Rolul personalitatilor charismatice in sistemele traditionale

Rolul personalitatilor charismatice in sistemele traditionale

Principala caracteristica a dominatiei carismatice este, probabil, desconsiderarea regulilor, fie ele formal-rationale sau traditionale. Rolul personajelor inzestrate cu "charisma" a fost tratat de catre foarte multi autori. Unii dintre acestia au sustinut chiar superioritatea acestei forme de dominatie. Cyrus, eroul din "Cyropaedia" lui Xenofon isi datora calitatile exceptionale imbinarii a trei elemente: nasterea (era fiu de rege), inzestrarea naturala si educatia. Numit comandantul armatei persane (Xenofon spune ca Persia era in acea vreme o mica republica), el a reusit sa cucereasca o mare parte din Asia intemeind imperiul persan. Ceea ce este important de mentionat in acest context este faptul ca, pentru a realiza aceasta intreprindere el a nesocotit o mare parte din legile tarii sale (printre altele el a inarmat o categorie de soldati auxiliari, care proveneau dintr-o categorie de locuitori fara drepturi politice; ca o consecinta ei nu aveau dreptul sa poarte arme)

Probabil ca cel mai important autor care a sustinut teza conducatorului inzestrat cu calitati exceptionale a fost Machiavelli.  In lucrarea sa, "Principele" el insista asupra insusirilor necesare pentru un conducator pentru a-si putea indeplini menirea. De asemenea, Machiavelli a mentionat in repetate randuri nevoia, sau chiar obligativitatea ignorarii de catre principe a oricaror reguli, chiar si a celor de natura morala in vederea atingerii scopurilor pentru care actioneaza (in principal, pastrarea puterii, conditie necesara pentru asigurarea ordinii in tara)

Actiunea liderului charismatic nu tine cont, prin urmare, de regulile, formale sau informale existente in comunitate, ci de necesitatile conjuncturale. Acestea pot fi reale sau se pot constitui in justificari. Acest tip de comportament se extinde si asupra colaboratorilor sai apropiati[3]. Prin urmare, intregul proces decizional in interiorul colectivitatii este arbitrar si imprevizibil.

Istoriceste vorbind, autoritatea de tip charismatic apare mai ales in momentele initiale, de creere a diverselor forme de organizare umana, sau in momente de criza, caracterizate de un ridicat potential revolutionar (este unul din motivele pentru care personalitatile inzestrate cu calitati exceptionale, susceptibile de a atrage atasamentul maselor - generalii victoriosi, de exemplu - nu erau foarte iubiti de catre conducatorii in functie tocmai datorita pericolului pe care il reprezentau). Datorita caracterului "initiatic" al dominatiei de tip charismatic, aceasta prezinta de multe ori manifestari de repudiere a trecutului, mai ales de respingere a oricaror reguli sau drepturi atasate acestuia.

Formalizarea si rutinizarea charismei

Unul din rezultatele caracterului exceptional al formei charismatice de dominare este un mare grad de instabilitate combinata cu o lipsa de continuitate. Istoria cunoaste putine situatii in care intreaga activitate a unei comunitati a fost guvernata pe termen lung pe baza autoritatii de tip charismatic Evolutia lor in timp conduce la dezvoltarea unor caracteristici impersonale si formale.

In cele mai multe cazuri charisma se transfera asupra institutiei. Iulius Cezar a fost, practic, fondatorul functiei imperiale in Roma. Calitatile sale exceptionale au jucat fara indoiala un rol determinant pentru aceasta realizare. Dupa moartea sa pozitia s-a perpetuat si, mai mult decat atat urmasii sai au preluat chiar numele sau care a devenit in timp un sinonim pentru cuvantul imparat. Ulterior imparatilor romani le-au fost atribuite calitati supranaturale, dar acestea erau dobandite odata cu functia.

Situatii similare au existat in majoritatea moharhiilor europene. Acestea au fost fondate de indivizi capabili sa atraga supunerea si sprijinul celor care le-au devenit vasali. Prin urmare, putem vorbi, in cazul acestor procese de formare a regatelor din Europa de forme de dominatie charismatica. Ulterior aceasta charisma s-a trasferat, intr-o masura destul de mare asupra institutiei. Francezii au manifestat timp de secole o dragoste apropiata de idolatrie fata de monarh. Persoana acestuia era insa identificata practic cu institutia, prea putini din supusi avand vreodata ocazia sa-l vada pe suveran in realitate. Eventualele nemultumiri se indreptau spre principalii servitori ai regelui, persoana acestuia fiind la adapost de orice critica. Similar s-a intamplat si in Rusia. Pentru "mujicii" rusi, tarul a ramas "tatucul" iubitor indiferent de starea de mizerie in care traiau.

Una din problemele cu care s-au confruntat regimurile bazate pe dominatia de tip charismatic a fost perpetuarea, respectiv succesiunea. Weber a identificat cateva modele prin care se realiza transmiterea puterii. In cadrul unora dintre aceste modele, elementele charismatice sunt prevalente. Exemplul cel mai relevant il reprezinta desemnarea succesorului de catre lider (urmasul putea sa fie sau nu sa fie in relatii de rudenie cu el). Vointa acestuia era respectata de cele mai multe ori (de exemplu, in Roma imperiala exista un anumit inel pe care imparatul il oferea celui pe care il dorea succesor; era posibil ca urmasul sa fie persoana din af familiei naturale - posibil un fiu adoptiv). Perpetuarea acestui procedeu insa, poate fi echivalata cu crearea unei traditii. La fel si in cazul in care alegerea noului conducator se facea de catre o instanta, inzestrata la randul ei cu charisma, alegere urmata de recunoasterea de catre comunitate. Alteori charisma este detinuta de catre o anumita familie care isi revendica o ascendenta de origine divina In aceasta situatie conducatorul trebuie astfel ales incat sa nu fie intrerupta legatura cu divinitatea. Revelatia sau oracolul sunt alte procedee caracterizate de existenta unei persoane sau a altor elemente charismatice acceptate de catre comunitate pentru a face selectia .

Alte modele prezinta mult mai multe elemente traditionale: identificarea noului lider dupa anumite caracteristici care ii confera legitimitatea charismatica (alegerea noului Dalai - Lama); putem spune ca in aceasta situatie succesiunea se stabileste in functie de criterii inainte stabilite, care pot prin urmare sa fie considerate traditii; transmiterea charismei prin anumite procedee rituale constituie o alta modalitate evocata de Weber (hirotonisirea preotilor, de exemplu); si in acest caz avem de a face cu o charisma care apartine mai degraba unei institutii si care este transmisa prin procedee consacrate, de cele mai multe ori traditional, catre noii detinatori.

Asigurarea succesiunii in regimurile charismatice a generat uneori reguli traditionale sau chiar formale. Un bun exemplu este Legea Salica emisa pentru a reglementa succesiunea la tronul Frantei. Aceasta lege a fost respectata cu strictete (este de amintit exemplul lui Henri al IV-lea caruia i-a fost refuzat initial dreptul de a-si ocupa tronul care ii revenea in virtutea legii amintite din cauza faptului ca era de religie protestanta; de indata ce a trecut la catolicism a fost unanim recunoscut ca suveran). Weber numeste aceste state caracterizate prin succesiunea ereditara "state familiare"[5]

O sursa de presiune inspre "rutinizarea charismei" a constituit-o intotdeauna grupul de slujbasi ai conducatorului. In formele pure de dominatie charismatica, existenta acestora depindea de vointa si capacitatea acestuia de a-si perpetua puterea si de a le asigura mijloace de subzistenta. Iminenta disparitiei fizice a conducatorului ii indeamna pe colaboratorii apropiatia ai acestuia sa incerce sa creeze reguli in masura sa le perpetueze pozitiile.  In general, prima categorie de reguli creata se referea la criteriile pe care un nou venit trebuia sa le indeplineasca pentru a fi accceptat in grup. Mai ales in cazul "statelor familiare" stabilizarea prin rutinizare a grupului de vasali a fost o practica des intalnita intrucat regula succesiunii pe cale ereditara a fost trasferata de la institutia monarhica la familiile vasale.