Poezia este una din creatiile 'cheie ' ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de intelegere a modului in care poetul a asimilat influentele romantismului. 'Floare albastra ' depaseste tema dragostei, evocand conditia creatorului, absolutul. Ca specie literara, poezia este o egloga (idila cu dialog).
Poemul se structureaza pe doua planuri, si anume: ideea cunoasterii absolute (cuprinsa in primele trei strofe) si aceea a cunoasterii terestre (strofele 5-13). Cele doua ipostaze sunt despartite de reflectiile poetului din strofa a IV-a, care anticipeaza ideea din final: 'Totusi este trist in lume '.
In primele trei strofe apare domeniul cunoasterii, de la geneza ( 'intunecata mare ') pana la un intreg univers de cultura ( 'campiile Asice ') si creatie ( 'piramidele-n-vechite '). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea acestui vast spirit care nu isi poate realiza idealurile in lumea telurica. Reflectiile din strofa a 4-a presupun consimtamantul vremelnic al poetului la chemarea iubirii: 'eu am ras, n-am zis nimica '. Concluzia este, in final, raportata la intreaga existenta a poetului: 'Si te-ai dus dulce minune
Si-a murit iubirea noastra '. Repetitia 'Floare-albastra! floare-albastra! ' subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate.
In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: 'Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul
Mi-oi desface de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura '. Epitetele 'frumoasa ', 'nebuna ', 'dulce ', cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.
Invitatia la iubire se realizeaza intr-un cadru rustic, ce aminteste de pastelurile lui Alecsandri, dar si de 'Sara pe deal ' sau 'Dorinta '.
Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton sagalnic, intim: 'Cui ce-i pasa ca-mi esti drag? ', 'S-apoi cine treaba are? '. Pornind de la forme populare: 'Mi-oi desface ', 'Sa-ti astup ', se ajunge la efecte de ordin artistic rafinat, ca in inversiunile: 'de-aur parul ', 'albastra-mi dulce floare '.
Epitetele di planul trairii terestre sunt ornante: 'prapastie mareata ', 'bolta cea senina ', 'trestia cea lina '. Cuvantul 'dulce ' ( 'dulce netezindu-mi parul ', 'dulci ca florile ascunse ', 'dulce floare ', 'dulce minune ') isi schimba valoarea stilistica si gramaticala, fiind, pe rand, adverb sau adjectiv. Trairea si taina trairii duc la versul nostalgic 'Si te-ai dus dulce minune '. Sentimentul se contureaza in epitetul cu rol de simbol 'dulce minune ', apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, epitetul devine metafora.
Folosirea verbelor si a pronumelor in forma populara ( 'nu cata ', 'apucand spre sat ', 'grija noastra n-aib-o nime ') sugereaza eternitatea sentimentului iubirii, ce se consuma intr-un spatiu rustic.
De la Novalis pare sa fi luat Eminescu 'floarea albastra ' ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.
