Locul pe care-l ocupa poezia APOSTOLUL in monografia lirica a satului romanesc realizata de
OCTAVIAN GOGA
Se poate spune ca in 1905, cand aparea volumul "Poezii", Octavian Goga nu a debutat, ci s-a impus. Poetul era asteptat, versurile lui nu erau descoperite, ci aclamate. « Iata a sosit rapsodul patimirii noastre ! », avea sa constate Vasile Goldis, fostul sau profesor.
Temperament puternic si protestatar, Goga se impune in fruntea luptatorilor ardeleni pentru libertate. Suflul patriotic si mesianic al poeziei lui rasare dintr-o profunda identificare cu "sfanta suferinta" a neamului, cu "obida din cronica tarii". Dar el a stiut sa dea durerii si sperantei nu atat o varietate de ton, cat o profunzime si o tensiune a credintei. Rostul poeziei la Goga se explica prin rostul poetului - poetul unui timp, al unei tari, ivit in lumina unui ideal, iluminat de credinta izbavirii neamului sau.
Ca si tara, satul lui Goga este dezmarginit, intinzandu-si vatra pana la capatul orizontului. El este o imparatie a muncii fara odihna, truda « sfanta » reprezentand semnul de noblete al celor ce asigura painea poporului. Cu ei glia este « milostiva » si generoasa, oferind plugarilor tainele sale spre cunoastere, intr-o simbioza dincolo de timp.
Calinescu sustine ca poetul din Rasinari nu e doar un poet din Ardeal, ci "un poet al Ardealului". Octavian Goga este un cantaret al satului, in stare sa configureze o lume specific rurala, cu o umanitate reprezentativa in diversele ei infatisari: plugarii, "inteligentia", lautarul, dascalul, apostolul etc. Prin menirea lor, toti acestia din urma : Dascalita, Lautarul Lae Chiorul, Dascalul si Apostolul - adevaratele personalitati ale satului - se aseamana cu profetii biblici, deoarece sunt niste vizionari ce prevestesc implinirea idealurilor celor multi. Spre deosebire de samanatoristi, care vedeau in intelectualii de la tara niste « raspanditori de cunostinte utile si bune, niste sfatuitori », la Goga apar ca niste razvratitori ai multimii(D. Micu). Dascalul este un exponent al idealurilor nationale, iar preotul, « mosneag albit de zile negre », povesteste satului intamplari din trecutul nostru, anuntand o vreme « ce va sa vie »(Apostolul). In slujba oamenilor se afla si « Dascalita », cea care citeste batranilor ceaslovul, scrie scrisori flacailor plecati la oaste. Pe strunele lautarului se revarsa durerile, sperantele unui neam intreg.
Unicul punct vertical, un fel de axis mundi al satului, este « lacasul strabun » in jurul caruia se desfasoara intreaga viata rurala. « Podmolul » bisercii, dilatat prin hiperbola ajunge cat o campie a tarii, unde incape intregul norod. Preotul satesc, care strange seara de seara poporul in jurul sau, ca sa-l binecuvanteze si sa-i desluseasca indemnurile sacre, nu apartine unui loc anumit, nici unui timp precizat, ci devine « apostolul » intregii lumi, a carei existenta se deruleaza dupa un ritual identic. Preotul are o dubla responsabilitate, in fata lui Dumnezeu, caruia i-a jurat sa slujeasca fidel credinta, si fata de oamenii pe care se cuvine sa-i indemne mereu pe calea spiritului si a slujirii vointei divine.
« Atatea patimi plang in glasul
Cuvantatorului parinte,
Si-atata dor aprind in inimi
De clipa razbunarii sfinte.
Batranul mag inalta fruntea,
Ce sfant e graiul gurii sale :
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfarsit de jale ! »
Toata suflarea umana se strange la biserica sa asculte, prin vocea domoala a preotului, glasul profetic al dumnezeirii. El s-a nascut batran, luand parca asupra lui( ca Isus) intreaga durere si necazurile semenilor lui, de vreme ce satul nu-l stie decat « mosneag albit de zile negre ». In adierea molcoma a vantului ce suna ca « de vecernie », el isi ia locul in mijlocul satenilor, sprijinit in « toiag ». Pe un ton masurat, apoi din ce in ce mai vehement pana cand ajunge la « strigat », apostolul reia povestea neamului sau. Preot si dascal sufletesc, el stie sa vorbeasca tuturor varstelor din preajma sa. Natura il asculta pe « batranul mag » cu aceeasi luare -aminte ca si fruntile plecate ale oamenilor. Apostolul merita si « hirotonisirea » in ceruri, pentru daruirea cu care a pastorit sufletele incredintate lui si pentru darul mesianic al verbului rascolitor. Acesta vesteste lumii sa se pregateasca si sa fie demna de mult asteptata schimbare :
« . Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor tie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va sa vie ! »
In viziunea lui Octavian Goga asupra monografiei lirice a satului romanesc apare ca indiscutabil locul central pe care Apostolul il ocupa. Prin glasul acestuia poetul da expresie unei suferinte milenare, dar uneste aceasta esenta a durerii cu credinta in izbavire.
Tonalitatea stilistica a liricii lui Goga este lexicul format din termeni bisericesti, arhaisme si regionalisme, bogate in sugestii, ce dau textului o gravitate solemna, ceremonioasa, creand o atmosfera aparte, de sat patriarhal.
Dimensiunea tragica a trairilor sale poetice, radical deosebite de cele ale lui George Cosbuc releva o sensibilitate melancolica, elegiaca in descendenta eminesciana, insa vitalizata de increderea in resurectia spirituala a colectivitatii taranesti.
« . Dupa Eminescu si Macedonski - remarca George Calinescu - Goga e intaiul poet mare din epoca moderna, sortit prin simplitatea aparenta a liricii lui sa patrunda tot mai adanc in sufletul multimii, poet national totdeodata si pur ca si Eminescu ».
