Romania si integrarea europeana

Romania si integrarea europeana

26. Calea democratiei reprezentative in forma clasica. In Romania postdecembrista, dupa indelungi si tensionate dezbateri pentru edificarea noii structuri statale, a fost aleasa calea democratiei reprezentative in forma clasica. Altfel spus, s-a mers pe formula potrivit careia poporul este depozitarul puterii inalienabile, pe care o delega reprezentantilor sai ori o exercita direct, prin referendum. Altfel spus, mandatul alesilor este reprezentativ, ceea ce inseamna, mai departe, ca ei actioneaza pentru interesele si in numele natiunii.

Tot in concordanta cu principiul democratiei reprezentative a fost solutionata si problema suveranitatii statului. In acest sens, cautarile s-au concretizat intr-o conceptie absolutista asupra suveranitatii, in spiritul traditiei westfaliene. Aceasta perspectiva, care postula neamestecul in treburile interne ca pe o valoare primordiala a suveranitatii nationale, nu tinea seama in totalitate de obligatiile internationale ale statului roman, rezultate din tratatele si conventiile asumate.

Este adevarat ca in Constitutia din 1991 era consfintita preeminenta dreptului international asupra dreptului intern, pentru tratatele la care Romania era parte, in problematica drepturilor omului. "Daca exista o neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale" . Dar numai aceasta prevedere nu era suficienta in conditiile societatii contemporane, dupa cum insuficienta era si buna credinta a autoritatilor romane in fata unei asemenea prevederi constitutionale.

Ulterior, chiar in scurt timp, atitudinea s-a ameliorat, fie sub influenta externa, fie ca urmare a maturizarii noilor institutii politice si juridice romanesti. S-a trecut astfel, impotriva tuturor inertiilor, la pregatirea cadrului politic, juridic si cultural care sa permita integrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana.

27. Reformarea institutiilor si mobilizarea resurselor proprii. Dupa intrarea in NATO, chestiunile au devenit si mai clare asupra seriozitatii cu care trebuia pregatita integrarea in Uniunea Europeana, mai ales ca regula integrarii era cunoscuta, aceea potrivit careia "ultimii veniti trebuie sa adopte acquis-ul comunitar, asadar, sa se supuna regulilor deja uzitate si sa intre intr-o logica institutionala prestabilita"[2]. In plus, exemplul celorlalte tari care au devenit membre ale Uniunii Europene arata faptul ca pregatirea unui stat pentru integrare presupune implinirea a doua planuri strategice: unul de reformare a institutiilor pentru a recepta experienta pozitiva a clubului european si altul de mobilizare a resurselor proprii prin care sa-si impuna identitatea in fata comunitatii statelor europene.

In centrul primei orientari strategice se situeaza preocuparea pentru adoptarea unei abordari moderne a suveranitatii, in sensul acceptarii ideii de partajare a unor prerogative ale statului cu institutiilor comunitare. Este vorba, mai ales, de unele competente politico-economice. Pentru aceasta insa este nevoie, pe de o parte, de adaptarea sistemului juridic, precum si de pregatirea mentalitatii celor chemati sa aplice legislatia, pe de alta parte. Cert este ca ambele obiective presupun eforturi deosebite si constante. "Fenomenele de integrare economica si politica au nevoie de reguli juridice minimale care sa ordoneze dezvoltarea procesului" .

Experienta dovedeste ca pregatirea unui stat, pentru dobandirea statutului de membru cu drepturi depline in Uniunea Europeana, presupune si problema adaptarii Constitutiei. Nu este vorba despre un fapt impus de institutiile comunitare. Aceste institutii nu cer tarilor candidate in perioada care precede aderarea decat sa transpuna legislatia comunitara in cadrul sistemului juridic intern, insa necesitatea unei asemenea revizuiri o resimt statele inca inaintea intrarii in vigoare a tratatului de aderare. Aceasta intrucat actiunea principiului suprematiei si efectului direct al dreptului comunitar ar da nastere unui conflict intre suveranitatea nationala si integrarea europeana, stiut fiind ca in virtutea acestui principiu Comunitatea Europeana vine cu un drept care se impune suveranitatii statale, modificandu-i continutul.

In aceasta situatie, statele candidate apeleaza la un "compromis doctrinar", prin care fac trecerea de la modalitatea clasica de intelegere a suveranitatii, ca nucleu al sistemului constitutional national, in care puterea este exercitata prin institutii politice care reprezinta poporul, la perspectiva moderna de intelegere, in care suveranitatea continua sa apartina poporului, sa fie exercitata prin institutiile statului, dar sa poata fi si transferata partial catre anumite institutii comunitare. Transferul unor prerogative catre institutiile comunitare, facut cu destula precautie, nu inseamna insa instrainarea puterii legitime, ci un alt mod de asumare a suveranitatii, in comun cu celelalte state membre.

"Compromisul doctrinar" nu se bucura insa de audienta si aderenta totala. Sunt inca state care insista ca problema comunitara sa fie tratata in termenii clasici ai cooperarii internationale, intrucat unii factori responsabili nu par a fi convinsi ca la fenomene noi se impun solutii noi, ceea ce inseamna reconceptualizarea suveranitatii la nivel constitutional. Oricum, paradoxul situatiei decurge si din aceea ca intr-o lume dominata de interdependente, care ameninta suveranitatea statelor nationale, partajarea acesteia nu inseamna a o pierde, ci tocmai modalitatea de a o salva si pastra, printr-o adecvare la conditiile concret istorice.

Despre Constitutia Romaniei din 1991 s-a spus, pe drept cuvant, ca este "suveranista", in sensul ca formuleaza dispozitii complexe cu privire la suveranitate. O sursa de complexitate provine de la faptul ca pastreaza distinctia intre suveranitate si independenta. Chiar daca, pana la urma, aceasta distinctie reflecta delimitarea clasica intre suveranitatea interna si suveranitatea externa. O alta neimplinire, care indreptateste observatia ca textul constitutional roman promova o conceptie traditionalista asupra suveranitatii, venea de la faptul ca nu continea nicio dispozitie asupra transferului de competenta catre organizatiile internationale.

Pentru eliminarea acestor piedici in calea integrarii, mai ales in perspectiva prevederilor Tratatului de la Maastricht, Constitutia Romaniei a fost revizuita si aprobata prin Referendumul national din 18-19 octombrie 2003, iar dupa publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I , a intrat in vigoare la data de 29 octombrie 2003. Prin aceasta reforma constitutionala a fost creat cadrul adecvat pentru integrarea euro-atlantica a Romaniei si pentru armonizarea prevederilor constitutionale cu reglementarile Uniunii Europene. In acest scop, intr-un text nou, art. 148 Integrarea in Uniunea Europeana din Titlul VI, intitulat Integrarea euroatlantica, are urmatorul continut: "(1) Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferarii unor atributii catre institutiile comunitare, precum si al exercitarii in comun cu celelalte state membre a competentelor prevazute in aceste tratate, se face prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor.

(2) Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alin. (1) si (2) se aplica, in mod corespunzator, si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alin. (2).

(5) Guvernul transmite celor doua Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea sa fie supuse aprobarii institutiilor Uniunii Europene".

Comentand acest articol, Victor Duculescu face urmatoarea observatie: "Este de remarcat ca acest text nu vorbeste de un «transfer de suveranitate», suveranitatea nationala apartinand poporului, potrivit Constitutiei, si exercitandu-se prin organul reprezentativ suprem - Parlamentul - ci numai de «transferarea unor atributii» si «exercitarea in comun a unor competente», ceea ce concorda cu practica majoritatii statelor membre ale Uniunii Europene si cu opiniile Comisiei de la Venetia" . Acelasi autor atentioneaza mai departe asupra faptului ca o noua reforma constitutionala este preconizata a fi facuta in anul 2007, cand se va tine seama de problemele nesolutionate inca si de exigentele asigurarii unui cadru eficient pentru aplicarea dreptului comunitar in Romania. Este vorba de un proces de durata, care presupune un efort sustinut.

Prin cea de-a doua orientare strategica, statul candidat trebuie sa se preocupe de pastrare si impunere a propriei identitati spirituale in familia statelor europene, intrucat aderarea la Uniunea Europeana va presupune, printre altele, si o schimbare de mentalitate si atitudine. Ori, pentru a influenta mentalitatea colectiva, trebuie cunoscute coordonatele sale identitare, acele coordonate cu rol de preconditii pentru existenta oricarui grup social. Este adevarat ca, in mod natural, oricare grup social este animat de stereotipuri pozitive despre sine si de aprecieri negative fata de grupurile straine. Dar aceasta nu inseamna ca identitatile colective nu pot fi influentate, ba chiar modificate sub anumite aspecte. Cert este ca oricat pare de lumeasca, aceasta problema a stat in permanenta in atentia politicienilor, iar examenul a fost trecut destul de greu.

Observatii conclusive. Istoria demonstreaza ca solutia cooperarii internationale, inventata, aplicata si perfectionata in cadrul Uniunii Europene, este una eficienta. Pentru prezent si viitor pare destul de viabila formula suveranitatii partajate, centrata pe cetatean. Aceasta inseamna ca doctrina dreptului comunitar trebuie dezvoltata, mai departe, pe structura celor trei tipuri de competente, respectiv:

a) competente exclusive ale Uniunii Europene;

b) competente partajate (impartite intre institutiile comunitare si statele membre);

c) competente exclusive ale statelor membre.

Ideea este ca suveranitatea partajata nu presupune pierderea totala a unor atribute ale suveranitatii interne, ci dezvoltarea capacitatilor externe ale suveranitatii nationale. In felul acesta creste si autoritatea juridica a principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii. "Unitatea durabila a diversitatii europene nu se poate realiza printr-un stat centralist unitar, inzestrat cu toate atributiile puterii moderne, cum pare sa se fi prefigurat deja in actuala comisie de la Bruxelles cu vastele ei competente politico-economice. O structura europeana poate fi considerata valabila pe termen lung daca ia in calcul natiunile, istoria lor indelungata, limba nationala si statele care le corespund. In plus, regiunile si tarile, nascute in majoritatea lor din traditii de secole si devenite patrii, sunt foarte aproape de sufletul oamenilor ( . ). Toate acestea vor putea fi cuprinse intr-un intreg atunci cand viitoarea Europa va fi construita in spiritul subsidiaritatii, ca o formatiune relativ flexibila alcatuita din state, dispusa pe mai multe niveluri politice, in cadrul careia se va transmite la nivelul superior ce nu a putut fi rezolvat la cel inferior"[6].

Romania nu poate si nu trebuie sa se abata de la exigentele cerute de logica integrarii europene. Ea va trebui sa actioneze energic si sustinut pentru a se adapta din mers. Costurile aderarii vor fi apasatoare, dar ele vor trebui suportate cu incredere. "Cautand raspunsul la intrebarea ce se intelege prin identitatea de roman, voi spune ca prioritara este evitarea suprapunerilor facile dintre Neam si Natiune, dintre Natiune si Religie. Alegerea notiunilor inseamna preferinta pentru un set de valori si abandonarea altuia. Distinctia dintre statul cetatenilor si statul cultural-lingvistic si religios imi pare esentiala in acest moment pentru marea majoritate a statelor si natiunilor din Europa Centrala si de Sud-Est. Romania are la randul ei nevoie de aceasta clarificare notionala, ceea ce va atrage dupa sine o substantiala innoire a reflexelor mentale ale natiunii. Abia astfel, arhaicul concept de Neam isi va pierde treptat functiile ideologice sau va fi uitat. In sfarsit, cred ca doar o politica alimentata de o orientare rationalista in cultura umanista si atenta la concepte va evita repetabilitatea tragicelor experiente din fosta Iugoslavie. Rostul formator al istoriei si al limbii ma face sa conchid ca reforma discursului istoriografic si a aceluia politic depind enorm de prioritatea acordata istoriei conceptuale" .