Natura juridica a cetateniei

Natura juridica a cetateniei

Analizand literatura juridica se poate observa faptul ca, una dintre cele mai controversate probleme privitoare la cetatenie este natura juridica a acesteia. In acest sens, au fost exprimate numeroase si contradictorii puncte de vedere.

Potrivit unei opinii, cetatenia exprima legatura ce uneste un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o conceptie nestiintifica, intrucat ea porneste de la ideea ca raporturile juridice - raporturi esentialmente sociale, aflate sub incidenta unei norme juridice - ar putea lua nastere intre bunuri si persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru ca pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru ca el este supus legilor naturii si legilor de dezvoltare a societatii, ci pentru ca el este producator si purtator al relatiilor sociale.[1]

Alteori cetatenia a fost considerata drept "raport contractual; "legatura nationalului sau a supuseniei este contractuala, ceea ce inseamna ca ea se naste dintr-un acord de vointe - cea a statului de o parte, aceea a nationalului de alta".

Dintr-un alt unghi de abordare, in stabilirea naturii juridice a cetateniei trebuie sa se plece de la categoria de subiect al raporturilor juridice. Desi se pleaca de la aceasta idee, nu se poate impartasi parerea ca cetatenia este o situatie juridica a persoanei, mai ales pentru ca notiunea "situatie juridica" nu este suficient determinata.

In aceasta ordine de idei, plecand de la categoria juridica "subiect de drept", se considera ca cetatenia este un element, o parte componenta a capacitatii juridice. Fata de aceasta situatie, trebuie explicat faptul ca, fiind un element, o parte a capacitatii juridice, cetatenia ar aparea ca o posibilitate abstracta, iar pe de alta parte ca in nici un caz cetatenia nu poate fi o posibilitate abstracta. Cei care considera capacitatea juridica ca o prerogativa abstracta iau ca punct de plecare capacitatea de folosinta din dreptul civil - si, fie spus, nici aici nu poate fi vorba de un asemenea lucru - fara a privi si analiza capacitatea juridica, asa cum se prezinta ea in celelalte ramuri ale dreptului. In general, in literatura juridica, notiunile de subiect de drept si de capacitate au fost expuse tinandu-se seama in primul rand de raporturile de drept civil si nu de variatele domenii ale raporturilor juridice.

Fata de aceasta situatie, urmeaza a folosi numai rezultatele acelor cercetari stiintifice care au cuprins in aria lor intreaga complexitatea acestor probleme. Trebuie stabilit de la inceput ca prin subiecte ale raporturilor juridice sau subiecte de drept se inteleg participantii la raporturile juridice care au calitatea de a fi titulari ai drepturilor si obligatiilor ce formeaza continutul raportului juridic. Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice si colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice in calitate de cetateni, de straini sau de apatrizi. Se remarca insa, ca in anumite raporturi juridice, strainii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi si obligatii, fiindca lor le lipseste o parte din ceea ce permite manifestarea ca un autentic subiect in toate raporturile juridice, anume o parte din capacitatea juridica.

Capacitatea juridica nu este altceva decat posibilitatea de a fi subiect de drept si de a avea anumite drepturi si obligatii. Determinata de lege, capacitatea juridica poate sa se deosebeasca de la o ramura de drept la alta. In unele ramuri de drept, capacitatea juridica a persoanelor fizice se divide in capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu.In dreptul constitutional nu putem vorbi insa de o diviziune a capacitatii, deoarece daca distinctia intre capacitatea de folosinta si cea de exercitiu are o mare importanta in dreptul civil, ea este lipsita de insemnatate practica si teoretica in acele ramuri ale dreptului in care capacitatea de exercitiu a cetateanului se naste odata cu capacitatea de folosinta si in aceleasi conditii cu ea.

Capacitatea juridica este deci conditia necesara, premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic si pentru a-si asuma in cadrul raportului juridic drepturile subiective si obligatiile corespunzatoare. Capacitatea juridica este insa o categorie social istorica. Ea a cunoscut si cunoaste schimbari de continut, in functie de oranduirile social-economice, de transformarile mai importante survenite. Continutul capacitatii juridice, mai bine zis elementele ce o compun, determina sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei carora legea le recunoaste capacitatea de a fi subiecte de drepturi si obligatii in anumite domenii de raporturi juridice.

Deci guvernantii stabilesc, in functie de interesele lor si prefacerile social - politice ale unei societati care sunt elementele din care se alcatuieste capacitatea juridica, stabilind astfel daca un individ sau un grup de indivizi pot sau nu sa fie subiecte ale unor raporturi juridice. Un scurt excurs istoric ne arata ca sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice, ci erau obiecte ale acestora (bunuri). Ei un aveau capacitatea de a fi subiecte ale raporturilor juridice deoarece lor nu le era recunoscuta calitatea de persoana (de om), care este unul din elementele fundamentale ale capacitatii juridice. Deci, un prim element al capacitatii juridice este calitatea de persoana fizica (sau juridica, daca ne referim la colective), fiind altfel am putea ajunge la concluzia ca si bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.

In cazul anumitor categorii de raporturi juridice legile au restrans insa capacitatea juridica pentru straini sau apatrizi, dand o capacitate juridica deplina numai cetatenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacitatii juridice si anume cetatenia; caci capacitatea juridica in dreptul constitutional este deplina in cazul cetatenilor si este restransa in cazul strainilor si apatrizilor. Trebuie insa adaugat faptul ca impartirea in capacitate juridica deplina si restransa nu trebuie sa fie confundata cu impartirea in capacitate de exercitiu deplina si restransa, intalnita in unele ramuri ale dreptului, precum in dreptul civil; caci, daca in aceste situatii, impartirea se face tinand  cont de faptul daca subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui, ceruta de lege pentru ocrotirea intereselor sale, impartirea in capacitate juridica deplina si capacitate juridica restransa, despre care se vorbeste se refera la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice (posibilitatea generala, desigur, dar reala) sau numai a unora, atunci cand nu este cetatean.

Fiecare cetatean este in drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate imbraca aspecte diferite in functie de caracterul raporturilor juridice in care poate figura ca parte. Legea recunoaste pe fiecare cetatean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu inseamna ca ii recunoaste capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii in orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi, si de conditiile care trebuie intrunite pentru a recunoaste cetateanului capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii in orice domeniu al raporturilor juridice. In consecinta, cetatenia este un element al capacitatii juridice, dar al capacitatii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constitutional.

In ceea ce priveste regimul juridic al cetateniei romane trebuie precizat faptul ca, normele juridice prin care se reglementeaza cetatenia sunt norme ale dreptului constitutional, ele formand o institutie specifica a acestei ramuri de drept. Norme juridice privitoare la cetatenie se regasesc si in alte ramuri de drept, dar principalele coordonate juridice ale institutiei cetateniei apartin dreptului constitutional, alte reglementari referindu-se in special la efectele juridice pe care cetatenia le poate avea cu privire la statutul juridic al persoanei.

Prin urmare, in sistemul normativ roman , izvoarele juridice ale institutiei cetateniei sunt Constitutia (art. 5), izvorul principal al dreptului constitutional si Legea cetateniei romane. Desigur, la aceste reglementari trebuie adaugate si cele cuprinse in Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Conventiei europene asupra cetateniei, adoptata la Strasbourg la 6 noiembrie 1997. Prin aceasta ratificare, potrivit art. 11 din Constitutie, Conventia face parte din dreptul intern.

Observatia generala se impune: toate legile care au reglementat cetatenia romana au pornit de la ideea ca cetatenia este expresia relatiilor social - economice, politice si juridice dintre persoanele fizice si statul roman, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civica. Legea pleaca de la realitatea ca cetatenia romana inseamna apartenenta persoanei fizice la patria romana, care  implica pentru cetatean atat drepturi cat si obligatii. Ca urmare, din normele juridice referitoare la cetatenia romana pot fi degajate o serie de dispozitii cu caracter de generalitate, ce se constituie in veritabile principii ale institutiei juridice care este cetatenia romana. Legea organica cuprinde insa si reglementari detaliate cu privire la modurile de dobandire si de pierdere ale cetateniei romane, precizind totodata si conditiile si procedura prin care acestea se realizeaza.