POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALA IN UNIUNEA EUROPEANA

1. Scurt istoric

In perioada postbelica, in Europa occidentala, politica regionala a cuprins masurile adoptate de catre guvernele nationale pentru a oferi asistenta zonelor-problema din fiecare tara, prin promovarea investitiilor si prin crearea de locuri de munca in cadrul sectorului privat.

Primele masuri de politica regionala vest-europene au fost introduse in Regatul Unit in anul 1934, ca raspuns la nivelurile extrem de mari ale somajului din zonele industriale. Realizarea de politici regionale in Europa a reprezentat un raspuns la diferite tipuri de probleme regionale, ce necesitau interventia directa a guvernului.

Politica de crestere in plan regional a Uniunii Europene a fost privita inca de la inceput ca un complement esential al procesului de integrare. Formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) in 1951 urma sa produca pentru prima oara la nivel regional disfunctionalitati pe piata muncii ca rezultat al liberalizarii industriei siderurgice. Pentru a atenua un asemenea impact negativ, Comunicatul de la Messina din 1955 a subliniat nevoia unor actiuni coordonate pentru armonizarea normelor sociale si a programelor de transferuri pentru ajutorarea regiunilor sarace.

Nevoia de dezvoltare echilibrata prin reducerea diferentelor dintre regiuni si ajutarea celor mai putin dezvoltate a fost recunoscuta in preambulul Tratatului de la Roma, la inceputul anului 1957, ce prevedea totodata promovarea fortei de munca si cresterea mobilitatii lucratorilor in cadrul Comunitatii.

In 1960 a fost infiintat primul fond, Fondul Social European (FSE), pentru ca in 1962, cand a fost agreata crearea politicii agricole comune, sa fie infiintat Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond care si in prezent sprijina si stimuleaza productia agricola din cadrul Comunitatii. In 1964, fondul a fost separat in doua sectiuni: cea de Orientare si cea de Garantare, sectiuni ce contribuie la reforma structurala din agricultura si la promovarea unor forme noi de dezvoltare rurala.

Decizia de a introduce o politica regionala a fost luata totusi abia in 1973, pentru ca o data cu aderarea Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii, in 1975, sa fie creat Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR) - ca prim fond structural in adevaratul inteles al cuvantului si care initial a sprijinit regenerarea zonelor industriale in declin. Ulterior, prin aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei fondul a fost extins pentru a ajuta toate regiunile mai putin dezvoltate.

In perioada anilor '80 are loc o reevaluare a costurilor si a potentialului politicilor de dezvoltare regionala. Astfel, scopurile politicilor regionale s-au orientat catre:

redistribuirea veniturilor si a fortei de munca;

optimizarea utilizarii resurselor regiunii;

realizarea cresterii economice prin intermediul promovarii competitivitatii;

reducerea somajului.

S-a optat in favoarea masurilor:

de incurajare a schimbarilor structurale in cadrul regiunilor defavorizate;

pentru promovarea diversificarii si a inovatiilor tehnologice;

pentru marirea contributiei lor la cresterea economiilor nationale.

O data cu accelerarea integrarii statelor membre ale Uniunii Europene, in anul 1985, in cadrul programului Pietei Unice si, mai recent, cu ocazia propunerilor privind adancirea integrarii Uniunii Economice si Monetare, politica regionala a crescut considerabil in importanta.

In 1986, Actul Unic European a introdus pentru prima data conceptul de coeziune economica si sociala, stabilind fundamentele unei politici regionale reale, bazate pe solidaritate.

De asemenea, doua reforme, in 1988 si 1992 au revolutionat structura si functiunile politicii regionale din cadrul Uniunii Europene.

Reforma din anul 1988 avea la baza trei obiective:

transformarea politicilor structurale intr-un instrument cu impact economic real;

utilizarea abordarii multi-anuale in cazul planificarii cheltuielilor statelor membre;

existenta si predictibilitatea ajutorului Comunitatii si instituirea unui parteneriat cu toti factorii implicati activ in implementarea politicilor structurale, indeosebi cu autoritatile regionale.

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 s-a luat decizia initierii unei noi reforme in ceea ce priveste politica regionala, prin care s-a urmarit:

dezvoltarea regiunilor ramase in urma din punct de vedere economic;

conversia regiunilor aflate in declin;

combaterea somajului pe termen lung si reducerea somajului in randul tinerilor;

modificarea structurilor din agricultura si dezvoltarea corespunzatoare a zonelor rurale.

Tot in cadrul acestui tratat, articolul 130A a definit semnificatia coeziunii economice si sociale:

In scopul promovarii unei dezvoltari armonioase a ansamblului Comunitatii, aceasta isi elaboreaza si desfasoara actiunile care tind catre intarirea coeziunii ei economice si sociale. In particular, Comunitatea vizeaza reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni si a inapoierii regiunilor celor mai putin dezvoltate sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale

Consiliul European de la Edinburg din decembrie 1992 a decis cresterea volumului actiunilor structurale cu 40% pentru perioada 1994 - 1999. In anul urmator, a fost infiintat Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP), ca raspuns la criza din acest sector din anii '90 si pentru a ajuta la restructurarea lui, fiind al patrulea instrument de redistribuire ce a completat setul Fondurilor Structurale

In 1996 este lansat Fondul de Coeziune pentru a contribui la proiectele in domeniul mediului inconjurator si infrastructurii de transport trans-europene.

In 1997, importanta strategica a coeziunii economice si sociale a fost confirmata prin Tratatul de la Amsterdam, ce a introdus un capitol specific asupra ocuparii fortei de munca, subliniind astfel nevoia de a actiona la nivel european pentru reducerea somajului.

La Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, sefii de state si de guverne au ajuns la un consens asupra Agendei 2000, ce reprezinta un plan de actiune orientat in principal spre intarirea politicilor Uniunii si furnizand un nou cadru financiar pentru perioada 2000 - 2006, in pregatirea extinderii Uniunii. In acest context, Agenda 2000 include si reforma Fondurilor Structurale. In consecinta, atat Fondurile Structurale, cat si Fondul de Coeziune au un nou cadru legal, valabil pana in 2006, prin care se simplifica si clarifica rolurile si responsabilitatile statelor membre ca si a Comisiei. In vederea extinderii Uniunii, Agenda 2000 prevede crearea unor noi instrumente financiare ISPA (Instrumentul al Politicilor Structurale de Pre-aderare) si SAPARD (Program Special de Asistenta pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala), prin care statele candidate sunt ajutate sa se pregateasca pentru aderare in domenii in care necesarul de investitii nu poate fi suportat usor doar din fonduri proprii.

Temeiul juridic

Baza legala a politicii comunitare de dezvoltare regionala este stabilita prin Titlul XVII al Tratatului instituind Comunitatea Europeana (articolele 158 si 162), privind "Coeziunea economica si sociala" in care este definit obiectivul Comunitatii de a reduce disparitatile de dezvoltare intre diferitele regiuni, ca si de reducere a gradului de inapoiere al regiunilor mai putin favorizate (inclusiv rurale), al zonelor periferice sau al insulelor. Comunitatea va sprijini efortul de coeziune prin actiunile intreprinse cu ajutorul Fondurilor Structurale. Mai mult, Comisia Europeana are obligatia sa raporteze la fiecare trei ani asupra actiunilor structurale intreprinse in cadrul politicii de coeziune economica si sociala si sa propuna actiuni de dezvoltare regionala viitoare.

Articolele 2 si 3 ale aceluiasi tratat statueaza ca unul din obiectivele acesteia este "promovarea unei dezvoltari durabile, armonioase si echilibrate a activitatilor economice, un grad mare de angajare a fortei de munca si a protectiei sociale, ridicarea standardului de viata si a calitatii vietii si a coeziunii economice si sociale si a solidaritatii statelor membre".

Articolul 161 al Tratatului Comunitatii Europene prevede ca, la propunerea Comisiei si dupa aprobarea Parlamentului European si consultarea Comitetului Economic si Social si a Comitetului Regiunilor, Consiliul hotaraste cu unanimitate de voturi pentru definirea urmatoarelor aspecte ale Fondurilor Structurale, cat si ale Fondului de Coeziune:

sarcinile, obiectivele prioritare si organizarea fondurilor;

regulile generale care li se aplica;

prevederile necesare care sa asigure efectivitatea acestora si coordonarea fondurilor intre ele, ca si cu alte instrumente financiare existente.

Procedura de luare a deciziilor a fost schimbata prin Tratatul de la Nisa din decembrie 2000. Astfel incepand, cu 1 ianuarie 2007, Consiliul va hotari cu majoritate de voturi in problemele referitoare la Fondurile Structurale si Fondul de Coeziune (art. 161), insa in cadrul unei proiectii financiare multi-anuale care va fi fost adoptata in unanimitate.

La acest tratat se adauga o serie de reglementari privitoare la functionarea Fondurilor Structurale si a Fondului de Coeziune, printre care cele mai importante sunt

Regulamentul Consiliului nr. 1260/ 1999 - prin care sunt stabilite dispozitiile generale privind Fondurilor Structurale (amendat prin Regulamentul Consiliului nr. 1447/ 2001);

Alte regulamente ce stabilesc regulile detaliate de implementare a Regulamentul Consiliului nr. 1260/ 1999:

Regulamentul Comisiei nr. 1685/ 2000 - privind eligibilitatea cheltuielilor pentru operatiile co-finatate de Fondurile Structurale;

Regulamentul Comisiei nr. 438/ 2001 - privind sistemele de management si control asupra asistentei acordate de Fondurile Structurale;

Regulamentul Comisiei nr. 448/ 2001 - privind procedura de efectuare a corectiilor financiare pentru asistenta acordata in cadrul Fondurilor Structurale.

Regulamente specifice fiecarui instrument structural:

Regulamentul Consiliului nr. 1164/ 1994 - privind infiintarea Fondului de Coeziune; Regulamentul Comisiei nr. 1386/ 2002 - privind sistemele de management si control ale asistentei acordate de Fondul de Coeziune si procedura de efectuare a corectiilor financiare si Regulamentul Comisiei nr. 16/ 2003 - privind eligibilitatea cheltuielilor in contextul masurilor co-finantate de Fondul de Coeziune;

Regulamentul Consiliului nr. 1257/ 1999 - privind sprijinul pentru dezvoltarea rurala din Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii (FEOGA) si Regulamentul Comisiei nr. 445/ 2002 - stabilind regulile detaliate de aplicare a regulamentului mai sus mentionat;

Regulamentul Consiliului nr. 1263/ 1999 - privind Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP);

Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului nr. 1783/ 1999 - privind Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR);

Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului nr. 1784/ 1999 - privind Fondul Social European (FSE);

Regulamentul Consiliului nr. 2012/ 2002 - privind infiintarea Fondului Uniunii Europene pentru Solidaritate.

3. Principiile de baza ale politicii de dezvoltare regionala

Importanta problemelor legate de situatiile de decalaj, complexitatea procesului de controlare a politicilor adoptate, precum si volumul de resurse aflate in exploatare fac necesara stabilirea unor principii de baza pe care sa se sprijine politica regionala a Uniunii Europene. Aceste principii sunt urmatoarele:

(a)     Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme;

(b)    Parteneriatul sau cooperarea intre Comisie, statele membre si alte autoritati sau organisme, inclusiv parteneri economici si sociali;

(c)     Planificarea - programarea actiunilor pe o perioada de trei sau sase ani;

(d)    Co-finantarea - contributia financiara a diferitilor actori implicati in realizarea programelor si proiectelor de dezvoltare regionala;

(e)     Sprijinul comunitar - supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor membre. Aceasta inseamna ca acest tip de cheltuiala trebuie mentinuta de fiecare stat cel putin la nivelul inregistrat in perioada anterioara programata.

Principiile care stau la baza operationalizarii Fondurilor Structurale au fost si ele usor modificate in urma reformei din 1999, fiind intarite sau devenind mai specifice.

Principiul concentrarii nu se mai regaseste in mod explicit, fiind insa principiul director al reformei. Astfel, daca pentru perioada 1994 - 1999 principiile operationale erau concentrarea, parteneriatul, programarea, coerenta interna si aditionalitatea (sau coerenta externa), in noua varianta reprezentata de Agenda 2000, acestea au devenit:

(a) principiul programarii; (b) principiul parteneriatului; (c) principiul aditionalitatii; si (d) principiul monitorizarii, controlului si evaluarii.

(a)     Principiul programarii este unul din elementele esentiale ale operationalizarii Fondurilor Structurale si se refera la pregatirea planurilor multi-anuale de dezvoltare, care se realizeaza pe baza deciziilor luate in parteneriat cu statele membre printr-o serie de etape succesive.

Astfel, intr-o prima etapa, statele membre vor inainta Comisiei Europene planuri nationale de dezvoltare si conversie bazate pe prioritatile nationale si regionale si care vor contine:

descrierea detaliata a situatiei curente in regiunea sau statul respectiv;

descrierea strategiei celei mai potrivite pentru realizarea obiectivelor mentionate;

indicarea formei si utilizarii contributiei Fondurilor Structurale.

In etapa urmatoare statele membre trebuie sa inainteze Comisiei asa-numitele documente de programare, documente realizate conform criteriilor trasate de aceasta si care pot fi de doua tipuri: Documente Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC) - care sunt apoi transpuse in Programe Operationale (PO) sau Documente Unice de Programare (DUP), diferenta fiind data de amploarea lor si nu neaparat de natura acestora.

(b)    Principiul parteneriatului presupune o stransa colaborare intre Comisie si autoritatile nationale, regionale si locale, parteneri economici si sociali si alte organisme competente, in special prin implicarea acestora in toate etapele utilizarii Fondurilor Structurale - de la elaborarea si aprobarea planurilor de dezvoltare la implementarea si monitorizarea acestora. Acest principiu subliniaza gradul de descentralizare ce caracterizeaza intreaga politica regionala si aplicabilitatea subsidiaritatii.

(c)     Principiul aditionalitatii are in vedere completarea asistentei comunitare prin finantare nationala, astfel incat fondurile comunitare sa nu inlocuiasca fondurile nationale alocate pentru dezvoltarea unui anumit sector, ci sa vina in completarea acestora.

(d)    Principiul monitorizarii, controlului si evaluarii este elementul de noutate adus de reforma din 1999 in domeniul Fondurilor Structurale. Astfel, conform noului regulament, statele membre au atributii administrative si au obligatia de a desemna[1]:

autoritatea nationala corespunzatoare fiecarui program al Fondurilor Structurale;

comitete de monitorizare.

Responsabilitatea autoritatilor nationale acopera aspecte legate de implementarea, administrarea corecta si eficacitatea programului respectiv, cum ar fi: colectarea de informatii statistice si financiare, pregatirea si transmiterea de rapoarte catre Comisie, organizarea de evaluari intermediare, etc.

Comitetele de monitorizare sunt conduse de un reprezentant al autoritatii nationale de implementare si vin in completarea activitatilor acestora prin asigurarea calitatii si eficientei in implementarea masurilor structurale.

4. Clasificarea teritorial-statistica a Uniunii Europene conform NUTS

O regiune poate fi definita ca o zona, teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne proprii distincte, fie ele fizice sau umane care ii confera o anumita unitate semnificativa, si care o disting pe de alta parte de alte zone invecinate. Numarul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este in mod teoretic nelimitat: de la atribute fizice, caracteristici socio-economice, pana la caracteristici de limba, etc.; iar tipologia regiunilor comporta de asemenea utilizarea unei scale de diversitate: regiuni aglomerate, regiuni geografice, regiuni istorice, etc. O definitie cuprinzatoare in acest sens este oferita de Parlamentul European: "prin regiune de dezvoltare se intelege un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografic, o unitate neta, sau un ansamblu similar de teritorii in care exista continuitate, in care populatia poseda anumite elemente comune si doreste sa-si pastreze specificitatea astfel rezultata si sa o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social si economic".

Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare considera regiunea drept una din cele mai potrivite forme de organizare spatiale ale informatiei, iar regiunile functionale sunt considerate de importanta majora pentru procesul si obiectivele planificarii si dezvoltarii.

Din ratiuni statistice si de colectarea a informatiei, la nivelul Uniunii Europene a fost creat un sistem unitar teritorial numit NUTS[2] care este organizat pe 6 nivele spatiale de la unitatile cele mai mari pana la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele mai importante.

Criteriile de clasificare a regiunilor conform NUTS sunt:

Unitatile administrative existente in statele membre constituie primul criteriu folosit la definirea regiunilor. In acest sens, unitate administrativa inseamna o arie geografica care are puterea de a adopta decizii politice sau administrative pentru aria in cauza in cadrul legal si institutional al statului membru.

Stabilirea nivelului NUTS relevant de incadrare a unitatilor administrative dintr-o clasa data a unui stat membru se va face tinand seama de marimea medie a acestei clase a unitatilor administrative ale statului membru care trebuie sa se situeze intre anumite limite ale populatiei, astfel:

Nivelul I corespunde intregului teritoriu al unui stat membru. In consecinta, exista 27 NUTS de nivel I.

Nivelul II corespunde unei unitati teritoriale mai mici decat statul, cu exceptia Danemarcei, Luxemburgului si Irlandei, unde nivelul II coincide cu nivelul I.

In cele mai multe cazuri, un NUTS de nivel II echivaleaza cu o diviziune politica regionala (Austria, Franta, Spania, etc.). In alte cazuri, ca in Germania de exemplu, anumite NUTS de nivel II reprezinta subdiviziuni ale unei regiuni politice, adica ale unui land. Exemple de NUTS II sunt Andalucia (Spania), Lombardia (Italia) sau Burgenland (Austria).

Nivelul III corespunde unei regiuni de nivel II avand in multe cazuri o organizare teritoriala proprie (o provincie, o zona motropolitana). Exemple de NUTS de nivel III sunt Haut-Rhin (Franta), Valle d'Aosta (Italia) sau Kent (Regatul Unit).

Daca pentru un anumit nivel NUTS in statul membru nu exista unitati administrative de scara potrivita cu cea de mai sus, acest nivel NUTS va fi constituit prin agregarea unui numar adecvat de unitati administrative mai mici existente. Aceasta agregare se va face tinand seama de caracteristicile geografice, socio-economice, istorice, culturale si/ sau alte criterii relevante. Unitatile rezultate prin agregare vor fi numite unitati non-administrative

Daca populatia unui intreg stat membru este mai mica decat pragul maxim al unui nivel NUTS dat, atunci intregul stat membru va fi o regiune NUTS de acel nivel.

In cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regionala se realizeaza la nivelul NUTS II. Nu in toate cazurile regiunile NUTS II au caracter administrativ. Marimea medie a regiunilor situate la acest nivel este de circa 13.000 km², iar populatia este de aproximativ doua milioane de locuitori. Numarul mediu de unitati NUTS II pe tara este 15. Germania, tara cea mai populata, cu peste 80 de milioane de locuitori, are un numar de 40 de regiuni NUTS II.

Nivelul disparitatilor dintre aceste regiuni este urmarit la nivelul mai multor indicatori economici si sociali, dar cel mai important si relevant ramane valoarea PIB pe cap de locuitor. Evolutia in timp a acestui indicator reflecta cresterea sau descresterea disparitatilor inter-regionale si sta la baza deciziilor privitoare la modul de alocare a instrumentelor structurale.

5. Asistenta structurala

5.1. Instrumentele structurale

Asistenta financiara acordata de Uniunea Europeana pentru programele multi-anuale de dezvoltare regionala destinate reducerii dispatitatilor se realizeaza cu ajutorul instrumentelor structurale, care pentru perioada 2000 - 2006 au fost reprezentate prin patru Fonduri Structurale (Fondul Social European, Fondului European de Orientare si Garantare a Agriculturii - Sectiunea Orientare, Fondul European de Dezvoltare Regionala si Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului

Ca rezultat al politicii de coeziune propuse de Comisia Europeana, in vederea simplificarii si eficientizarii programelor de sprijin, in perioada 2007 - 2013, numarul instrumentelor structurale este limitat la trei (Fondul European de Dezvoltare Regionala, Fondul Social European - ca Fonduri Structurale si Fondul de Coeziune)

Aceste instrumente consuma cea mai mare parte a bugetului comunitar, dar, in afara acestora, Uniunea Europeana a creat si alte instrumente de mai mica anvergura, destinate sustinerii de proiecte in domenii considerate prioritare, precum educatia, mediul, cercetarea, dezvoltarea comunitara, printre acestea incadrandu-se si Fondului de Solidaritate.

Fondurile Structurale

Principalul mijloc si instrument pe care-l foloseste Uniunea Europeana pentru a promova politica sa de dezvoltare regionala este reprezentat de Fondurile Structurale. Aceste fonduri constituite din contributiile financiare ale tarilor membre, proportional cu nivelul de dezvoltare al acestora, sunt redistribuite conform unui cadru de reglementare si procedural complex catre acele state sau regiuni ale Uniunii Europene care sunt ramase in urma ca nivel de dezvoltare economico - sociala.

Fondurile Structurale sunt concentrate pe anumite prioritati clar definite, dupa cum urmeaza:

70% din finantare este destinata regiunilor ramase in urma in procesul de dezvoltare. Aceste regiuni concentreaza 22% din populatia Uniunii Europene (Obiectivul 1);

11,5% din fonduri sunt menite sa sustina conversia economica si sociala a zonelor care se confrunta cu dificultati structurale. In aceste zone traieste un procent de circa 18% din totalul populatiei Uniunii Europene (Obiectivul 2);

12,3% din finantare promoveaza modernizarea sistemelor de perfectionare si calificare a fortei de munca si a masurilor vizand ocuparea fortei de munca (Obiectivul 3).

Fondurile Structurale cuprind astazi patru tipuri diferite, fiecare cu istoria si rolul sau bine determinat, dar toate alcatuind un ansamblu coerent si integrat. Cele patru fonduri sunt:

Fondul Social European (FSE)[3] - creat in 1960 in vederea sprijinirii pregatirii profesionale, recalificarii fortei de munca si, mai recent, reintegrarii tinerilor pe piata muncii.

In scopul de a intari coeziunea economica si sociala si de a contribui la implementarea "Strategiei europene privind ocuparea fortei de munca", FSE are ca sarcina imbunatatirea oportunitatilor de angajare pentru someri si muncitori in Piata Unica, prin cresterea mobilitatii lor si prin facilitarea adaptarii la schimbarile industriale, in particular prin instruire vocationala si reinstruire, precum si prin sistemele de recrutare.

Tipurile de masuri finantate prin FSE au in vedere reintegrarea profesionala a somerilor pe termen lung, integrarea profesionala a somerilor tineri, integrarea profesionala a persoanelor excluse de pe piata muncii. Tot prin FSE sunt sprijinite masurile menite sa promoveze egalitatea de sanse in accesul la piata muncii, sa imbunatateasca sistemele de educatie si formare.

In acelasi timp, sunt acoperite trei aspecte orizontale ale politicilor comunitare: promovarea initiativelor locale de ocupare a fortei de munca, dimensiunea sociala si ocuparea profesionala in societatea informationala si crearea de oportunitati egale intre femei si barbati.

Fondului European de Orientare si Garantare a Agriculturii (FEOGA)[4] - creat in 1962 in vederea sprijinirii programelor de imbunatatire a conditiilor de productie si marketing in agricultura.

Conditiile generale de alocare a cheltuielilor pentru FEOGA si Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP), in ceea ce priveste managementul, controlul, monitorizarea si evaluarea, sunt redate de Regulamentul Consiliului 1258 din 17 mai 1999. Prevederile specifice pentru dezvoltarea rurala prin FEOGA sunt cuprinse de Regulamentul Consiliului 1257 din 17 mai 1999, iar asistenta pentru masurile informationale legate de Politica Agricola Comuna (PAC) este descrisa de Regulamentul Consiliului 814 din 17 aprilie 2000.

Directoratul General pentru Agricultura este insarcinat cu elaborarea si aplicarea PAC, alaturi de comitete de management. Un astfel de Comitet asupra Structurilor Agricole si Dezvoltarii Rurale asista Comisia in administrarea fondului si joaca un rol consultativ in redactarea opiniilor catre Comisie. Comisia decide asupra unei alocari indicative de la FEOGA pentru perioada planificata. De asemenea, Comisia prezinta un raport financiar privind administrarea fondului in atentia Consiliului si Parlamentului inainte de iulie a fiecarui an si unul asupra implementarii masurilor informationale la fiecare doi ani. La nivel national, statele membre sunt obligate sa acrediteze o agentie de plata, sau un organism de coordonare daca mai multe agentii sunt necesare, cu responsabilitate in domeniul cheltuielilor generate de PAC.

FEOGA sprijina dezvoltarea rurala si imbunatatirea structurilor agricole, fiind structurat in doua sectiuni: sectiunea de orientare si sectiunea de garantare. Doar sectiunea de orientare actioneaza ca fond structural propriu-zis din care se acorda asistenta ajustarii structurale a regiunilor mai putin dezvoltate si care se incadreaza in programele prevazute pentru Obiectivul 1, precum si initiativele comunitare in domeniu (de exemplu, Leader+).

Sectiunea de garantare finanteaza masuri de organizare comuna a pietelor si de sustinere a preturilor produselor agicole. Comisia pregateste un set de indrumari pentru acordarea asistentei (indicative policy guidelines) pentru a veni in ajutorul autoritatilor nationale si regionale competente sa elaboreze planurile de dezvoltare si sa puna in aplicare orice revizuire pe parcurs. Regulamentul 1257 a introdus in categoria programelor eligibile noi masuri care se intind pe un spectru considerabil de larg, de la marketingul produselor de calitate, protectia si conservarea mostenirii rurale, la diversificarea activitatilor agricole si neagricole, promovarea turismului si artizanatului. Responsabilii nationali pot selecta si combina dintre toate aceste masuri pe acelea pe care ei le considera ca raspund cel mai bine obiectivelor dezvoltarii rurale si protectiei mediului. In plus, prin programele informationale se finanteaza diseminarea practicii de asistenta structurala prin activitati precum: seminarii, vizite, publicatii, atat pe o baza ocazionala, cat si in cadrul unui program anual de activitati.

Platile se fac potrivit regulilor generale de finantare structurala, astfel:

(a) Maxim 75% din totalul costurilor eligibile si, in general, cel putin 50% din cheltuielile publice eligibile pentru masurile in cadrul Obiectivului 1. Incadrarea tarii in asistenta Fondului de Coeziune ofera posibilitatea acoperirii unui maxim de 80% (85% in regiuni extreme) din totalul costurilor eligibile;

(b) Maxim 50% din totalul costurilor eligibile si, in general, cel putin 25% din cheltuielile publice eligibile pentru masurile in cadrul Obiectivului  Pana la 50% sau chiar 75% din costurile generate de programele informationale.

Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR)[5] - creat in 1975 in scopul reducerii dezechilibrelor regionale, avand la baza  principiul co-finantarii de la:

bugetul central;

bugetele locale ale municipalitatilor si comunelor din cadrul diferitelor regiuni;

sectorul privat;

agentiile internationale de finantare.

Acest fond contribuie la finantarea Obiectivelor 1 si  Obiectivele FEDR sunt, in principal: promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor a caror dezvoltare este ramasa in urma si sustinerea reconversiei economice, relansarea si dezvoltarea zonelor cu probleme structurale, inclusiv a regiunilor industriale in declin, a zonelor urbane in dificultate, a zonelor aflate in criza, precum si a zonelor dependente de pescuit sau de servicii.

FEDER poate finanta proiecte de infrastructura, investitii care creeaza locuri de munca, investitii in tehnologia informatiei si comunicare (ITC), proiecte locale de dezvoltare, ajutoare pentru IMM-uri, etc. De asemenea, finanteaza investitii in educatie si sanatate, dar numai in ariile cuprinse de Obiectivul 1. Domeniile sprijinite prin aceste masuri sunt: dezvoltarea societatii informationale, protectia mediului, egalitatea de gen in domeniul ocuparii fortei de munca si cooperarea trans-frontaliera si inter-regionala.

Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP)[6] - creat in 1993 pentru a sprijini restructurarea sectorului pescuitului.

Politica Piscicola Comuna (PPC), desi a fost inclusa in prevederile Tratatului de la Roma la Articolul 38, a aparut ca un set de reglementari specifice abia in 1983.

IFOP a fost formalizat ca un element al politicii structurale prin Regulamentul Consiliului 1263 din 21 iunie 1999. Prin Regulamentul Consiliului 2792 din 17 decembrie 1999 se stabilesc regulile asistentei in domeniul piscicol. In perioada 2000 - 2006, resursele angajate totalizeaza 1.106 milioane euro.

Directoratul General pentru Piscicultura, ajutat de un Comitet privind Structurile Piscicole si de Acvacultura, elaboreaza si pune in aplicare masurile de politica structurala in domeniul piscicol. Masurile structurale finantate prin IFOP sunt cuprinse in programe multi-anuale de orientare (PMAO) potrivit contextului regional in care se aplica. Acestea se refera, printre altele, la procedura pentru adoptarea programelor la flotele de pescuit, continutul planurilor (descrierea situatiei, strategia, mijloacele, implementarea), precum si regulile de monitorizare a PMAO (informari anuale privind stadiul, etc.). Masurile structurale care pot fi cuprinse in PMAO se intind pe un spectru substantial de larg precum reinnoirea flotei, modernizarea vaselor piscicole, crearea de societati mixte cu scopul de a preveni pescuitul in exces, sustinerea pescuitului de coasta la scara mica, protectia si dezvoltarea resurselor acvatice, facilitatile piscicole portuare, organizatiile producatorilor sau compensatii pentru incetarea temporara a activitatii.

5.1. Fondul de Coeziune

Reprezinta un instrument de data recenta, creat in 1996 si destinat finantarii proiectelor din domeniul protectiei mediului si al retelelor trans-europene asociate infrastructurilor de transport.

Obiectivul acestui fond este de a consolida coeziunea economica si sociala prin ajutorul acordat statelor mai putin prospere (al caror PIB este sub 90% fata de media pe Comunitate) pentru a participa la Uniunea Economica si Monetara. Sprijinul comunitar poate acoperi pana la 80 - 85% din totalul cheltuielilor publice sau echivalentul acestora realizate de statul membru.

Dupa o perioada de cativa ani de la derulare, a putut fi remarcat un anumit progres in ceea ce priveste nivelul de dezvoltare al tarilor care s-au incadrat ca si criterii, fara insa a fi depasit pragul stabilit. De aceea, cu ocazia Summit-ului de la Berlin din martie l999, Consiliul European a decis alocarea a 18 miliarde euro numai pentru perioada 2000 - 2006.

Domeniile in care actioneaza Fondul de Coeziune sunt: protectia mediului inconjurator si retelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport. Sprijinul financiar acordat nu este structurat pe programe, ci pe proiecte, fiecare proiect primind finantare in proportie de 80 - 85% din totalul costurilor eligibile. Finantarea celor doua domenii este echilibrata, fiecare primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele sunt selectate si implementate de catre statele membre beneficiare, care sunt responsabile si de managementul si monitorizarea lor financiara.

Referitor la domeniile mentionate anterior, acestea sunt configurate in functie de caracteristicile politicii comunitare aferente si de directiile de dezvoltare prefigurate, ceea ce inseamna ca sunt acceptate numai proiectele care contribuie la realizarea acestora, sau care sunt compatibile cu alte politici comunitare sau actiuni din cadrul Fondurilor Structurale.

Astfel, in ceea ce priveste mediul, proiectele care vor fi finantate trebuie sa contribuie la realizarea obiectivelor de mediu ale Uniunii Europene, si anume:

conservarea, protectia si imbunatatirea calitatii mediului;

protectia sanatatii populatiei;

crearea conditiilor necesare utilizarii prudente si rationale a resurselor naturale.

In particular, directiile prioritare in cadrul acestui domeniu sunt reprezentate de:

rezerva de apa potabila;

tratarea apei menajere;

depozitarea deseurilor solide.

Alaturi de acestea, sunt eligibile si proiecte ce vizeaza reimpadurirea terenurilor, controlul eroziunii solului si conservarea naturii.

In domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care isi propun sa creeze sau sa dezvolte infrastructura la nivelul Retelei Trans-Europene de Transport sau care asigura acces la aceasta retea.

5.1.3. Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene

Este cel mai nou fond al politicii regionale si a fost infiintat in noiembrie 2002, in urma inundatiilor ce au afectat Franta, Germania, Austria si Republica Ceha.

Obiectivul acestui fond este de a facilitata exprimarea solidaritatii Uniunii Europene fata de populatia unui stat membru sau in curs de aderare, care a fost afectata de un dezastru natural major. Astfel, acesta este un fond care permite reactia imediata, eficienta si flexibila, in functie de natura si de amploarea situatiei.

Acest fond este folosit numai in cazul dezastrelor naturale majore ca urmare a inundatiilor cum ar fi si cele din Romania (aprilie - mai si august - septembrie 2005) sau a incendiile cum ar fi cele spontane din Portugalia (iulie 2003), care au repercursiuni importante asupra conditiilor de viata, mediului inconjurator sau economiei tarilor afectate. Forma sub care se aloca acest fond este de ajutor pentru interventii in zonele afectate de calamitati, suma maxima alocata fiind de 1 miliard euro pentru fiecare interventie.

Modalitatea de asistenta a acestui fond consta in acordarea unei singure transe de finantare pentru tara sau regiunea solicitanta, care este complementara eforturilor nationale si care nu necesita co-finantare din partea statului afectat. Pentru a obtine acest sprijin, statul in cauza trebuie sa inainteze o cerere Comisiei Europene, in termen de 10 saptamani de la inregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. In cadrul acestei aplicatii trebuie oferite informatii referitoare la amploarea si impactul pagubelor inregistrate, trebuie estimata suma solicitata si indicate alte surse de finantare nationala, comunitara si/ sau internationala. In cazul in care estimarea finala a dezastrului este semnificativ mai mica decat s-a prevazut initial (si s-a solicitat de catre statul in cauza), Comisia Europeana va cere rambursarea diferentei. Fondul finanteaza in general actiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate.

Actiunile eligibile pentru finantare din cadrul acestui fond sunt:

- reabilitarea imediata a infrastructurii, a uzinelor electrice, a uzinelor de apa (atat de alimentare cu apa, cat si a statiilor de epurare), a telecomunicatiilor, transportului, sanatatii si educatiei;

- asigurarea de locuinte temporare si servicii de salvare, ca raspuns la nevoile imediate ale populatiei afectate;

- asigurarea imediata a structurilor si masuri imediate de protectie a patrimoniului cultural;

- curatarea imediata a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale.

Implementarea grantului primit constituie responsabilitatea statului beneficiar, precum si coordonarea cu alte fonduri comunitare in vederea completarii finantarii, cu mentiunea ca acestea sa nu fie din celelalte fonduri ale politicii regionale. Suma alocata trebuie cheltuita pe parcursul unui singur an, iar ceea ce nu s-a utilizat in acest interval trebuie rambursat.

5. Intentiile structurale

Politica de coeziune a Uniunii Europene are ca obiectiv reducerea disparitatilor economice si sociale. In acest scop Uniunea stabileste liniile directoare pentru programe, examineaza asistenta ce va fi acordata si promoveaza dimensiunea coeziunii economice si sociale. Liniile directoare au la baza trei axe majore:

- competitivitatea regionala;

- ocuparea fortei de munca;

- dezvoltarea zonelor urbane si rurale (inclusiv masuri specifice pentru zonele dependente de pescuit).

Pentru perioada 2000 - 2006 directiile considerate prioritare pentru statele membre si inspre care au fost alocate Fondurile Structurale sunt relevate sub forma a trei obiective, patru initiative comunitare si a alte doua directii speciale

Defalcarea totalului Fondurilor Structurale pe diferitele alocari reflecta o concentrare semnificativa pe regiunile Obiectivului 1 si este este realizata dupa cum urmeaza (vezi anexa nr. 2):

Obiectivul 1: reprezinta 69,7% si este destinat celor mai sarace regiuni ale Uniunii Europene (inclusiv 4,3% pentru sprijinirea tranzitiei in regiunile care nu mai sunt eligibile pentru Obiectivul 1);

Obiectivul 2: reprezinta 11,5% si este destinat reconversiei economice si sociale a zonelor care se confrunta cu dificultati structurale (inclusiv 1,4% pentru sprijinul tranzitiei);

Obiectivul 3: reprezinta 12,3% si sprijina adaptarea si modernizarea politicilor si sistemelor de educatie, instruire si angajare oriunde in afara regiunilor Obiectivului1;

Initiativele comunitare (Interreg III, Leader +, Equal si Urban II): reprezinta 5,35% din angajamentele Fondurilor Structurale;

Dezvoltarea rurala si restructurarea sectorului piscicol (in afara Obiectivului1) reprezinta 0,5%;

Actiunile inovative si de asistenta tehnica: reprezinta

Pentru perioada 2007 - 2013 instrumentele financiare sunt indreptate inspre trei prioritati, defalcarea totalului sumelor pastrand tendintele alocarilor pe obiectivele sau initiativele comunitare pe care le inlocuiesc, astfel :

Convergenta reprezinta aproximativ 78%;

Competitivitatea regionala si ocuparea fortei de munca: 18%;

Cooperarea teritoriala: 4%.

Prioritatile pentru perioada 2007 - 2013

Comisia Europeana propune definirea unui numar de trei prioritati comunitare, aferente perioadei de programare 2007 - 2013 in vederea simplificarii si cresterii transparentei politicii de coeziune: convergenta, competitivitatea regionala si ocuparea fortei de munca, si respectiv cooperarea teritoriala.

Convergenta - va viza statele membre mai putin dezvoltate si regiunile cele mai defavorizate ale Uniunii, cu un nivel de PIB pe cap de locuitor de sub 75% din media Uniunii Europene, pastrata cea de dinaintea extinderii din 2004. Obiectivul principal al politicii de coeziune in acest context ar fi promovarea factorilor si conditiilor de crestere economica care sa conduca la convergenta reala. Aceasta va inlocui Obiectivului 1 din perioada de programare 2000 - 2006.

Aceasta prioritate este sustinuta din resursele financiare ale Fondurilor Structurale (Fondul European de Dezvoltare Regionala, Fondul Social European) si ale Fondului de Coeziune.

Competitivitatea regionala si ocupare fortei de munca - pleaca de la premiza ca statele membre, regiunile, cetatenii comunitari, trebuie sa se adapteze la o lume care trece printr-o perioada de schimbari si restructurari economico-sociale importante. Comisia Europeana considera ca sprijinul financiar prin intermediul politicii de coeziune poate contribui la mobilizarea resurselor necesare pentru accelerarea masurilor necesare atingerii obiectivelor comunitare. In plus, implementarea politicii de coeziune in intreg spatiul Uniunii Europene contribuie la adancirea procesului de integrare, si la generarea unui suport sporit pentru a atinge dezideratele comune de dezvoltare economica. Chiar si pentru zonele ceva mai dezvoltate ale Uniunii Europene, eligibile pentru sprijin prin politica de coeziune, Comisia propune o abordare duala, atat la nivel regional cat si la nivel national, pentru o dezvoltare economica competitiva, incercand sa inglobeze sprijinul acordat prin Obiectivele 2 si 3 din perioada anterioara de programare.

Pentru programele la nivel regional, menite sa anticipeze si sa promoveze transformarile competitive, singura sursa de finantare va fi Fondul European de Dezvoltare Regionala. Pentru programele la nivel national, care vor cauta sa ajute populatia sa faca fata transformarilor necesare, promovand reforme pe piata muncii si sprijinind incluziunea sociala, finantarea va veni prin intermediul Fondul Social European.

Cooperarea teritoriala europeana - urmeaza sa ghideze distributia resurselor financiare in functie de marimea populatiei si conditiile socio-economice relative si va inlocui cele patru initiative comunitare Interreg III, Leader +, Equal si Urban II, fiind puternic sustinuta de Comisia Europeana in vederea promovarii unei dezvoltari echilibrate prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regionala.