Poezia lui Mihai Eminescu

Poezia lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu ilustreaza in literatura romana etapa romantismului inalt, ce reprezentase deja in Europa, la inceputul secolului al XIX-lea, momentul de avant al curentului. Criticul Virgil Nemoianu observa ca in literatura Europei centrale si de est este prezenta doar cea de-a doua etapa a romantismului, caracterizata prin imblanzirea elanului imaginativ si prin revenirea la social si rationalitate.In opera eminesciana se manifesta ambele aspecte, romantismul vizionar fiind recuperat mai ales prin proiectele si manuscrisele nepublicate, care au fost supuse in epoca selectiei riguroase a mentorului Junimii,Titu Maiorescu.

Aceasta dualitate a operei eminesciene a fost observata si de Ion Negoitescu care decopera o latura plutonica, nocturna in care se regasesc mitul si magia poetica . Alaturi de aceasta apare si o latura neptunica, diurna, ce cultiva un idealism rational, implicarea sociala si poetizarea unor concepte filozofice.

La nivelul limbajului poetic Mihaela Mancas a distins trei mari etape. In prima etapa, care acopera intervalul 1866-1870, limbajul poetic eminescian nu este inca bine precizat si sunt prezente influente ale predecesorilor : aspectele clasicizante amintesc de I.Heliade Radulescu, D.Bolintineanu,V.Alecsandri, iar factura populara este rezultatul unei influente folclorice insuficient asimilate.

Cea de-a doua etapa(1870 - 1876/1878) este numita si faza romantica, pentru ca se remarca prin prezenta structurii antitetice a poemelor, a acumularilor retorice in toate compartimentele stilului, tendinta catre contraste in alcatuirea figurilor, predilectia pentru caracterul concret al imaginilor artistice, spre deosebire de caracterul abstract caracteristic poeziilor din prima perioada.

A treia etapa (1878-1883) este a reclasicizarii expresiei poetice intr-o maniera proprie prin renuntarea la figurile de stil numeroase, o noua tendinta catre caracterul abstract al imaginilor, asocieri inedite de termeni, renuntarea la poemul de mari dimensiuni si la recuzita romantica in favoarea poeziei cu forma fixa sau a formelor complexe de versificatie, substituirea parttiala a figurilor semantice cu cele sintactice si fonetice.

Trasaturi ale romantismului

1) dualismul - oscilatia eului romantic intre viata si spirit, solitudine si sociabilitate, feminin si masculin ; reducerea acestui dualism este incercata prin intoarcerea la mitul varstei de aur, la copilarie, primitivitate sau la imaginea androginului ;

2) subiectivismul - intoarcerea catre interioritate, catre cunoasterea lumii prin contemplare solitara, personalizarea discursului liric prin marci specifice (folosirea persoanei I, a invocatiei / interogatiei retorice, afectivitatea redata prin folosirea valorilor stilistice ale substantivelor, adjectivelor etc) ;

3) paseismul - idealizarea trecutului si negarea valorii prezentului ; aceasta tendinta e marcata de mitul caderii proiectat in istorie, prin care epocile de inceput sunt considerate spontane, necorupte, spre deosebire de perioada actuala ;

4) imaginatia - situata la baza creatiei artistice, pentru ca are puterea de a unifica idealul si realul, infinitul si finitul, reprezentand astfel o noua cale de cunoastere ; legata de aceasta conceptie este ideea analogiei universale : exista corelatii intre intreg si partile sale si intre macrocosmos si microcosmos, corelatii care ii permit romanticului sa aiba o viziune globala a universului ;

5) genialitatea- conditia ideala a eului romantic care, cultivand originalitatea si unitatea creatiei, poate depasi starea conflictuala prin armonizarea tuturor nivelurilor fiintei;

6) demonismul - ipostaza eului romantic manifestata in mai multe versiuni - revolta, deceptie sfidatoare, negativism - ce coexista uneori in cadrul aceluiasi text.

Cele doua modele cosmologice

Ioana Em. Petrescu identifica in poezia eminesciana (in studiul « Eminescu.modele cosmologice si viziune poetica" ) doua modele cosmologice sau modalitati de concepere a relatiei fiintei cu universul:

1) modelul platonician - apare la inceputul poeziei eminesciene, exprima armonia dintre fiinta si cosmos, se afla sub influenta liricii pasoptiste;

- motive dominante: gandirea divina, cantecul, dansul,lumina;

- ipostaze ale eului liric : copilul, bardul (poetul inspirat, salvator al neamului sau) ;

2) modelul kantian : - exprima sentimentul de instrainare, pierderea credintei ;

- motive si imagini dominante : nostalgia universului pierdut, pierderea constiintei atemporalitatii, conceperea universului ca o pluralitate de lumi ce se nasc si mor ;

Teme si motive

Iubirea - in poezia de tinerete, tema e influentata de poezia pasoptista (Bolintineanu, Gr.Alexandrescu,V.Alecsandri) si se manifesta prin: antiteza angelitate -demonism, confuzia inger-femeie , motivul iubitei moarte, asocierea iubirii cu poezia;

- apare sub forma unui scenariu ceremonial: gesturi ritualizate ,trasaturi tipice

ale femeii (parul blond, chipul alb, mainile reci);

- reprezinta mai putin "o celebrare a prezentei iubirii si in mod obisnuit o evocare sau invocare a ei prin amintire sau prin vis"(Ioana Em.Petrescu) ;

- apare si ca aspiratie spre nefiinta, spre uitarea de sine ;

- ritual de reintegrare in armonia cosmica; motivul codrului, cel al lacului sau al padurii creeaza cadrul tipic romantic de regasire a echilibrului si de anulare a dualismului eu-tu, masculin-feminin, spirit-natura ;

- descoperirea conventiei sociale, a instinctualitatii si a trecerii timpului asociate cu evolutia trairii erotice duc la tratarea temei in cadrul elegiei sau al satirei; eul liric incearca sa salveze prin amintire imaginea iubirii paradisiace ;

Moartea apare ca aspiratie spre extinctie sau ca intoarcere a universului la starea primordiala ;

- dorinta de reintegrare in cosmos ;

- regasire a linistii si a echilibrului interior ;

Timpul - apare sub forma interiorizata a experientei subiective si nu ca marime obiectiva ;

- aflat sub semnul paseismului (regretul pentru valorile trecutului si respingerea vidului spiritual al contemporaneitatii) ;

- cunoaste mai multe perioade: cea mitica,cea eroica si cea contemporana, a instrainarii ;

Poezia - in textele din prima perioada apare intr-o tripla ipostaza: vizionarism,orfism,vis creator (acestea reprezinta o manifestare a nostalgiei pentru perioada in care poetul reprezenta un profet si un salvator al umanitatii) ;

- asociata cu motivul cantecului (atunci cand inca mai are valoare magica) si cu cel al cuvantului sau al vorbei (atunci cand nu mai reprezinta decat o forma instrainata de magia si profetismul prezente in prima perioada de creatie) ;

- recuperarea substantei pierdute, a sensului existentei se face prin asocierea cu motivul visului, cale de sondare a inconstientului si de regasire a unor imagini primordiale; in vis, eul liric isi poate asuma rolul unei divinitati creatoare de lumi paradisiace sau poate avea acces la « manifestarea unei realtati invizibile si la expresia unei constiinte superioare, accesibila gratie magiei poetice si menita sa rezolve contradictiile fundamentale ale vietii" (Albert Béguin, « Sufletul romantic si visul ») ;

Analize de text (ilustrarea unor concepte operationale)

Poezia « O arfa pe-un mormant », aparuta in 1873, se integreaza in faza romantica a poeziei eminesciene. O prima caracteristica a textului este subiectivismul, dat de prezenta marcilor eului liric inca din incipit: "Prin gandurile-mi triste si negre treci frumoasa".

Intoarcerea catre interioritate este asociata cu dualismul specific poeziei romantice,ilustrat in acest text de relatia eu-tu. Instanta enuntiativa (eul liric) se adreseaza unui destinatar absent - instanta feminina. Aceasta reprezinta o proiectie a eului liric, un produs al gandirii umane aflate in relatie cu cea divina, fapt sugerat de sintagma « faptura mintii mele ». Ioana Em.Petrescu afirma ca in etapa cosmosului platonician femeia reprezinta « o intrupare a gandirii demiurgice » si « un principiu component al armoniei cosmice ».

Una din temele poeziei, iubirea, se manifesta astfel in doua ipostaze specifice eroticii eminesciene. Prima este nostalgia conditiei androginului, fiinta totala care reuneste masculinul si femininul. Cea de-a doua este angelitatea feminina, realizata prin intermediul unei cvasiimobilitati ce confera femeii, dupa Ioana Em.Petrescu, un aspect statuar, marcat de versul "Ca marmura de alba, in haine de argint".

Gestica instantei feminine e reprezentata de sugestia plutirii data de recurenta verbului « a trece » dar si de prezenta motivului zborului : »In viata-mi trista tu treci cu-a tale stele ». Aceste atribute ale iubitei sunt rezultatul unei strategii de i-realizare a ei, de transformare a imaginii in icoana : »Deasupra fruntei tale e-un mandru cerc de stele'.

Tema romantica a erosului este, asa cum remarca Ioana Em.Petrescu, o evocare sau invocare a iubirii prin amintire sau prin vis.Motivul visului, continut de sintagma « rai intreg de visuri » este asociat altei teme, cea a reflectiei asupra actului poetic.

In etapa cosmosului platonician, in care se integreaza aceasta poezie, actul creatiei apare in tripla ipostaza : vizionara, orfica si cea a visului. Motivul harpei trimite la imaginea lui Orfeu, simbol al puterii magice a lirismului :"s-o singura gandire/Te face ca sa tremuri: o arfa pe-un mormant". La randul lui, motivul visului scoate la iveala pentru romantici, conform observatiei lui Novalis, modul in care poetul devine « subiect si obiect totodata, suflet si univers ».Visul ii dezvaluie eului liric propria interioritate, in care se gasesc tainele universului simbolizate in text de sintagmele « rai intreg de visuri' si « cugetari inalte ».

Motivul romantic al lunii ,prezent in versul « Doar luna-n cer atuncea s-ar indoi in lira » poate fi interpretat,dupa Gilbert Durand,ca sugestie a temporalitatii si a mortii.Eul liric isi proiecteaza actul creator dincolo de moarte,recuperand asemenea lui Orfeu pe Euridice, erosul prin intermediul logosului.

O alta trasatura romantica este prezenta in text a categoriei departelui, definita de criticul Edgar Papu ca interiorizare a spatiului cosmic, dar si a distantei care separa instanta feminina de eul liric. Infinitul cosmic se reflecta pentru romantici in propriul suflet, asa cum in text iubita imaginata devine prin intermediul motivului zborului o prezenta celesta : »in zboru-ti tu murmuri surazand ».

La nivelul limbajului artistic una din trasaturile romantice este discursul liric nonmimetic, bazat pe exteriorizarea afectivitatii si autoreflectarea eului liric prin intermediul interogatiilor retorice si al invocatiei : »E-amor ?Copilarie ? Sunt versurile mele » ;  »Ah,de-as muritu inger.. ». Figurile semantice ( epitete,metafore,comparatii) ce contureaza imaginea instantei feminine se integreaza unui camp lexical al puritatii, aflat in antiteza cu cele atribuite eului liric, situate intr-un camp lexical al demonismului : »gandurile-mi triste si negre », »viata-mi trista ».

Poezia « Cand insusi glasul », aparuta in 1879, se integreaza in etapa reclasicizarii expresiei poetice, avand ca prima trasatura forma fixa specifica sonetului. Ea este compusa din 14 versuri dispuse in 4 strofe (2 catrene si 2 tertine), are masura de 11 silabe iar ultimul vers are valoare conclusiva. Ritmul este iambic iar rima imbratisata.

Compozitia textului este data de succesiunea secventelor poetice ce reunesc imagini artistice cu semnificatie unitara. Prima secventa contine doua metafore care marcheaza antiteza romantica dintre planul rationalitatii -« glasul gandurilor » si cel al al afectivitatii -« cantul unei dulci evlavii ». Eul liric incearca sa anuleze aceasta opozitie prin intermediul imaginatiei creatoare invocata in actul scrierii prin motivul cantecului. In perioada numita de Ioana Em.Petrescu a modelului cosmologic platonician, cantecul este sinonim cu muzica sferelor, cu armonia universului, reflectata de logosul poetic. Daca incipitul ("Cand insusi glasul gandurilor tace") trimite la actul poetic in ipostaza orfica, finalul dezvaluie imposibilitatea materializarii armoniei cosmice la nivel erotic.

Cea de-a doua secventa poetica (versurile 3-13) cuprinde invocatia retorica, prin care eul liric se adreseaza unui destinatar absent, instanta feminina. Aceasta instanta este o constructie a discursului eului liric, ipostaziata doar la nivel gestual :"plutind te vei desface","cobori incet","m-atinge". Se observa astfel ca iubita este marcata de "cvasiimobilitate si de o gestica stilizata si ritualizata", absenta ei fiind o conditie de irealizare a imaginii, de transformare a ei in icoana. Asocierea acestei proiectate reuniri a cuplului cu simbolul noptii -"neguri reci","puterea noptii" arata faptul ca in romantism acesta este investit cu valoare pozitiva, trimitand la refacerea cuplului primordial si la proiectarea in inconstient.

Prezenta motivului visului in versul « Ca sa te vad venind - ca-n vis, asa vii » sugereaza ,prin asocierea feminitatii cu oniricul, depasirea distinctiei subiect-obiect, visator-visat, pentru ca instanta feminina nu e decat o proiectie a eului liric, o anima a acestuia. Asa cum remarca Ioana EmPetrescu, erotica eminesciana este o « evocare sau invocare a iubirii prin amintire sau prin vis ».

Aparitia invocata a iubitei e asociata si cu plutirea, intr-o imagine a « zborului oniric », considerata de Gaston Bachelard ca semnificand o voluptate a puritatii, contrar interpretarilor psihanalitice ce echivaleaza zborul cu dorinta erotica. Imaginile tactile -« Cu geana ta m-atinge pe pleoape » se situeaza tot in sfera sublimarii erosului, transformarii lui in ceremonial.

Secventa a treia, reprezentata de ultimul vers - « Pe veci pierduto,vecinic adorato ! » ,exprima imposibilitatea refacerii conditiei androginului si a integrarii in armonia cosmica, precum si idealitatea imaginii feminine.

Elementele de opozitie din poezie sunt reprezentate de dualismul real - ireal, feminin-masculin, rational-emotional, pe care eul liric incearca sa le depaseasca prin imaginatia creatoare. Elementele de recurenta sunt reprezentate de termeni din campul semantic al sonoritatii - « glasul », »chemarea », »cantul » ce semnifica invocarea instantei feminine prin intermediul discursului poetic ; repetitia adverbului « aproape »sugereaza dorinta fuziunii erotice, iar prezenta paralelismului (repetitia structurii sintactice)iin ultimul vers exprima eternizarea iubirii ideale.

Titlul are rolul de a a esentializa ideile poetice exprimate, de a orienta lectura si de a se constitui in metatext (comentariu) al poeziei.Referinta temporala denotata de adverbul « cand » ,asociata cu substantivul « glasul » si adjectivul pronominal de intarire « insusi » rezuma miscarea de retragere a eului in interioritate, in trairea subiectiva, considerata in romantism ca sediu al unei cunoasteri superioare.