Principiile de organizare a sistemului administrativ

Principiile de organizare a sistemului administrativ

Principiile de baza care stau la baza organizarii sistemului administrativ sunt: centralizarea, descentralizarea, deconcentrarea, autonomia.

Din punctul de vedere al relatiilor administrative care exista intr-un stat, intre administratia centrala si cea locala distingem patru tipuri de regimuri[1] , fiecare caracterizandu-se printr-un anumit raport intre ideea de autoritate si libertate. Ca limite extreme, centralizarea reprezinta preferinta acordata ideii de autoritate, in timp ce autonomia reprezinta preferinta pentru ideea de libertate.

A.  Centralizarea administrativa

Centralizarea administrativa reprezinta acel regim administrativ al unui stat in care autoritatile administratiei locale si cele ale administratiei specializate sunt numite de administratia centrala si sunt dependente direct de aceasta.

Administratiile centralizate prezinta urmatoarele caracteristici:

a.   interesele si nevoile cetatenilor, pana in cele mai mici amanunte, sunt considerate de catre puterea centrala ca fiind identice, in acelasi timp si in orice punct al teritoriului statului;

b.   administratiile centralizate au pretentia ca satisfac toate interesele si nevoile prin dispozitii legale si regulamente uniforme pe intreg teritoriul;

c.   organele administrative locale sunt numite de puterea centrala;

d.   puterea de decizie apartine puterii centrale, organele locale nefiind decat simplii executanti ai deciziilor adoptate la nivel central;

e.   resursele necesare pentru aplicarea deciziilor cad in sarcina puterii centrale.

B.  Descentralizarea administrativa

Descentralizarii administrative este acel regim in care administratia intereselor locale este data in grija organelor alese pe plan local de catre colectivitatile locale.

Acest regim este complet opus regimului centralizat.

Descentralizarea presupune:

pe de o parte, delegarea responsabilitatilor si resurselor unor autoritati infranationale relativ independente si autonome care raspund in fata cetatenilor regiunii sau comunitatii si nu in fata puterii centrale;

pe de alta parte, diminuarea competentelor care apartin autoritatilor centrale.

Astfel, statul poate acorda judetelor si comunelor anumite competente cum ar fi: organizarea politiei, dreptul de a stabili impozite, de a recurge la masura exproprierii, de a detine bunuri si domeniul public.

Spre deosebire de centralizare, descentralizarea urmareste sa ofere colecti­vi­tatilor teritoriale de baza o anumita autonomie permitandu-le sa-si defineasca singure normele de actiune si sa-si aleaga modalitatile de interventie.

Din acest principiu decurg doua consecinte[2]:

- absenta starii de dependenta fata de autoritatile centrale, aceasta absenta a subordonarii putand fi de intensitati variabile datorita faptului ca autonomia colectivitatilor teritoriale nu se manifesta decat intr-o anumita masura si deci ea poate fi mai mult sau mai putin limitata.

- diversitatea situatiilor locale, prin care intelegem diversitatea structu­rilor, modalitatilor si actiunilor intreprinse de catre colectivitatile teritoriale:

l diversitatea logica si vizibila ce se manifesta din momentul in care acestor colectivitati de baza le este conferita o anumita autonomie, de a se defini si de a-si conduce propriile misiuni;

l aceasta diversificare a definitiei, ca si a conduitei misiunilor incredintate colectivitatilor teritoriale decurge direct din descentralizare.

O activitate este descentralizata atunci cand regulile dupa care se conduce sunt edictate de catre autoritatile ce emana de la colectivitatea care realizeaza aceasta activitate. Ca urmare, o grupare descentralizata oricare ar fi natura ei: teritoriala, corporativa etc. se caracterizeaza prin libertate de actiune fata de puterea centrala.

Un element important al miscarii de descentralizare a fost intarirea, chiar instaurarea unor guvernari intermediare (regiuni, provincii, state). Fie simultan, fie la putin timp dupa aceea, numeroase tari s-au aratat interesate de descentralizarea fiscala. Descentralizarea fiscala se refera la marirea controlului autoritatilor locale asupra resurselor financiare, fie in termeni de repartizare a cheltuielilor, fie a generarii de venituri. Multe din lucrarile de specialitate privind descentralizarea fiscala se concentreaza asupra naturii transferurilor inter-guvernamentale si asupra diferentelor in ceea ce priveste capacitatea de generare a veniturilor a diferitelor tipuri de autoritati. Un aspect primar in analiza descentralizarii fiscale este reprezentat de echilibrul intre competentele autoritatilor locale si resursele financiare necesare exercitarii acestor competente.

Aceasta miscare a fost insotita de incurajarea cetatenilor si grupurilor de a participa la adoptarea deciziilor publice si dezvoltarea organizatiilor comunitare in zonele urbane si rurale.

Principalele caracteristici ale regimului descentralizat sunt urmatoarele:

a.   corespunzator fiecarei categorii de interese (centrale, comunale, judetene) trebuie sa existe unui organism distinct in ierarhia administrativa- aceasta intrucat nu exista identitate de nevoi si interese pentru toti cetatenii, in acelasi timp, in orice parte a teritoriului si in toate privintele; ca urmare, nu exista nici necesitatea instituirii unor reguli administrative uniforme si cu atat mai putin nu exista o aplicare uniforma a unor reguli care sunt si trebuie sa fie diferite.

b.   fiecare organism din ierarhia administrativa trebuie sa aiba personalitate juridica, capacitatea de a fi subiectiv activ si pasiv de drepturi si obligatii recunoscute prin legile de organizare.

c.   statul trebuie sa acorde unitatilor sale teritoriale anumite drepturi de putere publica, care sa nu constituie insa concesiunea unui drept de autoguvernare, autoritatile centrale ale puterii executive rezervandu-si dreptul de a supraveghea activitatea autoritatilor locale, exercitand asupra acestora un anumit tip de control.

Drepturile de putere publica ale colectivitatilor teritoriale sunt, in consecinta, drepturi derivate.

d.  colectivitatile teritoriale trebuie sa aiba dreptul de a avea un patrimoniu necesar indeplinirii atributiilor administrative determinate prin legile de organizare.

e.   colectivitatile locale trebuie sa li se acorde dreptul de a-si alege ele insele administratorii, organele insarcinate cu gestiunea intereselor locale.

Diferenta esentiala intre centralizare si descentralizare consta tocmai in aceasta caracteristica: administratia descentralizata este administratia condusa de organele locale (alese), in timp ce administratia centralizata aleasa semnifica administratia condusa de organele locale numite de catre administratia centrala.

f.    existenta unei competente pur teritoriale si organice, a unei sfere de interese distincte, a unor functiuni administrative determinate prin legile de organizare.

g.   colectivitatilor teritoriale trebuie sa li se asigurare venituri suficiente care sa le confere independenta, libertatea necesara, posibilitatea de a-si alege ele insele mijloacele financiare. Un principiu important al descentralizarii afirma ca transferul competentelor de la stat catre colectivitatile locale trebuie sa fie insotit de transferul concomitent de resurse financiare corespondente.

Fara mijloace financiare nu exista o reala descentralizare, unii autori mergand pana intr-acolo incat sustin ca libertatea locala - comunala - este o chestiune de disponibilitati bugetare.

Vom prezenta in continuare cateva consideratii ale profesorul Allan Rosenbaum[3] privind descentralizarea.

Principalele avantaje ale descentralizarii sunt:

Principalul avantaj este acela ca descentralizarea constituie un mod de fragmentare si dispersare a puterii politice. Trebuie spus ca guvernele raman institutiile cele mai puternice din societate. Nu numai ca stabilesc regulile care guverneaza sistemul economic, dar guvernele, si nu numai ele, au autoritatea, capacitatea si puterea sa dispuna in mod legitim de bogatia, libertatea si chiar de viata individului. In fata acestei puteri este important sa se stabileasca si sa se mentina un sistem de echilibru. Descentralizarea reprezinta cel mai bun mijloc, daca nu unicul, pentru a realiza un asemenea echilibru. Acest echilibru al puterilor poate fi realizat prin:

Descentralizarea capacitatii de adoptare a deciziilor in chiar interiorul statului. Asa cum au aratat Montesquieu si Madison, este esential ca "o ramura" sau "un actor" (o personalitate) sa nu fie autorizate sa exercite singuri puterea. In majoritatea cazurilor acest lucru a avut drept consecinta constituirea unor corpuri judiciare si legislative independente.

Constituirea mai multor niveluri de guvernare, fiecare avand un anumit grad de independenta si autonomie in raport cu cealalta. Obiectivul este de a evita o concentrare excesiva a puterii si a autoritatii si de a promova crearea elitelor concurente

2. Un al doilea avantaj al descentralizarii este acela ca ea serveste crearii unui spatiu civic suplimentar. Generand mai multe centre de putere, in mod inevitabil se creeaza mai mult spatiu in care organizatiile societatii civile (grupuri de interese, patronatele, sindicatele, media etc.) pot sa dezvolte si sa gaseasca mijloace de subzistenta. Asemenea centre ale puterii, in special atunci cand beneficiaza de o anumita autonomie, pot contribui la consolidarea responsabilitatii guvernului fata de societate.

Al treilea avantaj al guvernarii descentralizate este faptul ca ea creeaza oportunitati pentru aparitia gruparilor politice de opozitie si, mai ales, resurse pentru partidele politice de opozitie. Descentralizarea asigura partidelor politice de opozitie ocazia de a se mobiliza, de a-si concentra eforturile si de a-si castiga puteri care decurg din exercitiul responsabilitatilor locale.

Al patrulea avantaj al descentralizarii este acela ca ea creeaza numeroase oportunitati de dezvoltare a competentelor si practicilor democratice. Numerosi observatori, incepand cu Rousseau, au sugerat ca guvernamantul local constituie nu numai o rampa de lansare spre pozitii mai inalte, dar si o experienta in domeniul negocierii si compromisului, elemente necesare unei guvernari democratice.

Al cincilea avantaj al descentralizarii este ca ofera mai multe optiuni cetatenilor in cautarea unui anumit serviciu. Daca solutia obtinuta la un anumit nivel nu este satisfacatoare, cetatenii pot pune in practica strategii menite a provoca o reactie pozitiva pe langa o alta instanta.

Al saselea avantaj al descentralizarii este adaptarea sa la diversitatea asteptarilor populare. In numeroase tari, regiunile au venituri, nevoi diferite si gazduiesc numeroase grupuri etnice, regionale si tribale. Descentralizarea permite combaterea unei anumite uniformitati cu posibilitatea de a face adaptari la nivel local si de a fi intr-o masura mai mare in acord cu nevoile si interesele populatiei.

Al saptelea avantaj al descentralizarii este ca ea creeaza un sentiment mai puternic de eficacitate politica in randul cetatenilor. In general, populatia tinde sa reactioneze pozitiv la un guvernamant mai apropiat de ea si mai tangibil, chiar daca politicile urmarite de guvernamant nu sunt cele mai favorabile pentru indivizi.

Descentralizarea ofera mai multe posibilitati initiativei economice locale. Un grad ridicat de autonomie locala, competente extinse, inclusiv in domeniul fiscal si legislativ, sunt conditiile reusitei dezvoltarii economice locale. 

Limitele descentralizarii au in vedere:

Un domeniu vizat este cel al fiscalitatii. Pericolele sunt mari atunci cand actorii locali nu au responsabilitatea de a colecta propriile venituri, ci din contra, depind de veniturile ce le sunt cedate de un nivel superior. Acest tip de situatie contribuie la iresponsabilitatea fiscala.

Un alt pericol potential al descentralizarii este acela ca instantele locale pot fi acaparate de elitele locale foarte bine plasate si organizate. Medison a pledat in favoarea unor circumscriptii mai vaste si mai unitare, considerand ca acestea sunt mai putin susceptibile de a fi acaparate si controlate de catre elitele locale.

O alta problema este aceea ca instantele locale, chiar cand sunt conduse de indivizi bine intentionati si care iau pozitie, risca sa aiba o perspectiva ingusta in comparatie cu cea a guvernului in ceea ce priveste politicile publice. Astfel, eforturile de a realiza o politica de interes general pot, deliberat sau nu, sa fie contracarate de actiunea autoritatilor locale. Acest lucru se intampla mai ales cand politica publica in cauza nu actioneaza in mod clar in interesul nivelului local.

O alta dificultate reala, care devine din ce in ce mai evidenta in multe tari, pe masura ce acestea isi ajusteaza politicile de descentralizare, este aceea ca o asemenea strategie poate servi ca fatada pentru a permite guvernului central sa evite responsabilitatea in ceea ce priveste serviciile esentiale. Astfel, din ce in ce mai multe guverne nationale, sub presiunea financiara, au tendinta de a transfera competente autoritatilor locale fara, insa, a le furniza si resursele necesare.   

In acest cadru general, repartitia competentelor intre stat si colectivitatile locale ar trebui sa se bazeze pe opt principii, dintre care patru de organizare si patru de realizare

1. Transferurile de competente nu implica retragerea nici unei atributii a colectivitatilor descentralizate ci dimpotriva, ele le confera aces­tora atributii noi. Altfel spus, legea nu trebuie sa urmareasca o redistribuire a misiunilor actuale intre stat si colectivitatile locale, ci sa confere colectivitatilor locale misiuni noi, care pana acum au fost exercitate de catre stat.

2. Transferurile de competente nu trebuie sa aduca nici o atingere pre­eminentei statului, ci trebuie sa-i permita sa se consacre mai mult misiunilor sale fundamentale legate de suveranitatea nationala, precum: justitia, politia, apararea, afacerile externe, securitate.

De asemenea, statul defineste si pune in aplicare politica economica si sociala a natiunii. El este singurul care dispune de puterea de reglementare generala, putand defini prin legi si decrete de aplicare conditiile in care colecti­vitatile locale trebuie sa-si exercite noile atributii.

3. Transferurile de competente nu trebuie sa permita unei colectivitati teritoriale sa-si exercite tutela asupra unei alte colectivitati, orice caracter ierarhic fiind exclus in relatiile dintre colectivitatile teritoriale; acestea vor putea stabili intre ele relatii contractuale, atunci cand vor dori sa se asocieze in vederea exercitarii competentelor lor.

Colectivitatile locale sunt, ca urmare, considerate autonome, fiecare in sfera lor de competente, aceste sfere fiind bine separate unele de altele, fiecare colectivitate teritoriala putand exersa atributiile sale, fara a avea nevoie sa faca apel la o alta categorie de colectivitate teritoriala.

Astfel se va trece de la o schema administrativa de tip vertical la una de tip orizontal (stat-regiune-judet-comuna), fiecare in domeniul sau gestionandu-si in mod paralel atributiile fara a fi supusa controlului unei alte categorii de colec­tivitati.

4. Transferurile de competente trebuie sa fie definite in functie de vocatia principala a fiecarui nivel de colectivitate. Ca urmare, orice transfer trebuie sa aiba in vedere ansamblul atributiilor relative la o competenta data si sa fie efectuat in profitul unei singure categorii de colectivitate care va detine astfel responsa­bilitatea deplina.

Fiecare transfer se va face in beneficiul colectivitatii celei mai apte de a exercita competenta respectiva in raport cu nevoile cetatenilor. Astfel, repartitia competentelor poate viza atribuirea:

- catre comune - a ansamblului atributiilor relative la amenajarea solului si a echipamentelor proximitate;

- catre judete - a responsabilitatii de a asigura ajutoare si servicii care fac apel la solidaritatea sociala;

- catre regiuni - a misiunii de planificare, impulsionare si incitare in domeniul economic, social si cultural.

5. Primul principiu de realizare consta in faptul ca transferurile de competente trebuie sa fie insotite de transferul resurselor corespondente. Ele nu trebuie, in nici un caz, sa ofere statului ocazia de a realiza un transfer global de obligatii in detrimentul colectivitatilor locale. Ca urmare, orice transfer de competente trebuie sa fie urmat de transferul resurselor pe care statul le consacra exercitarii competentei respective, pentru a impiedica cresterea prelevarilor fiscale obligatorii ale colectivitatilor locale.

6. De asemenea, transferul competentelor trebuie sa antreneze punerea la dispozitie, in profitul colectivitatilor locale, a mijloacelor necesare exerci­tarii acesteia, in sensul ca anumite servicii sau parti de servicii ale statului care indeplinesc exclusiv o competenta bine definita si care vor trece in sarcina unei colectivitati locale, trebuie sa fie transferate la aceasta din urma in conditii fixate prin decret.

Transferul competentelor trebuie sa antreneze de plin drept punerea gratuita la dispozitie de catre colectivitatea atributara, a mobilelor si imobilelor necesare functionari acesteia. In schimb, colectivitatea beneficiara va putea achizitiona aceste bunuri in conditiile pietei, cu exceptia cazului in care ele apartin domeniului public.

7. Transferul competentelor trebuie sa fie completat printr-un efort paralel de desconcentrare a atributiilor care continua sa intre in responsa­bilitatea statului.

Transferul competentelor nu suprima insa, in mod necesar, orice inter­ventie a statului in domeniile respective. El antreneaza, in numeroase cazuri, noi forme de actiune si de control din partea puterii publice.

Unei puteri descentralizate trebuie sa-i corespunda o putere descon­centrata. Aceasta deoarece ar fi inoportun sa se intareasca puterea anumitor alesi locali, concentrandu-se exercitarea atributiilor la reprezentantii judetelor si ai regiunilor, mai ales in ceea ce priveste aplicarea regulilor generale si stabilirea conventiilor necesare armonizarii actiunilor puterii publice cu cele ale colecti­vitatilor locale.

8. Transferurile de competente trebuie sa defineasca, in interesul general, un anumit numar de obligatii pentru colectivitatile locale.

Spre exemplu, exercitarea libera a unor competente mai largi de catre colectivitatile locale nu trebuie sa semnifice, cu toate acestea, o dispersie a infor­ma­tiilor statistice si ca urmare este necesara mentinerea modalitatilor anterioare de culegere a datelor. De asemenea, obligatiile impuse de apararea nationala, in numele interesului general al natiunii, trebuie sa se aplice tuturor colectivitatilor locale si institutiilor lor.

C. Deconcentrarea

Regimul care are la baza principiul deconcentrarii reprezinta un regim tranzitoriu catre descentralizarea administrativa.[5] <Deconcentrarea nu este decat o amenajare teritoriala a administratiei statului , sau o amenajare practica a centralizarii. Prin ea insasi , ea nu are valoare democratica . Deconcentrarea se manifesta prin principii si reguli aflate in stransa dependenta fata de stat. Acesta este cel care-si numeste agentii deconcentrati pentru a-l reprezenta , pentru a vorbi si actiona in numele sau in circumscriptiile administrative , cel care organizeaza pur si simplu o localizare a puterii sale , fara a aduce insa atingere unitatii statului[6]>.

El se manifesta atunci cand se acorda unei autoritati locale sau specializate, ai carei titulari sunt numiti de puterea centrala, dreptul de a lua anumite decizii.

De exemplu: printr-o lege se mareste competenta de decizie a prefectului, functionar numit de puterea centrala.

Elementul electivitatii organelor administrative locale face distinctia intre regimul de descentralizare administrativa si cel de desconcentrare.

Astfel, spre deosebire de regimul descentralizat, in care organele locale sunt alese pe plan local de catre colectivitatile locale, in regimul desconcentrat, ele sunt numite de catre puterea centrala.

Spre deosebire, insa, de regimul centralizat, in care organele de la nivel teritorial erau simpli agenti ai statului, fara putere de decizie, in regimul desconcentrat, desi aceste organe raman ierarhic subordonate autoritatilor centrale, ele dobandesc, insa, competenta proprie de decizie.

Administratia centrala si administratia deconcentrata formeaza ansamblul Administratiei Statului , iar agentii numiti de catre puterea centrala pentru a fii agentii sai locali raman supusi controlului ierarhic si autoritatii sale[7].

A desconcentra insemna a repartiza mai bine actiunile indeplinite de catre administratiile statului intre nivelul national de concepere a acestor actiuni si nivelul teritorial de executie a acelorasi actiuni.

- Aceasta nu reprezinta o reforma definitiva sau ireversibila intrucat o competenta care a fost desconcentrata, la un moment dat, poate tot atat de bine, la un alt moment, sa fie reluata si asumata de nivelul central al statului.

- Prin deconcentrare, statul nu-si imparte puterea sa, ci se aproprie de cetateni, instaland la fata locului servicii specializate dotate cu o anumita autonomie.

Uneori insa, aceasta desconcentrare se poate transforma in 'deconcen­tralizare', prin care intelegem situatia in care o competenta a statului, care ramane competenta statului, nu poate fi pusa in aplicare decat in urma eliberarii unui aviz din partea alesilor locali[8].

In acest caz nu putem vorbi despre o descentralizare deoarece alesii locali nu-si asuma nici competenta juridica, nici responsabilitatea financiara a actiunilor avute in vedere. Nu putem insa afirma ca este nici o simpla deconcentrare, intrucat avizul alesilor nu putea fi cerut si luat in considerare. Acest caz, putin particular, vizeaza mai mult un obiectiv politic, decat o finalitate tehnica.

In finalul acestei prezentari conceptuale a deconcentrarii in raport cu descentralizarea trebuie sa retinem faptul ca cei doi termeni nu trebuie niciodata confundati, deoarece ei sunt antonimici.

Astfel, descentralizarea presupune o impartire a puterilor intre stat si colectivitatile locale, conform unor modalitati variabile ce depind de traditiile istorice ale fiecarei tari, in timp ce prin deconcentrare statul nu-si imparte puterea sa, ci el se apropie de cetateni, instaland la fata locului servicii specializate dotate cu o anumita autonomie.

D. Autonomia locala

Intr-o viziune simplista, autonomia locala nu reprezinta un regim administrativ; ea nu cuprinde numai ideea unei autoadministrari, ca in regimul de descentralizare administrativa, ci si ideea de autoguvernare, cu atributii de legiferare. In literatura americana de specialitate , acest regim poarta numele de descentralizare politica si se intalneste in statele federale.

Guvernarea -  consta in a fixa marile directii pe care le va urma o tara in politica economica, culturala, sociala.

Guvernarea nu cuprinde insa numai categoria de atributii executive (marile directive in viata unui stat), ci si posibilitatea, dreptul de putere publica de a edicta normele generale, marile directii ale vietii si activitatii statului.

Administrarea - consta in dreptul de a decide mijloacele prin care se pot realiza scopurile generale urmarite de guvern si de a pune in practica aceste mijloace pana la obtinerea rezultatului.

Asadar, autoguvernarea locala sau descentralizarea politica reprezinta dreptul diviziunilor teritoriale ale statului de a-si edicta normele generale si obiectivele de conducere, statutele autonome care sa indice felul in care se va desfasura activitatea proprie a localitatilor.

Autonomia locala reprezinta nu numai un sistem de organizare administrativa, ci si politica.

Subdiviziunile politico-teritoriale ale statului isi maresc competenta cu un numar de atributii cu caracter eminamente politic.

Aprofundand aceasta chestiune, se poate face o distinctie intre doua forme de autonomie, in functie de sursa drepturilor de putere publica.

Astfel, putem distinge:

autonomia imperfecta sau relativa  ce se manifesta atunci cand dreptul de decizie al autoritatilor locale emana, printr-o concesiune din partea statului, in favoarea colectivitatilor locale, ceea ce echivaleaza cu descentralizarea administrativa;

autonomia perfecta apare atunci cand dreptul de a edicta norme generale de catre autoritatea locala emana de la insasi colectivitatea locala. Ea este sinonima cu guvernarea directa.

Aceasta distinctie insa este greu de realizat, intrucat si intr-un caz si in celalalt dreptul de putere publica are un continut identic, indiferent daca adunarea populara a colectivitati participa direct la elaborarea normelor obiectivelor sau daca participa prin reprezentanti la aceste decizii.

In ambele cazuri, tot sistemul de organizare politica a statului - fie el unitar sau federal - este acela care admite existenta acestor drepturi de putere publica in favoarea colectivitatilor.

Descentralizarea politica implica conferirea catre cetateni a unei puteri mai mari in procesul de luare a deciziilor, in particular acest lucru realizandu-se prin derularea unor  procese democratice.

Dincolo de argumentele ce sustin descentralizarea politica, este de retinut urmatoarea afirmatie: "deciziile luate cu o cat mai mare participare din partea cetatenilor vor fi mai bine fundamentate si mai relevante avand in vedere diferitele interese care se manifesta la nivelul societatii decat acelea luate numai la nivelul autoritatilor politice nationale. Acest concept implica faptul ca, alegerea reprezentantilor prin vot pe circumscriptii electorale  permite cetatenilor sa-i cunoasca mai bine pe cei care ii reprezinta politic si in acelasi timp, permite alesilor sa cunoasca mai bine nevoile si aspiratiile celor care i-au ales" (Rondinelli 1999).

Succesul descentralizarii politice, in general, depinde de o serie de componente cheie: reforme constitutionale sau statutare, existenta pluralismului politic, intarirea corpurilor legiuitoare si a unitatilor politice locale. Absenta unora dintre aceste aspecte poate conduce la "capturarea" sistemului electoral de catre elite locale care, apoi ar putea dezvolta si implementa politici si actiuni care sa-i favorizeze pe ei sau grupurile care ii sustin. De obicei, descentralizarea politica determina baza aparitiei si dezvoltarii a numeroase sarcini administrative la nivelul sectorului public.