Politica de consens si luarea in comun de decizii - NATO

Intr-o alianta formata din state suverane independente, atitudinea acesteia nu poate fi definita si aplicata decat daca fiecare din guvernele tarilor membre este informat complet cu privire la marile directii si la intentiile celorlalti, precum si referitor la principiile care le inspira. Din acest, motiv consultarile politice trebuie sa aiba loc in mod regulat, cu precadere pe baza dezbaterilor, inainte ca tarile sa ia decizii.

Consultarea politica in cadrul NATO a inceput in mod sistematic inca de la prima reuniune a Consiliului in septembrie 1949, la scurt timp dupa intrarea in vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord. De atunci, a fost intarita si adaptata noilor evolutii. Forumul principal de consultare politica ramane Consiliul. Reuniunile sale se desfasoara cu un minim de formalism, iar discutiile din cadrul acestora sunt deschise si directe. Secretarul general, in calitatea sa de presedinte, joaca un rol important in deliberarile acestuia si este principalul reprezentant si purtatorul de cuvant, atat in contactele cu diferite guverne, cat si fata de opinia publica.

Consultari regulate au loc, de asemenea si in cadrul altor instante, toate imputernicite de Consiliu, Comitetul politic la nivel inalt, si la alte niveluri, Grupul de coordonare a directiilor orientarilor, grupurile de experti regionali, grupuri politice ad-hoc de lucru, Grupul consultativ al politicii atlantice si alte comitete speciale au de jucat un rol direct pentru a facilita consultarea politica si toate joaca un rol direct in facilitarea consultarii politice intre guvernele tarilor membre. Ca si Consiliul, ele sunt ajutate in activitatile lor de Secretariatul international, stabilit de Secretarul General al NATO si de Statul Major militar international, care actioneaza sub autoritatea directorului sau si este insarcinat sa sprijine prin intermediul acestuia activitatile Comitetului militar.

Consultarea politica intre membrii Aliantei nu vizeaza numai evenimentele care se desfasoara in zona Tratatului Atlanticului de Nord, caci din ce in ce mai mult, acele evenimente care se produc in afara acestei zone au implicatii pentru Alianta, si figureaza deci pe agenda Consiliului si a comitetelor subordonate. Mecanismul consultativ al Aliantei este cu usurinta disponibil si larg utilizat de tarile membre in astfel de cazuri, chiar daca NATO ca alianta nu este in mod direct vizata. Consultarea le permite acestora sa stabileasca in mod rapid domeniile in care o actiune coordonata poate fi intreprinsa in interesul securitatii si al stabilitatii.

Necesitatea de a se consulta nu se limiteaza numai la problemele politice. Consultari serioase se desfasoara si in alte domenii. Procesul este continuu si se desfasoara, atat in mod informal cat si formal, cu un numar redus de amanari si incoveniente, datorita prezentei celor 16 delegatii nationale la sediul NATO.

El permite, la nevoie, reunirea rapida a reprezentantilor tuturor guvernelor implicate, cu scopul unor dezbateri intense cu privire la probleme deosebit de importante sau urgente.

Consultarea in cadrul Aliantei imbraca forme multiple. La nivelul de baza, este vorba de un simplu schimb de puncte de vedere si de informatii. La un alt nivel, ea consta in a comunica masurile sau deciziile pe care guvernele le-au luat deja sau se pot declara dispuse sa le ia si care au implicatii directe sau indirecte asupra intereselor aliantilor. Ea poate, sa serveasca drept notificare prealabila cu privire la masurile sau deciziile care trebuie sa fie retinute de guverne, cu scopul ca acestea sa poata primi aprobarea sau sa faca obiectul observatiei din partea altor tari. Ea poate include dezbateri vizand obtinerea unui consens cu privire la politicile care vor fi adoptate sau la masurile care vor fi luate in paralel. In fine, ea este menita sa permita tarilor membre sa ajunga la acorduri colective sau la actiunile de ansamblu ale Aliantei.

Consultari cu privire la probleme politice pertinente au de asemenea loc in mod regulat cu tarile partenere in cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA), precum si cu Rusia, in principal in cadrul Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia (CCP), cu Ucraina, in cadrul Comisiei NATO-Ucraina, si cu participantii la Dialogul Mediteranean NATO in cadrul Grupului de cooperare mediteraneana. Principiile de functionare ale acestor instante se inspira din acelea care stau de multa vreme la baza consultarilor din cadrul Aliantei propriu-zise si consultarile se desfasoara cu aceeasi deschidere si in acelasi spirit de cooperare. In final, consultarile dintre NATO si oricare participant activ la Parteneriatul pentru Pace sunt prevazute pentru cazul in care acest partener ar percepe o amenintare directa la adresa integritatii sale teritoriale, a independentei sale politice sau a securitatii sale.

Bazandu-se in luarea de decizii pe principiul consensului, membrii Aliantei protejeaza experienta si conceptiile individuale, beneficiind de mecanisme si proceduri care le permit sa actioneze in comun intr-un mod rapid si decisiv, atunci cand circumstantele cer acest lucru. Datorita consultarilor si schimburilor zilnice de informatii, reprezentantii tarilor pot, daca este nevoie, sa se reuneasca in termen scurt, adesea cunoscand deja preocuparile respective ale acestora, pentru a adopta directii comune.

In caz de necesitate, ei se straduiesc sa depaseasca divergentele dintre tarile lor, pentru ca sa poata fi intreprinse actiuni comune cu toata forta conferita de deciziile adoptate de toate guvernele tarilor membre. Aceste decizii traduc prin urmare vointa comuna a tarilor de a le pune integral in practica. Astfel se confera forta si credibilitate deciziilor care pot fi dificile din punct de vedere politic sau care se lovesc de exigente contradictorii in materie de resurse.

Toate tarile membre ale NATO participa din plin la cooperarea politica din cadrul Aliantei si sunt de asemenea atasate prevederilor Tratatului Atlanticului de Nord, si in special angajamentului reciproc enuntat de Articolul 5 - considera un atac armat indreptat impotriva uneia sau mai multor parti ca fiind un atac indreptat impotriva tuturor - care simbolizeaza caracterul indivizibil al securitatii lor.

Modul in care a evoluat Alianta permite totusi sa se tina seama de variatiile nevoilor si politicilor tarilor membre in cadrul Aliantei. Aceasta suplete se manifesta in diferite moduri. Diferentele uneori pot sa se refere in mare parte la aspecte legate de procedura si nu suscita in acest caz nici o dificultate. Islanda, de exemplu, nu dispune de forte armate si daca vrea, se lasa reprezentata in instantele militare ale NATO de un civil. In alte cazuri, diferentele privesc mai mult aspecte legate de fond. Franta membru fondator al Aliantei in 1949, s-a retras din structura militara integrata a NATO in 1966, ramanand membra cu drepturi depline a structurilor politice ale acesteia. Spania aderase la Alianta in 1982, dar potrivit rezultatelor unui referendum national organizat in 1986, ramasese in afara structurii militare integrate a Aliantei.

La Summit-ul de la Madrid, din 1997, Spania a anuntat ca este dispusa sa participe activ la noua structura de comanda a Aliantei, dupa ce se va conveni asupra acesteia. In decembrie 1997, a aparut un acord cu privire la noua structura de comanda, in general, si cu privire la felul, numarul si amplasamentul cartierelor generale in particular.

In comunicatele acestora de sfarsit de an, ministrii de externe si apararii si-au exprimat satisfactia la ideea ca Spania va lua parte la noua structura militara si la noua structura de comanda asupra carora se convenise recent.

De asemenea, pot exista diferente intre tarile membre ale NATO pornind de la situatia lor geografica, politica, militara sau constitutionala. De exemplu, participarea Norvegiei si a Danemarcei la dispozitiunile militare ale NATO, trebuie sa respecte legislatia acestor tari, care nu autorizeaza stationarea armelor nucleare sau de forte straine pe teritoriul national pe timp de pace. Intr-un alt context, se poate ca aranjamentele militare elaborate la nivel regional sa determine interventia numai a fortelor tarilor direct interesate sau in masura sa participe in zona unde se desfasoara o astfel de activitate. Este cazul, mai ales, al unitatilor furnizate de unele tari Fortei Mobile a ACE si Fortelor Navale Permanente ale NATO.