie sa inceapa interventia cu o clara descriere a scopurilor si obiectivelor. Fara o asemenea precizare este imposibil de spus mai tarziu daca interventia a avut sau nu succes. Evaluarea unei interventii sau a unui program presupun selectarea sau proiectarea unor instrumente sau procedee de masurare care sa permita sa se observe daca schimbarea s-a produs si care este amploarea acesteia. Unele instrumente ajuta la identificarea factorilor sau variabilelor care contribuie la schimbare. Selectia unei astfel de instrument trebuie sa ia in considerare urmatoarele:
Validitatea, adica gradul in care instrumentul sau procedeul de evaluare masoara ceea ce isi propune;
Fidelitatea, adica gradul in care instrumentul permite obtinerea de rezultate similare, cand este aplicat in circumstante similare (obtinerea de rezultate diferite sa nu fie datorata instrumentului utilizat, ci unor circumstante diferite);
Sa fie usor de aplicat, usor de inteles chiar si de catre un nespecialist;
Sa fie util, sa permita obtinerea unor informatii relevante pentru practica asistentei sociale, cu posibilitatea de generalizare la nivelul altor servicii sociale;
Sa fie sensibil, adica sa permita chiar si inregistrarea unor schimbari d e nivel redus;
Sa fie non-reactiv, adica sa poata detecta diferentele, fara a modifica sau influenta fenomenul care este masurat.
Hudson si Grinnell au realizat un model al evaluarii, o schema logica in care sunt cuprinse elementele definitorii ale procesului:
INPUT-URI ACTIVITATI INTERVENTII
(variabile independente) OUTPUT-URI OBIECTIVE (variabile
dependente) REZULTATE
Acest model poate fi aplicat atat pentru evaluarea practicii directe (asistenta unui caz), cat si pentru evaluarea unor programe (cum ar fi coordonarea de caz, consilierea familiala, plasamentul familial, asistenta maternala etc.). Sa vedem care este semnificatia componentelor mentionate in evaluarea de caz si in evaluarea de program.
In situatia evaluarii asistentei unui caz:
La prima vedere, pare dificil de facut diferenta intre "output" si "rezultat", insa trebuie luate in considerare doua caracteristici distinctive:
output-urile apar ca efecte imediate ale interventiei, iar rezultatele apar ca avantaje pe termen lung ale acesteia. Output-urile pot fi vazute ca trepte, ca etape necesar a fi parcurse pentru a as ajunge la un anumit avantaj;
rezultatele asigura motivele de justificare sociala pentru planurile de interventie.
In mod corespunzator, in cazul evaluarii unui program, componentele modelului mentionat capata urmatoarele semnificatii:
input-urile vizeaza conditiile de initiere a programului: resurse financiare si umane, categorii de beneficiari;
activitatile vizeaza ceea ce incearca sa intreprinda agentia pentru producerea anumitor schimbari dorite (serviciile furnizate, cum ar fi ancheta sociala, consilierea, trimiterea);
output-urile apar ca efecte imediate ale programului. Spre exemplu, o anumita interventie conceputa sa sporeasca disponibilitatea centrelor de zi pentru copiii cu handicap intr-o anumita comunitate poate avea ca efecte cresterea numarului zilelor de ingrijire, insa aceste efecte nu par suficiente pentru justificarea programului, daca nu sunt puse in relatie cu alte anumite efecte pe termen lung (rezultate);
rezultatele sunt acele implicatii pe termen lung, cum ar fi: asigurarea de suport pentru mamele acelor copii, crearea posibilitatilor de dezvoltare a unor grupuri de intrajutorare, cresterea sanselor parintilor de a se incadra in munca, imbunatatirea calitatii ingrijirii acordate copiilor s.a.
Conceptele de output-uri si rezultate evoca notiunea de lant cauzal. O anumita variabila poate fi considerata atat independenta, cat si dependenta. De exemplu, gasirea unui loc de munca pentru o persoana aflata in somaj apare ca variabila dependenta in raport cu eforturile depuse in cadrul interventiei, insa apare si ca variabila independenta in raport cu dezvoltarea gradului de incredere in sine si a celui de autonomie al persoanei asistate.
In final, pentru utilizarea acestui model este necesara identificarea unei legaturi logice care sa puna in relatie seturile de concepte (input-urile, activitatile, output-urile si rezultatele): Care este motivul pentru a crede ca daca sunt oferite anumite resurse, vor urma anumite activitati? Sau, daca sunt desfasurate anumite activitati, vor aparea anumite output-uri? Si, mai departe, vor fi obtinute anumite rezultate?
Legatura logica dintre aceste elemente constituie teoria interventiei sau teoria programului, care asigura explicarea ansamblului conexiunilor.
Cunoasterea faptului ca obiectivele interventiei sau ale programului au fost realizate pare de utilitate redusa daca nu se cunoaste si modul in care acestea au fost atinse. In mod similar, utilitatea poate fi inconsistenta si in cazurile in care se constata ca obiectivele nu au fost realizate, daca nu se evidentiaza interventiile incercate.
O componenta esentiala a serviciilor oferite celor asistati se refera la aplicarea unei metodologii stiintifice pentru intelegerea naturii interventiei si pentru masurarea impactului acesteia. Asistentul social si cel asistat se vor intreba: Care sunt obiectivele (variabilele dependente)? Care sunt activitatile (variabilele independente)? Cum pot fi legate activitatile de obiective?
Evaluarile formative incearca sa raspunda la intrebarea daca s-a produs o implementare a programului de activitate sau a interventiei asa cum acestea au fost concepute. Planul de interventie prezinta doua niveluri: un nivel conceptual si un nivel operational. Primul, nivelul conceptual, reprezinta proiectul, planul in sine, acordul a ceea ce urmeaza sa fie facut, intreprins. Acesta este proiectul, planul demersurilor ce trebuie realizate in vederea atingerii obiectivelor. Nivelul operational reprezinta activitatile concrete, interventiile propriu-zise, in care se implica asistentul si cel asistat in raport cu obiectivele stabilite.
Multe dintre activitatile de evaluare incearca sa raspunda la intrebarea daca planul de interventie asupra caruia s-a convenit in prealabil a fost respectat si realizat. Desigur, se intampla destul de frecvent sa nu se respecte cele convenite. Altfel spus, apare o lipsa de corespondenta intre nivelul conceptual si cel operational. In astfel de situatii se recurge la confruntare.
Evaluarea performantei asistentului social. Periodic, este necesar ca la nivelul unei agentii sa se aprecieze modul de realizare a sarcinilor de catre personalul de specialitate (in vederea asigurarii calitatii actului de asistenta, a demonstrarii gradului de achitare a responsabilitatilor fata de cei asistati si fata de comunitate, ca si fata de sursele de finantare). Atunci cand astfel de evaluari sunt corect realizate, ele se asociaza cu efecte pozitive, cum ar fi:
cresterea motivatiei personalului in vederea obtinerii de performante;
cresterea gradului de incredere in sine la nivelul celor evaluati;
o clarificare si o mai buna definire a responsabilitatilor diferitelor posturi;
facilitarea comunicarii intre cei care participa la evaluare;
promovarea unei mai bune intelegeri la nivelul personalului;
clarificarea obiectivelor organizatiei si facilitarea acceptarii lor;
angajarea planificarii resurselor umane la nivelul organizatiei, dezvoltarea unor programe de perfectionare profesionala.
Desigur, rezultatele unei evaluari a performantei pot avea consecinte pozitive sau negative pentru asistentul social, mergand de la decizii privind promovarea, salarizarea, premierea si pana la preavizul necesar incetarii activitatii.
Criteriile de evaluare trebuie sa fie clare, specifice, realiste si masurabile. Iata trei elemente necesare unei evaluari utile si valide:
capacitatea de a stabili si mentine o relatie adecvata cu cei asistati (atitudini, valori, etica in comportamentul fata de beneficiari; abilitatea de a face fata relatiilor dificile);
cunostinte si deprinderi privind procesul de acordare a ajutorului (angajarea solicitantilor de ajutor, colectarea datelor, estimarea, intervievarea si comunicarea, planificarea interventiei, documentarea si pastrarea bazei de date);
cunoasterea si aderarea la obiectivele, politicile si procedurile agentiei;
relatiile la nivelul agentiei;
relatiile cu alte agentii;
productivitatea (numarul de persoane asistate, de programe initiate).
Un program social reprezinta o serie de activitati menite sa determine o schimbare dorita la nivel individual sau social. Evaluarea unui astfel de program inseamna examinarea sistematica a acestuia, in vederea stabilirii daca si cum au fost atinse scopurile si obiectivele. De regula, sunt vizate trei dimensiuni:
Eforturile: tipurile si amploarea activitatilor, numarul de beneficiari, resursele umane implicate etc.;
Eficacitatea: masura in care obiectivele programului au fost atinse;
Eficienta: aprecierea costurilor implicate in realizarea obiectivelor.
Iata cateva repere ale evaluarii unui program:
Cel mai adesea, eforturile de evaluare sunt orientate spre a determina daca obiectivele stabilite au fost realizate. Totusi, exista posibilitatea ca procesul de asistenta sociala sa aiba si consecinte neintentionate, unele dintre acestea fiind chiar daunatoare.
O exprimare sugestiva privind posibilitatea aparitiei unor efecte neintentionate ale actiunilor umane apartine personajului Mefisto din opera Faust a lui Goethe, care, dezamagit afirma: "Nu stiu cum se face ca eu doresc intotdeauna raul, dar rezulta binele".
Pe langa efectele dorite, orice interactiune sociala poate avea si consecinte neintentionate. De pilda, tratamentul cu citostatice al cancerului are ca efecte adverse caderea parului si alte efecte adverse care nu sunt legate de afectiunea respectiva. Consecintele neintentionate pot fi pozitive, negative sau neutre.
Prin natura sa, asistenta sociala presupune activitati cu persoane care se afla deja in stare de stres; acesta poate fi accentuat de discutii privind detalii ale vietii personale si familiale ale celui asistat. Data fiind vulnerabilitatea acestor persoane, este posibil ca asistentul sa fie perceput ca un intrus. Orice serviciu social prezinta un potential negativ, care se poate concretiza in efecte adverse. Necesitatea prevenirii lor presupune doua modalitati de actiune:
angajarea unei relatii cat mai apropiate de idealul celei de parteneriat. Cu cat persoana asistata este mai implicata in luarea deciziilor referitoare la procesul de asistenta, cu cat se tine seama mai mult de dorintele sale, cu atat scade probabilitatea aparitiei efectelor negative;
luarea in considerare de catre asistentul social a posibilitatii acestor efecte negative si initierea de masuri pentru a le preveni.
RISCURI ALE PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL
definitii ale fenomenului de "epuizare";
factori favorizanti ai fenomenului de epuizare;
strategii individuale, organizationale si societale de prevenire a fenomenului;
Iata-ne ajunsi la sfarsitul cursului. De fapt, puteti considera ca va aflati la inceputul unui lung drum al devenirii ca specialisti in domeniul asistentei sociale. Acest domeniu este unul al invatarii continue: cel sau cea care doresc sa devina asistent(a) social(a) trebuie sa intruneasca o serie de calitati, despre care am vorbit deja. Ar fi de insistat asupra necesitatii unei straduinte continue de a invata, asupra eforturilor de cautare si descoperire de solutii ale problemelor, luand in considerare complexitatea si interdependenta relatiilor umane si proceselor sociale. Asistentii sociali trebuie sa manifeste o grija profunda fata de problemele celorlalti (atitudini si comportamente prosociale), forta si curajul de a lupta alaturi de cei asistati pentru rezolvarea problemelor, respect si sa constientizeze ca in permanenta se poate invata despre procesul dezvoltarii umane. De asemenea, trebuie sa creada in capacitatea fiintelor umane de a-si influenta cursul propriilor vieti, recunoscand totodata rolul critic pe care il au factorii de mediu.
Profesiunea de asistent social are propriile satisfactii, gratificatii, generate in primul rand de acordarea de ajutor celor care au probleme personale sau sociale. Ar fi inoportun sa insistam asupra acestor aspecte pozitive, pentru ca ar rezulta o imagine idilica asupra profesiei. Desigur, ar fi de dorit ca satisfactiile profesionale sa apara cat mai devreme si cat mai des. Mai degraba, ar trebui sa examinam anumite frustrari care apar, din pacate, destul de frecvent in activitatile in care se implica asistentii sociali. Este vorba de numeroase situatii de stres.
Fiecare munca, fiecare profesie are propriile aspecte negative, propriile surse de conflict. Asistenta sociala nu face exceptie, si, din acest motiv, asistentii sociali trebuie sa ajunga la o buna cunoastere de sine, sa constientizeze ceea ce pot face si accepta, ca si ceea ce nu pot face si nici accepta. Ei trebuie sa-si cunoasca propriile calitati, ca si propriile limite (puncte vulnerabile). Raspunsurile pe care ei incearca sa le ofere celor asistati nu apar din neant, ci se dezvolta prin intermediul interactiunilor cu acestia.
De la bun inceput, orice asistent social trebuie sa procedeze atat la examinarea propriilor asteptari, cat si ale celor asistati cu privire la rezultate. In plus, este necesara acceptarea faptului ca nimeni nu poate rezolva pe moment sau in cateva zile , probleme care au aparut cu mult timp in urma, a caror durata poate, este echivalenta cu cea a vietii persoanei solicitante de ajutor.
In mod evident, asistentii sociali asteapta sa obtina satisfactii din munca lor cu cei asistati. Ei (ele) vor sa li se recunoasca propria competenta din punct de vedere profesional, iar sansa acestei recunoasteri este asociata cu aprecierea utilitatii lor de catre cei asistati. Insa, din pacate, cei cu care se lucreaza, cei care au nevoie de ajutor, in mod frecvent sunt persoane cu responsabilitate redusa fata de ele insele, cu disponibilitate redusa in ce priveste interactiunile cu ceilalti. Mai mult, este probabil ca ele sa respinga oferta care le este facuta in procesul de rezolvare a problemelor. Aceste raspunsuri negative ale lor nu trebuie privite personal, ci interpretate ca raspunsuri generate de anumite contexte sociale. Altfel spus, asistentii sociali trebuie sa separeu nevoile lor personale de cele profesionale.
Uneori, se poate intampla ca propriile asteptari ale asistentului social sa fie strans legate de nevoia sa de control. Aceasta nevoie de control este foarte subtila si riscanta atat pentru asistent, cat si pentru cel asistat. De fapt, este o problema comuna tuturor profesiilor din serviciile umane. Situatia de a ajuta este vazuta adesea ca una de control. Faptul ca cineva doreste ajutor si ca este nevoit sa il ceara unui asistent social (care, asigura accesul la resursele comunitatii, avand puterea de a media intre nevoi si resurse) presupune controlul. Acordarea ajutorului pare conditionata de conformarea celui asistat la tot ceea ce este stabilit de catre asistent, altfel risca sa nu obtina nimic.
Uneori, asistentul se poate simti descurajat, coplesit, infrant pentru ca nu poate ajuta toti oamenii care se confrunta cu dificultati. Trebuie avut in minte ca niciodata nu a promis sa ofere tuturor celor in nevoie maximum de ajutor.
O problema frecventa tine de faptul ca de cele mai multe ori, serviciile se concentreaza asupra deficitelor si patologiei celor asistati. De aici, necesitate de a se acorda atentie progreselor realizate, aspectelor pozitive. In plus, este necesar sa se acorde atentie suportului de grup, reuniunilor profesionale, in care sa fie abordate problemele dificile specifice activitatilor cu cei asistati..
De asemenea, asistentii trebuie sa acorde atentie relatiilor extraprofesionale si altor lucruri care le-ar putea aduce satisfactii, altfel spus, sa nu permita ca vietile lor sa fie coplesite de profesie.
In ultima perioada se discuta mult despre un risc profesional: epuizare ("burnout").`
Adesea, asistentii sociali s-au orientat spre aceasta profesie cu un simt idealizat al misiunii de a ajuta oamenii, insa de multe ori ei se confrunta cu o serie de constrangeri birocratice. De aici, rezulta o anumita vulnerabilitate. Ce ar fi de facut? Poate cineva s-ar gandi la anumiti "asistenti" care sa-i ajute pe asistentii sociali. Dar si acestia ar putea deveni vulnerabili, de unde necesitatea unor "asistenti" pentru "asistentii asistentilor", s.a.m.d.
Astfel de riscuri au o probabilitate sporita de aparitie in primii an de activitate. Iata cum se exprima o asistenta sociala afectata de epuizare: "Am 31 de ani si simt ca munca pe care o fac mi-a coplesit viata, mi-a afectat abilitatile. Sper sa gasesc alt loc de munca, unde sa-mi regasesc "vechiul eu", sa pot sa gandesc independent, sa planific, sa-mi pot folosi creierul din nou. Este dificil sa scapi din aceasta stramtoare, dar planific sa o fac. Aici, asistentii sociali nu sunt apreciati deloc. Conducerea nu are grija de oameni. Sunt retinute doar esecurile, iar moralul este la pamant. Obiectivul pe care il impune conducerea de reusita 100% este imposibil de atins. Din acest motiv, unii incearca sa se opreasca, sa plece, iar altii fac ulcer." Din aceasta scurta descriere a unei situatii de epuizare, se desprind anumite costuri pentru practicieni, pentru organizatii si pentru cei asistati:
practicienii, sunt caracterizati de: stari de epuizare fizica si emotionala; depresie; sentimente de lipsa de ajutor si lipsa de speranta; potentiale probleme fizice (dureri de cap, ulcer, HTA, oboseala); posibile probleme personale, cum ar fi conflictul marital, abuzul de alcool, de tutun;
agentia: salariati ineficienti, moral redus, absenteism medical si nemedical;
persoanele asistate: beneficii din partea unor servicii impersonale, dezumanizate, de slaba calitate.
Cum poate fi definita epuizarea?
Din punctul de vedere al psihanalizei, este vorba de o epuizare emotionala si fizica determinata de conditiile de munca.
Din perspectiva psihologiei, se considera ca ar exista trei tipuri de personalitate predispuse:
a) personalitatile care iau munca mult prea in serios, efectuand-o cu un exces de intensitate;
b) personalitatile supraangajate, pentru care viata extraprofesionala este nesatisfacatoare;
c) personalitatile autoritare, care au nevoia exercitarii unui control extensiv in munca.
Una din criticile adresate acestei perspective se refera la neglijarea interactiunilor dintre oameni si mediu.
Din perspectiva psihologiei sociale, epuizarea este cel mai bine inteleasa in termenii de situatie sociala si surse legate de stresul in munca. Este vorba de un sindrom de afectare emotionala, depersonalizare ori realizare personala redusa care apare in randul specialistilor incadrati in profesiuni umaniste. Epuizarea apare ca un efect, ca un raspuns la surmenajul emotional cronic specific activitatilor extensive cu alte fiinte umane, indeosebi cand acestea au probleme.
La nivel societal, epuizarea este similara alienarii industriale descrise de Marx. Dupa Marx, alienarea reprezinta un rezultat logic al sistemului capitalist, in care muncitorii devin instrainati de munca lor. Fragmentarea muncii, competitia de la locul de munca genereaza insatisfactii, ducand la pierderea autonomiei muncitorului.
Intr-un registru asemanator, filosoful Marcuze facea referiri la "omul unidimensional".
Nu exista un consens privind acceptiunile termenului de "epuizare". Printre simptomele retinute cel mai adesea vizeaza componente atitudinale, fizice si emotionale. In esenta este vorba de un surmenaj legat de munca, rezultat al stresurilor traite, care genereaza emotii si comportamente deviate de la ceea ce se considera raspunsuri "normale".
Exista mai multi factori care pot fi incriminati in raport cu aparitia fenomenului de epuizare: 1.individul; 2.relatia de acordare a ajutorului; 3.mediul de munca; 4.societatea.
1. Individul. La acest nivel apar solicitari emotionale excesive in situatia de munca. Vulnerabilitatea este accentuata de subestimarea de sine, de lipsa de incredere in fortele proprii, ca si de lipsa de intelegere a fortelor, limitelor si slabiciunilor proprii.
Adesea, acesti specialisti incadrati in serviciile umane se simt pe deplin responsabili daca persoana cu care lucreaza are succes sau esec, daca traieste sau moare, ceea ce semnifica lipsa de realism. Lipsa de claritate cu privire la responsabilitate se asociaza strans cu sentimentul de omnipotenta, care sugereaza ca acel specialist ar putea obtine rezultate pozitive maxime in activitatile cu orice tip de caz si de problema abordate. Isi mai pot face aparitia discrepantele dintre aspiratii si realizari, care pot genera si accentua sentimentele de esec.
In mod frecvent, studiile care vizeaza motivatia alegerii acestor profesiuni umaniste (printre care se regaseste si asistenta sociala) retin "dorinta de a-i ajuta pe ceilalti", "dorinta de a contribui la imbunatatirea situatiei celor aflati in dificultate" sau chiar "dorinta de a contribui la crearea unei lumi mai bune". Pornind de la astfel de motivatii, se trece la asteptari si obiective nerealiste (precum ca problemele presupun solutii simple, ca pot fi rezolvate rapid, ca este posibil sa se lucreze eficient cu oricine), de unde anumite deziluzii cu privire la propria persoana si la ceilalti.
Alte motive ale alegerii profesiei circumscriu nevoile de recunoastere, de aprobare, de afectiune, de putere si control. Riscul aparitiei epuizarii creste atunci cand practicienii se asteapta ca asemenea nevoi personale ale lor sa le fie satisfacute de cei cu care lucreaza.
Desigur, la acest nivel individual apar mari variatii ale probabilitatii de aparitie a epuizarii in functie de gen, varsta, nivel de educatie, relatiile cu prietenii si cu membrii de familie etc.
La acest nivel individual pot fi luati in considerare anumiti indicatori comportamentali ai starii de epuizare, grupati in trei dimensiuni, interactionala, psihologica si fizica:
a)- dimensiunea interactionala. Primele semne apar in relatia cu cel asistat; asistentul social manifesta lipsa de interes, de atentie, uitare, tendinta de reducere a explorarii si a duratei intrevederilor. El incepe sa nu mai aiba rabdare si devine manios atunci cand cel cu care lucreaza nu se conformeaza asteptarilor sale. Alte elemente apar in interactiunile cu colegii si cu superiorii. In mod frecvent, cel afectat de epuizare devine retras, nu mai raspunde la mesaje, sau, dintr-o persoana linistita, calma, devine conflictuala. Astfel de probleme apar si in afara locului de munca, in relatiile cu membrii de familie, cu alte rude si cu prietenii;
b)- dimensiunea psihologica, circumscrie la randul sau mai multe manifestari, dintre care cele mai frecvente sunt depresia si furia. Desigur, este dificil sa fie distinse de cele generate de problemele personale. In plus, apar atitudini negative fata de administratie, suspiciunea, sentimentele de izolare, insotite de pierderea simtului umorului. Apar regrete ca a fost aleasa profesiunea respectiva; apare tendinta de pierdere a interesului fata de ceilalti; se manifesta lipsa de speranta si lipsa de incredere in utilitatea agentiei in care lucreaza;
a)- dimensiunea fizica inglobeaza indicatori cat se poate de diferiti. Este vorba de simptome fizice, care trebuie interpretate cu precautie in raport cu locul de munca. Fiecare individ trebuie sa identifice modurile in care reactioneaza la stres; reactiile exagerate, care afecteaza functionarea, pot fi tratate.
2. Relatia de acordare a ajutorului are un rol esential in aparitia si declansarea fenomenului. Relatia exista in avantajul celui asistat, este una asimetrica, avand sensul de la practician la cel care primeste ajutorul. Adesea, atunci cand solicitantul de ajutor ajunge la practician, este total coplesit de problema, cu sentimente de esec, de lipsa de speranta. De aici apare riscul concentrarii asupra deficitelor, asupra lipsurilor sale, neglijandu-i-se calitatile. Relatia presupune o constanta daruire emotionala, de sentimente. Unele probleme prezinta o mare incarcatura emotionala: incestul, abuzul asupra copiilor, violul, violenta intrafamiliala etc.
Experienta si cunostintele practicianului ii pot asigura obiectivitatea.
3. Mediul de munca apare ca un alt factor generator al epuizarii. Aici pot fi retinuti mai multi indicatori: incarcarea muncii (numar total de cazuri care revin unui practician, numarul de cazuri considerate dificile"), ambiguitatea privind rolul (lipsa de claritate referitoare la drepturi, responsabilitati, obiective), conflictul pe linie de rol (solicitari inconsistente, incompatibile, nepotrivite unei aceleiasi persoane).
Pot aparea relatii tensionate cu colegii, favorizate de insuficienta resurselor, de lipsa fondurilor.
4. Factorii societali. Aici pot fi incluse prevederile politicilor de protectie sociala, discriminarea in functie de gen, asteptarile sociale privind profesia. Uneori programele sociale prezinta obiective destul de vagi, iar legislatia prezinta ambiguitati. Printre indicatorii recunoasterii sociale a profesiei pot fi mentionati: nivelul salariilor, posibilitatile de promovare, influenta organizationala, puterea. Atunci cand acesti indicatori inregistreaza valori reduse, apar frustrari si conditii de declansare a epuizarii.
Ce se poate intreprinde pentru prevenirea si tratarea starii de epuizare? Exista o bogata literatura de specialitate care abordeaza aceste aspecte. Unii autori fac referiri la tehnicile de relaxare, la exercitiile fizice, la respectarea conditiilor de odihna si alimentatie, la necesitatea reducerii consumului de cafea, tutun, alcool etc. Multe dintre asemenea recomandari se adreseaza simptomelor, nu cauzelor fenomenului.
Pot fi identificate doua categorii mari de strategii de prevenire a epuizarii: cele individuale si cele organizationale-societale.
Strategiile individuale, cuprind demersurile care pot fi intreprinse la nivelul practicianului, cum ar fi:
Strategiile organizationale-societale vizeaza:
Politicile si procedurile agentiei, care ar trebui sa asigure: a)adaptarea la nevoile celor asistati, ceea ce presupune examinarea atenta a nevoilor de date, de documentare; b)claritatea sarcinilor profesionale; c)suport din perspectiva muncii in echipa si a sistemului de supervizare; d)un sistem de rotatie, care sa permita repartizarea de sarcini echilibrate practicienilor, evitandu-se ca acelorasi asistenti sa le revina doar cazurile cele mai dificile.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |