Teza de doctorat - Probleme metodologice in studiile de securitate si teoria relatiilor internationale - Rezumat

Teza de doctorat - Probleme metodologice in studiile de securitate si teoria relatiilor internationale - Rezumat

Una dintre marile drame ale teoriei relatiilor internationale este ca se scrie prea mult in domeniu. Dezbaterea metodologica a devenit foarte importanta in RI nu doar datorita unei constientizari bruste a problemelor cu care se confrunta, ci mai ales sub presiunea cantitativa a publicisticii de specialitate. Fertil in nuantari, abordari, hibridari, fragmentari si reclasificari, grupul de discipline din cercul relatiilor internationale nu reuseste in cele mai multe cazuri sa gaseasca o solutie a unei racordari a teoreticului la empiric. Si daca a gasit cineva o atare solutie, precis nu a fost observata sau a cazut in uitare in dialectica teza-antiteza si mai putin sinteza ce caracterizeaza altfel foarte aprinsele dezbateri ale acestui camp al cunoasterii stiintifice. Domeniul abunda in paradigme teoretice si este sarac in paradigme metodologice care sa faca acel lucru pentru care exista metodologia: sa ghideze demersul de cercetare (si, dat fiind caracterul foarte aplicativ al unora dintre disciplinele circumscrise RI, sa ghideze formularea de doctrine si politici).

Tinde sa devina neproductiv sa mai vorbim despre criza si restructurarea teoriei relatiilor internationale: este deja un gen publicistic, daca e sa ne luam dupa numarul cartilor si articolelor care investigheaza fenomenul. Scoala studiilor de securitate, prin preocuparea de a largi sfera securitatii pana la includerea problemelor sociale (non-militare, non-politice) in definirea noului concept de securitate a lansat noi provocari sociologiei politice si sociologiei relatiilor internationale. Multiplicarea dezbaterilor, care pare a dauna "asezarii" metodologice si teoretice a unei discipline, contribuie, cum am aratat in ultimul capitol, la instituirea "culturii" subiectului respectiv. In cazul nostru, o cultura civila a securitatii[i] - adica norme si valori care trimit la controlul democratic si civil al fortelor politice si armate, mai degraba decat la imaginea unui cetatean care da oriunde peste chestiuni "top secret" tinand de resortul securitatii statului. Este vorba mai degraba de state democratice care trebuie sa includa in interesele lor de securitate si alte probleme, comune, civile, identitare, imediate deci semnificative pentru cetatean, dupa ce liberalismul dur aproape ca rezervase statului doar sectorul militar si politica externa si le vedea si pe acestea perimate o data cu ceea ce s-a numit triumfalismul post-razboi-rece al anilor 90.

Pana la urma sunt doua abordari concurente, in sensul in care erau realismul si liberalismul in perioada (neo)clasica a teoriei relatiilor internationale: societatea riscului (Beck) vs. cultura securitatii (Katzenstein). Pragmatic, o sociologie a securitatii trebuie sa medieze intre pregatirea gestionarii riscurilor si constructia unei culturi a securitatii pe mai multe nivele. Metodologic, trebuie sa realizeze sinteza dintre identificarea cat mai corecta (dar si contextualizata) a riscurilor (operationalizate in amenintari, respectiv vulnerabilitati) si studiul normelor si valorilor care pot asigura managementul riscurilor pastrand insa raportul civil-politic, civil-militar intr-o situatie de preponderenta a primului termen.

Sunt autori care sustin ca diferitele scoli de RI, studii strategice, studii de securitate, in raport cu propriul "tezaur" conceptual, isi dezvolta si propriile metodologii de culegere si analiza a datelor sau propriile adaptari ale metodelor din sociologie, istorie, stiinte politice etc. Un asemenea demers ridica mari probleme asupra comparabilitatii datelor si, mai mult, in conditiile unui veritabil Turn Babel al studiilor internationale, chiar daca s-ar culege date comparabile si clasificabile, ele ar avea etichete/denumiri extrem de diferite. Progresul domeniului prin autonomizari periodice ale abordarilor unor obiecte de studiu nou decupate si nou construite (pentru ca, atentie, nu se descopera realitati sau procese noi, cat concepte noi) risca sa trimita relatiile internationale intr-un soi de epoca feudala in care fiecare sef de scoala are institutia, cunoasterea si armata proprie. Polemica devine un mod de viata si unitatea conceptuala si metodologica nu se mai produce. Din ce in ce mai mult, problema nu este incarcatura valorica sau ideologica a studiilor si abordarilor de RI - acelea sunt asumate si 50 de ani de razboi rece ne-au invatat, poate, sa citim in context si sa separam mental ideologicul de util intr-un text -, cat faptul ca, daca nu ne putem pune de acord asupra a ce studiem, cum ne putem pune de acord asupra metodologiilor?

O stiinta are nevoie cel putin de un obiect de studiu si de o metodologie. Evident, logica actuala a "producerii" de "stiinte" este cea a hibridarii si interdisciplinaritatii, nu cea a descoperirii vreunui "fapt" de care nu se ocupa anterior nici o disciplina stiintifica fundamentala (Johan Galtung, cunoscut ca avand realizari semnificative atat in metodologia cercetarii sociologice, cat si in relatiile internationale - sub forma studiilor pacii - recunostea la un moment dat ca a avea o disciplina academica autonoma si un institut de cercetare asigura finantarea studiului unei probleme mai bine decat daca o lasi pe aceasta din urma "pierduta" in campul de preocupari al unei stiinte mai vaste si, poate, mai legitime). Logica producerii de cunoastere cere totusi, chiar in lipsa unui obiect de studiu propriu si a unei metodologii neimpartasite cu alta disciplina, macar capacitatea de a le pune in legatura in mod coerent si pentru formularea unor teorii pe cat posibil fundamentate.

Maniera exploratorie, prin care aducem in atentia comunitatii specialistilor in RI un framework[ii] conceptual poate fi supla, interesanta ca identificare si operationalizare a unei teme de cercetare, dar destul de greoaie in a initia o disciplina stiintifica in adevaratul sens al cuvantului, mai ales cand avem in spate peste 50 de ani de teorie, practica si incercari metodologice.

Intr-un articol asupra teoriei si metodei in studiile de aparare (evident, alt subdomeniu al RI) gasim o explicatie interesanta asupra dificultatilor metodologice pe care cercetatorii din RI, grabiti sau presati sa ofere o teorie coerenta, si le administreaza practic de unii singuri: "in relatiile internationale gasim o multime de constructii teoretice care pleaca de la ideea ca sunt rezultatul explicarii unor fapte de observatie. Chiar daca vom accepta ideea ca respectivele teorii chiar explica fapte observate, tot nu vom gasi o teorie in relatiile internationale care sa reuseasca sa restranga accesul elementelor arbitrare la cadrul sau explicativ.  In loc, cele mai multe teorii au mai multe elemente arbitrare decat elemente non-arbitrare. De fapt, chiar cadrul unor asemenea teorii este construit arbitrar, presupunandu-se ca anumite variabile sau concepte sunt mai importante decat altele"[iii].

Cum iesim dintr-o asemenea dilema? Johan Galtung, referindu-se la studiile de pace, ne demonstreaza ca discutiile privind autonomia unei discipline nu trebuie sa impieteze asupra profilului stiintific al acesteia. In ultima instanta, daca proclamarea autonomiei conceptuale este o chestiune de optiune a "cavalerilor" unei paradigme, atata timp cat ne situam metodologic in domeniul stiintelor sociale trebuie sa respectam regulile metodologice specifice care guverneaza la un moment dat intreg domeniul, reflectate cel mai bine si folosite in maniera cea mai completa in ceea ce pana la urma denumim sociologie. Autonomia "hibrizilor" fata de soicologie nu poate fi una de facto. Cand se referea la studiile pacii, Galtung avea in vedere trei tipuri de proiecte metodologice pentru stiinta[iv] sa:

a) Studiile de pace empirice - raportarea sistematica a teoriilor la date empirice produse sociologic si revizuirea teoriilor, a modelelor explicative daca nu corespund datelor ("datele sunt mai puternice decat teoriile")

b)    Studiile critice - presupun raportarea datelor la valori, pentru fundamentarea schimbarii datelor de realitate ("valorile sunt mai puternice decat datele")

c) Studiile de pace de paradigma constructivista - raportarea sistematica a teoriilor la valori, in vederea ajustarii teoriilor dupa valori, ultimele fiind "mai puternice" decat primele. Evident, toate cele trei proiecte metodologice trebuie sa mearga in paralel si, desi studiile de pace erau teoretizate de Galtung deja de 40 de ani la data la care publica lucrarea la care ne referim, cele trei proiecte erau toate sociologice. In cartile sale de studii ale pacii, Galtung vorbeste foarte putin despre culegerea datelor empirice - considera problema rezolvata in lucrarile si manualele sale de metodologie a cercetarii sociale.

Evident, dezbaterea teoretica si metodologica a sociologiei are problemele, crizele si transformarile ei. La fel, caracterul ei multiparadigmatic. Castigul unei sociologii a securitatii (internationale) ar fi acela al claritatii conceptuale si metodologice, atat cat o poate oferi framework-ul sociologiei, dar oricum, mai vechi, mai coerent si mai bine echipat decat cele ale unor discipline de granita care isi uita vasalitatile teoretice si metodologice, discipline care, o data disparute, fac poate sa treaca in uitare achizitii teoretice si colectii de cazuri care ar merita un tratament mai bun. Uneori, in matematica, problemele foarte complicate se rezolva prin reducerea la probleme rezolvate anterior. Alteori, ne confruntam cu probleme care, la un moment dat, chiar nu pot fi rezolvate: aceasta nu inseamna ca postulam in jurul lor cate o alta stiinta care sa ne ofere justificari pentru respectiva situatie. In ultima instanta, o problema de securitate - fie ea construita sau identificata - este o problema sociala, iar sistemul politic international este un sistem social, si inca unul dintre cele mai importante.