Fantasticul este o categorie estetica data destul de recenta. In literatura culta abia scriitorii romantici sunt aceia care cultiva cu consecventa, la modul pragmatic, lumile, personajele si intamplarile fantastice. Cultul pentru fantastic tine in acest caz de un program estetic de factura anticlasicista, orientata spre toate formele de libertate a spiritului si spre eliberarea imaginatiei creatoare de limitele ei rationale si logice.
Pe de alta parte fantasticul este o categorie estetica deosebit de elastica si toleranta. Intr-un sens foarte general, tin de spatiul fantasticului si miraculosul, fabulosul, feericul, supranaturalul, neobisnuitul etc. astazi inca, specialistii in estetica si teoreticienii literari nu obosesc sa incerce izolarea fantasticului intr-o definitie cat mai putin relativa. Descoperim modele explicative ale creatiilor cu caracter fantastic in studiile lui Tzvetan Todorov, Roger Callois, Marcel Brion, Rene de Solier, Nicolae Manolescu si multi altii.
Tema lumilor fantastice este insa o tema cu o adanca si bogata traditie. Ea apare in mituri, basme, povesti, legende, balade, epopei, poeme eroice, povestiri, nuvele. Romanul insusi, care este o creatie a lumii moderne, face din spatiul lumilor fantastice un spatiu frecventat cu asiduitate. Dar fantasticul este prezent si in poezie, teatru, film, artele vizuale. El este rezultatul unei rafinari a anticei distinctii dintre mimesis si phantasia, el este un produs al fanteziei care, la randul ei, exprima nevoia omului de a se desprinde de conditionarile lumii exterioare, pentru a se concentra asupra fantasmelor, viziunilor, obsesiilor de natura interioara.
In acest sens, este fantastic tot ceea ce nu are legatura directa cu realitatea, ci cu visul, halucinatia, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Fantasticul sfideaza cauzalitatea, cronologia, contingentele vietii, judecata rationala si pretentiile stiintelor. El se invecineaza cu magia, sacrul si miticul. Repudiaza verosimilul si verdictul, cultiva ruptura planurilor existentei, tolereaza ceea ce este inexplicabil si refuza explicatia. Lumea fantastica este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei conditii de existenta, cu propria ei logica. Odata acceptat, fantasticul poate deveni un spatiu al unui alt tip de normalitate. El este antilogic, nu si alogic, pentru ca alogicul apartine deja absurdului.
Ar fi totusi prea mult sa situam fantasticul in pur imaginar. Situatia fantastica se naste in real, ea reprezinta un mod de a contrazice real. Presupune irealitatea unor intamplari, dar ofera si destule argumente pentru a le lua in serios cu toata convingerea. Asa cum sustine Tzvetan Todorov (Introducere in literatura fantastica), in literatura cheia fantasticului este ezitarea cititorului in fata unor optiuni explicative la fel de indreptatite. Acest adevar se vede cel mai bine in cateva din textele prezentate in aceasta sectiune.
Operele studiate care au ca tema principala fantasticul apartin atat literaturii universale, cat si celei romanesti si sunt urmatoarele: Magicianul de John Fowles, Povestea fara sfarsit de Michael Ende, Tiganiada de Ion Budai-Deleanu, Vasiliscul si aspida, Douasprezece mii de capete de vite de Mircea Eliade, Sarpele Aliodor de Vasile Voiculescu.
Magicianul a fost cel dintai roman elaborat de John Fowles, dar nu intaiul publicat. A avut o gestatie indelungata, cu intreruperi, si a cunoscut nenumarate transformari; de altfel, chiar editiei din 1966 ii va urma, in 1977, o alta, mai mult decat revizuita. Cat despre izvoarele de inspiratie, insusi Fowles este cel care le divulga. Mai importante decat datele biografice sunt modelele livresti, pe care autorul le rezuma la trei fundamentale: Cararea pierduta de Alain-Fournier, Marile sperante de Charles Dickens si o carte de copilarie, Bevis de Richard Jeferies.
In fragmentul studiat este vorba despre un imparat si fiul acestuia care crede in toate lucrurile, mai putin in trei: insule, printese si Dumnezeu. De aceea, el pleaca in tara vecina si descopera toate aceste trei obiecte. Intorcandu-se in imparatia tatalui sau afla ca a fost pacalit. Printul se reintoarce la omul imbracat in costum de seara care ii spune ca si in imparatia tatalui sau exista insule, printese si Dumnezeu. Revenind acasa, imparatul isi arata adevarata sa fata lucru ce il determina pe fiul sau sa isi doreasca moartea. Devenind matur printul renunta la aceasta idee.
In acest fragment printul parcurge un traseu initiatic intre lumea reala, in care el locuieste, si cea fantastica, superioara lumii reale. Primul drum in afara imparatiei tatalui sau semnifica revolta, iar plimbarea intre cele doua lumi sugereaza indecizia.
Printul nu crede in insule, simbol al idealului material, in printese, semnificand idealul estetic, si in Dumnezeu, sugerand idealul religios. El este dependent de gandirea si afirmatiile altcuiva si traieste intr-o lume creata de tatal sau.
Pragul reprezinta momentul plecarii din imparatie si semnifica parasirea conditiei initiale, a spatiului protector. Imparatul doreste sa-si protejeze fiul si, de aceea, il controleaza tinandu-l sub puterea si autoritatea paterna.
Printul parcurge traseul initiatic, ce simbolizeaza destinul, evoluand de la copil, care crede in spusele tatalui sai a carui autoritate este puternica, la adolescent, aflat sub autoritate straina, si de la adolescent la matur, dominat de constiinta de sine.
Intalnirea cu moartea, ce are loc in final, este punctul culminant al fragmentului, moment in care printul se confrunta cu limita si devine matur. Propozitia "Printul se infiora" sugereaza spaima, frica in fata mortii.
Intrebarile puse de print ambilor barbati simbolizeaza curiozitatea, dependenta de o autoritate. El confrunta doua surse: tatal ii prezinta un adevar partial, relativ, stiintific, iar in lumea fantastica descopera o gandire creatoare. Pericolul datorita caruia tatal printului amana revelarea acestei lumi este pierderea in fantastic.
In final fiul imparatului reuneste cele doua lumi: cea reala, in care el traieste, si cea fictionala, superioara lumii reale care este mult mai goala.
O alta opera ce are ca tema principala fantasticul este Povestea fara sfarsit. Publicata pentru prima data in 1979 la Stuttgart, cartea lui Michael Ende este o poveste ciudata, ce nu poate fi integrata intr-o anumita specie literara. Desi capitolul introductiv ne plaseaza in atmosfera unui roman, cartea capata treptat aspectul unei povesti. Constatam, de fapt, ca romanul lui Bastian, personajul care in capitolul introductiv patrunde intr-un anticariat intr-o dimineata de noiembrie rece si cenusie, contine povestea care da titlul cartii lui Ende: Povestea fara sfarsit.
Capitolul introductiv constituie deci rama povestirii. Spre deosebire de povestea in sine, acest capitol este tiparit cu litere italice. Acelasi tip de caractere va fi folosit ori de cate ori Povestea fara sfarsit este intrerupta pentru ca cititorul sa poata afla care sunt reactiile lui Bastian, personajul de roman, care devine cititorul Povestii fara sfarsit.
Bastian este "un baietel de vreo zece sau unsprezece ani" care patrunde intamplator intr-un anticariat unde este fascinat de aspectul unei carti pe care o citea anticarul Koreander. Cartea poarta titlul Povestea fara sfarsit, iar Bastian are impresia "ca din ea porneste un fel de forta magnetica care-l atrage irezistibil". Aproape fara sa-si dea seama, Bastian paraseste anticariatul, luand cu el cartea care-l impresionase atat de mult. Baiatul se ascunde in podul scolii si deschide paginile Povestii fara sfarsit, intrebandu-se "ce se petrece de fapt intr-o carte cat timp sta inchisa. Probabil ca nu exista decat literele tiparite pe hartie, dar totusi ceva tot trebuie sa se petreaca, fiindca atunci cand o deschid gasesc acolo o intreaga poveste. Apar personaje pe care eu nu le cunosc, fel de fel de aventuri si ispravi si lupte. ( ) toate acestea se gasesc intr-un anumit fel in carte. Trebuie s-o citesti ca sa le traiesti pe toate, asta-i limpede. In carte se gasesc toate acestea dinainte. As vrea sa stiu in ce fel?". Aceasta este dilema lui Bastian Balthasar Bux, "a carui pasiune erau cartile". Pe parcursul lecturarii cartii, Bastian va afla raspunsurile la intrebarile sale. Astfel, la sfarsitul romanului, cititorul va constata ca intreaga viata a lui Bastian s-a schimbat, eroul insusi devenind cu totul altul. Cartea lui Ende este deci un Bildungsroman, o carte a formarii unei personalitati, dar nu un Bildungsroman in sens clasic, ci unul livresc, pentru ca trans formarea launtrica a personajului se produce in urma citirii unei carti.
Cartea lui Michael Ende nu este insa doar romanul formarii lui Bastian. Intreaga poveste este o sinteza alegorica, ce se desfasoara pe mai multe planuri ale fictiunii. Planul de suprafata cuprinde aventura fantastica exterioara, Povestea fara sfarsit in sine. Cititorul intra in contact cu lumea mirifica a Fanteziei, tara populata de tot felul de personaje mitologice (spiridusi, balauri, gnomi) in care au loc aventuri extraordinare ale unor personaje extraordinare. Paradoxul acestei carti consta insa infaptul ca Bastian, aparent un personaj integrat in realitatea cotidiana, devine el insusi personaj extraordinar al Povestii fara sfarsit. Si nu numai atat. Bastian devine eroul acestei povesti, reprezentantul umanitatii, singurul care poate salva Fantezia de pieire. Dar acest lucru nu poate fi facut oricum. Batian, copilul bantuit de imagini si fantasme, este cel care trebuie sa-i dea un alt nume Craiesei Copile, stapana tiniturilor Fantaziei. Salvatorul Fantaziei nu poate fi decat o fiinta omeneasca, pentru ca, asa cum sta scris in paginile cartii, "de cand e cunoscut pamantul", oamenii "sunt frati de sange cu cuvantul" si "doar aceasta lume are puterea de-a da nume". A da un nume nou inseamna deci a crea, a imagina, iar Ende sugereaza faptul ca doar fiintele omenesti sunt capabile de acest lucru.
Celalalt plan al fictiunii, planul de adancime, este cel care inglobeaza o serie de sensuri ascunse ale povestii create de Michael Ende. Astfel, la o privire mai atenta, putem constata ca romanul lui Ende nu poate fi incadrat doar in sfera artei fantastice sau in cea a literaturii pentru copii. Imaginatia romantica se impleteste cu tehnica moderna a romanului.In textul scriitorului german pot fi depistate o serie de aluzii culturale la opere si autori, care l-au inspirat pe Michael Ende. Astfel, situatiile comice exagerate ne duc cu gandul la Rabelais, tintele satirice ne amintesc de Swift, iar reveriile romantice de Novalis. Una dintre cele mai interesante intuitii ale lui Michael Ende este insa aceea a unui nou tip de relatie cu cititorul, pe care o ilustreaza in cartea sa. Daca in romanul traditional povestirea era relatata de narator, care nu parea sa realizeze faptul ca dincolo de povestea spusa de el exista cititorul care are o perceptie subiectiva atat asupra realitatii, cat si asupra lumii fictive, in literatura moderna, si mai ales in cea postmoderna, se impune un alt tip de relatie scriitor
cititor. Fiind constient ca lumea conceputa de el nu este acelasi lucru cu lumea reala, autorul il transforma pe cititor in interlocutorul sau, acesta devenind subiect activ al actului nararii. Acest lucru se intampla si in romanul lui Michael Ende. Bastian-cititorul devine nu numai personaj al cartii pe care o citeste, ci intr-un fel chiar creatorul ei, pentru ca existenta povestii depinde de éxistenta sa, adica a cititorului. Astfel, in finalul cartii, Bastian gaseste raspunsul la intrebarea care il framanta inainte de a deschide paginile Povestii fara sfarsit. Intors la anticariatul din care furase cartea, Bastian afla de la anticarul Koreander ca "exista o multime de usi spre Fantazia. Exista mai multe carti fermecate. Multi nu-si dau seama. Depinde de cine ia in mana aceasta carte". Bastian ajunge la concluzia ca "Povestea fara sfarsit este diferita pentru fiecare", continutul unei carti fiind la mare masura influientat de asteptarile cititorului.
Ion Budai-Deleanu este cea mai importanta personalitate afirmata in cadrul Scolii ardelene in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Personalitate polivalenta, cu proiecte grandioase, realizate insa doar partial, in domeniul filosofiei, al istoriei, al literaturii, al dreptului, Budai-Deleanu ramane in istoria literaturii noastre drept creatorul epopeii eroi-comice Tiganiada, singura opera de acest fel terminata, desi proiecte similare au avut si alti scriitori (Costache Negruzzi, Ion Heliade Radulescu, Dimitrie Bolintineanu).
Tiganiada sau Tabara tiganilor (Poemation eroi-comico-satiric), in ultima varianta terminata in 1812, este opera care il reprezinta cel mai complet ca spirit si ca temperament.
Tiganiada este o opera complexa, o alegorie a sistemului politic din Transilvania acelor timpuri, o parodia a miturilor crestine, o satira cu accente pamfletare ce are ca obiect toate tarele societatii si ale omului in genere. Textul propriu-zis este precedat de un prolog si o "Epistolie inchinatoare" catre un personaj imaginar, Mitru Perea, vestit cantaret.
Prologul este o meditatie estetica nostalgica pe tema scriitorului si a limbii literare, a optiunii autorului pentru epopee in varianta sa eroicomica. El observa ca nici una din limbile Europei nu s-a ridicat la un asemenea grad de rafinament incat sa repete fenomenul spiritual al literaturii homerice. Explicatia vine nu din absenta eroilor care sa fi dat nastere epopeilor, ci din absenta unor artisti care sa fi posedat in aceeasi masura ca Homer "maiestria voroabei". Chiar si istoria noastra se bucura de nume eroice ca Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul, insa la vremea scrierii Tiganiadei nu existau mijloace stilistice desavarsite pentru a se incerca abordarea eposului eroic. Ion Budai-Deleanu constientizeaza deci disolutia genului eroic in literatura si din aceasta cauza isi potoleste "pofta de a canta ceva" cu aceasta "jucareaua" numita Tiganiada.
