Personalitate - Delimitari conceptuale

Personalitate - Delimitari conceptuale

Demersul investigational asupra raporturilor de interdependenta dintre personalitate si activitatea didactica, in educatie in general, devine fundamental in scopul optimizarii acestor activitati. Pentru a intelege si a realiza asemenea interdependente si, mai ales, a evidentia rolul personalitatii si al trasaturilor acesteia in activitatea didactica se impune la inceput analiza conceptului de personalitate in raport cu alte doua concepte - psihic si comportament - intr-un cadru mai general de dezbatere, cel al educatiei si finalitatilor acesteia.

Personalitatea devine un concept fundamental al psihologiei si, totodata, un obiect de studiu interdisciplinar. In opinia unor autori ea se delimiteaza de alte doua concepte subsidiare, cum ar fi cel de persoana si individ.

In sens general, prin persoana este desemnat individul uman asa cum apare el in ochii altora, in relatiile cu altii. In sens filosofic si moral desemneaza un individ uman capabil sa gandeasca rational si sa actioneze in concordanta cu valorile morale si sociale. Termenul de persoana desemneaza individul uman concret.

Individul este omul considerat in ce are definitoriu ca sistem unitar dar fara nici o referire la notele de valoare, la dimensiunea personala axiologica. Prin individ - indivizi delimitam mai mult o latura cantitativa, demografica in cazul omului, el facand referinta si la alte specii decat cea umana.

Termenii de persoana si personalitate sunt atat de utilizati in limbajul cotidian, incat fiecare are sentimentul intrebuintarii lor corecte in cele mai diverse situatii. In schimb, utilizarea lor ca termeni ai stiintei psihologice pune atatea probleme incat, parafrazandu-l pe P. Fraisse, am putea spune ca istoria psihologiei se confunda (intre anumite limite) cu istoria raspunsurilor la intrebarea "Ce este personalitatea?" Raspunsurile au fost, uneori, atat de diferite incat ne putem intreba, pe drept cuvant, daca toti autorii respectivi vorbeau despre acelasi lucru. Se impune mai intai sa deosebim persoana de personalitate. Termenul de persoana desemneaza individul uman concret. Personalitatea, dimpotriva, este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii - la nivelul teoriei stiintifice - a modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana umana.

Aceasta prima precizare ne permite sa diferentiem conotatia stiintifica a termenului personalitate - categorie, constructie teoretica - de sensul comun al acestuia, ca insusire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.

Dintr-o alta perspectiva, personalitatea este analizata in raport cu etapele parcurse in cadrul dezvoltarii Eu-lui si a constiintei de sine. Se desprind in acest context urmatoarele tipologii ale Eu-lui corespondente dezvoltarii individului:

Eu-l corporal; apare in primii trei ani ai vietii cand copilul isi descopera Eu-l corporal intr-o prima forma (la pubertate se reia in mod acut redescoperirea si familizarea cu noul Eu corporal) - identitatea de sine, si sub imboldul impulsului explorator, o prima forma a respectului de sine.

Eu-l imaginativ; de la varsta de patru ani si pana la sase ani se cristalizeaza alte doua dimensiuni: extensia Eu-lui si imaginea Eu-lui.

Eu-l ca factor reglator; dupa varsta de sase ani, sub impactul grupului de copii, se intensifica oglindirea propriei persoane in altii, instituindu-se faza Eu-lui ca factor actional.

Eu-l personalizat; intre opt ani si doisprezece ani, odata cu maturizarea autoreglajului psihic (vointa) si cu deschiderea gandirii, apare dimensiunea reflexiva, se pun bazele Eu-lui personalizat.

Structura esentiala a personalitatii este legata de varsta adolescentei, varsta la care sunt aproape maturizate anumite componente, dar care desigur sufera anumite modificari sub impactul influentelor de mediu, mai ales, decat cele de natura personala.

Devenind un concept fundamental al psihologiei,  personalitatea cunoaste mai multe interpretari si definitii. Reprezinta o rezultanta dinamica a tuturor insusirilor psihice ale individului integrand toate functiile de sinteza ale psihicului: constiinta, temperamentul, aptitudinile, caracterul si intelectul. Se refera deci la organizarea interioara, sintetica, unitara si, totodata, individualizata a insusirilor psihofiziologice, a structurilor cognitive si aptitudinale, a capacitatilor individului care ii determina adaptarea specifica la mediu. Totodata, personalitatea cuprinde totalitatea predispozitiilor innascute si a insusirilor dobandite de individ in cursul vietii, intr-un anumit fel structurata, de unde si tripla sa determinare:

biologica;

psihologica;

socio-culturala.

Ea reprezinta sinteza unitara a acestor zone, la care unii specialisti mai adauga si componenta axiologica - valorica.

Conceptul de personalitate nu cunoaste o semantica unitara si univoca, din acest punct de vedere existand o multitudine de conceptii si opinii asupra personalitatii. G.W. Allport  desprinde peste 50 de definitii, generand din diverse conceptii si sisteme filosofice.

Din perspectiva psihologica, personalitatea a fost definita de catre Allport ca unitate a sistemelor dinamice prin care se efectueaza o adaptare originala, iar de catre R. Cattell ca un sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentului acestuia.

Din perspectiva psihosociala, personalitatea este analizata in stransa relatie de interdependenta cu mediul, deci in anumite situatii, contexte sociale, unul din membrii relatiei constituindu-se in functie de celalalt.

Din perspectiva filosofica, personalitatea este definita in functie de creativitate, aceasta fiind privita ca trasatura definitorie a omului.

O viziune stiintifica moderna asupra personalitatii este viziunea cibernetica, care reuseste sa explice in mod unitar toate manifestarile esentiale ale fiintei umane, incepand cu nivelul elementar senzitiv si terminand cu manifestarile superioare ale limbajului, gandirii si creatiei.

Personalitatea se formeaza in procesul interactiunii sale active cu lumea obiectiva, in primul rand cu mediul socio-cultural, un rol deosebit in formarea personalitatii revenind socializarii si educatiei, in scopul insusirii cunostintelor, priceperilor si deprinderilor, aptitudinilor si caracterelor, problematica asupra careia vom reveni in cursurile ce fac referinta la comunicarea didactica si la predare si invatare.

Personalitatea nu este un obiect pasiv ci un produs emergent dezvoltarii social-istorice, un element activ si dinamizator in care educatia are un rol determinant, alaturi de ereditate si, evident, de structura psihicului ce diferentiaza un individ de altul. Forta motrica a dezvoltarii personalitatii o constituie contradictia dintre trebuintele sociale, in primul rand, si aspiratiile omului pe de o parte si posibilitatile satisfacerii lor pe de alta parte. In sinteza, putem spune ca personalitatea reprezinta ansamblul trasaturilor temperamentale, caracteriale si volitional-motivationale ale individului, ca rezultat al interactiunilor dinamice dintre componenta senzoriala si cea rationala pe un anumit fond aptitudinal, de ordin ereditar.

O privire generala asupra mai multor definitii date personalitatii evidentiaza cateva caracteristici ale acesteia (Perron, R., 1985):

- globalitatea: personalitatea cuiva este constituita din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice constructie teoretica valida referitoare la personalitate trebuie sa permita, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si aspectelor psihofizice care fac din orice fiinta umana un exemplar unic;

- coerenta: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existentei unei anume organizari si interdependente a elementelor componente ale personalitatii. Cand in comportamentul cuiva apar acte neobisnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; incercand sa explicam, sa intelegem actiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decat sa reducem incoerenta initiala utilizand modele propuse de o anume teorie a personalitatii. Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor de personalitate si al dezvoltarii lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente inter-dependente. De aici rezulta o a treia caracteristica:

- permanenta (stabilitatea) temporala: Daca personalitatea este un sistem functional, in virtutea coerentei sale, acesta genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta. Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Fiinta umana are constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si identitatii personale, in ciuda transformarilor pe care le sufera de-a lungul intregii sale vieti. Aceste trei caracteristici, globalitate, coerenta si permanenta evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura. Una din definitiile ce evidentiaza cel mai bine aceste caracteristici este cea data de Allport: "Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic". Desi faptele de conduita ale unei persoane prezinta o anume variabilitate situationala, pe termen lung, observatia ne furnizeaza un cadru relativ stabil, unitar, de asteptare si interpretare, releva anumite invariante.

Trasatura psihica este conceptul ce evidentiaza aceste insusiri sau particularitati relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. In plan comportamental, o trasatura este indicata de predispozitia de a raspunde in acelasi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod relativ stabil de comportare marcat de stangacie, hiperemotivitate, mobilizare energetica exagerata etc. Trasaturile sunt in primul rand notiuni descriptive, dar ele dobandesc in practica si o valoare explicativa (uneori se ajunge la o explicatie tautologica: cineva este hiperemotiv pentru ca este timid, si este timid pentru ca este hiperemotiv).

La un nivel superior de generalizare se intalnesc tipurile - ca structuri sau configuratii specifice formate din mai multe trasaturi (introvertit, extravertit, ciclotimic etc.).

Trebuie sa subliniem, totusi, ca analize foarte fine ale unor comportamente variate care aparent evidentiaza aceeasi trasatura, nu au condus la rezultate convingatoare. Concluzia generala a fost ca, desi unele din aceste comportamente sunt relativ constante, corelatiile intercomportamente sunt foarte neregulate, evoluand in general de la valori medii pana la valori mici, nesemnificative.

W. Mischel explica aceste neregularitati considerand ca trasaturile sunt prototipuri, adica nu descriu decat proprietati tipice sau frecvente in anumite situatii. Astfel, oamenii atribuie o trasatura daca aceasta trasatura apare in cateva situatii frecvente, chiar daca acestea nu sunt generale. Cineva poate fi calificat ca fiind coleric daca a fost vazut cuprins de manie intr-o situatie remarcabila, chiar daca aceasta nu este o constanta a comportamentului sau.

Apoi, putem observa ca aceeasi trasatura are in vedere comportamente care se manifesta in situatii foarte diferite: de exemplu, a-ti fi frica de esec, de boala sau de cutremur nu reflecta in mod necesar aceeasi componenta a personalitatii.

Cercetari experimentale au demonstrat ca atribuirea unor trasaturi se face si in functie de motivatia care, consideram ca justifica manifestarile comportamentale si ca, in general, ultima impresie conteaza (efectul de recenta). Dar intalnim si situatii in care prima impresie (expresia unor stereotipuri evaluative) se transforma intr-o grila de observare si interpretare a tuturor comportamentelor ulterioare ale cuiva.

Pentru a intelege aceste inconsecvente in aprecierea personalitatii celuilalt, sau a propriei persoane, trebuie sa avem in vedere si complexitatea situatiilor ce releva in aparenta aceeasi trasatura, precum si libertatea de decizie comportamentala pe care situatiile o permit. In situatii simple, obisnuite, toti putem fi calmi; cand insa determinantii situationali sunt foarte puternici, acestia declanseaza emotii atat la persoanele putin anxioase, cat si la cele colerice: tuturor ne este frica de razboi si de boala. Totusi, aceste situatii extreme vor declansa emotii si mai puternice, uneori incontrolabile, la persoanele nevrotice.

Abordand personalitatea umana dintr-o perspectiva structuralist-sistemica, G. Allport apreciaza ca la fiecare individ se pot descoperi 2 - 3 trasaturi cardinale care domina si controleaza celelalte trasaturi. Urmeaza apoi un  grup de trasaturi principale (10 - 15), caracteristice, relativ usor de identificat si, in sfarsit, sute si mii de trasaturi secundare si de fond, care sunt mai slab exprimate si, de aceea, mai greu de identificat ori chiar contestate de cei carora le sunt atribuite.

Prin urmare, personalitatea nu este o simpla suma de trasaturi, ci o structura organizata ierarhic. De aceea, pentru a face o predictie valabila, important este sa surprindem configuratia, structura si trasatura (trasaturile) pivot, cele care controleaza si orienteaza intregul sistem de personalitate.

Notiunea de factor a fost introdusa in psihologie o data cu utilizarea, in prelucrarea performantelor comportamentale, a analizei factoriale. Aplicand aceasta metoda unor performante exprimate numeric (rezultate la teste, note etc.) se poate ajunge la obtinerea unor factori specifici, de grup sau comuni. De exemplu, daca notele obtinute de elevi la matematica coreleaza semnificativ cu cele de la fizica, spunem ca aceste performante sunt explicate prin existenta unui factor comun, in cazul nostru, un mod de rationament tipic. In baza acestei constatari, putem anticipa ca un elev bun la matematica va avea note bune si la fizica. In varful piramidei factorilor se afla factorul general (g), identificat de multi autori cu inteligenta.

Cele doua modele de descriere a personalitatii, a trasaturilor si factorilor, desi diferite din punct de vedere al informatiilor de plecare, se aseamana prin faptul ca ambele incearca sa reduca diversitatea initiala a datelor (date de observatie sau evaluari psihometrice) la un numar redus de dimensiuni - trasaturi sau factori.

In baza acestei asemanari, de foarte multe ori termenii de trasatura si factor de personalitate sunt utilizati ca sinonimi.

Exista un slab consens cu privire la numarul de factori de personalitate identificati, la cele mai bune organizari ale lor sau la cele mai bune denumiri. Sistemele de trasaturi (factori) propuse de diversi autori variaza in continut si complexitate. Cele mai multe sisteme contin o variabila avand relatie cu anxietatea sau stabilitatea emotionala/tendinta nevrotica; multe contin variabile referitoare la nivelul energetic sau al activitatilor. Dominanta si sociabilitatea sunt de asemenea prezente. Unele din aceste trasaturi vor fi prezentate in sectiunea referitoare la caracter.

Perspective teoretice in abordarea si explicarea personalitatii

Asa cum am anticipat, personalitatea cunoaste multiple abordari si perspective analitice. Pe langa cele prezentate deja vom face trimitere si la altele in scopul evidentierii importantei si complexitatii sale, in mod deosebit in activitatea didactica.

De cele mai multe ori explicatiile sunt construite in termeni biologici sau psihosociali. Din aceasta perspectiva - a principiilor metodologico-explicative - majoritatea teoriilor personalitatii pot fi circumscrise urmatoarelor orientari (Golu, M., 1993): biologista, experimentalista, psihometrica si socio-culturala si antropologica.

Fara a intra in analiza detaliata a teoriilor personalitatii, evidentiem doar cateva din principiile de baza ce fac ca una sau alta din aceste teorii sa fie circumscrise orientarilor mentionate. Astfel, orientarea biologista circumscrie si subordoneaza intreaga organizare psihocomportamentala a omului structurii lui morfofunctionale, accentueaza rolul motivelor biologice si supraliciteaza experienta timpurie - pre- si postnatala - in devenirea ulterioara a personalitatii, construind explicatiile in termenii unor trasaturi considerate primare: dependenta, agresivitatea, sexualitatea etc.

Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost explicit formulata de Stanford (1963): "Studiul personalitatii este studiul modului in care oamenii difera pe un registru foarte intins in ceea ce au invatat: fiecare persoana este deci unica. Dar toti au invatat in concordanta cu aceleasi legi generale. Din aceasta perspectiva, diverse teorii au abordat indeosebi procesele de invatare, procesele perceptiei (receptia selectiva si interpretarea evenimentelor externe) si procesele cognitive superioare (implicate in decizie si orientare spre scop).

Orientarea psihometrica se centreaza pe studiul trasaturilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizeaza persoana in cadrul unei situatii. Desi multe teorii privesc trasaturile ca variabile dispozitionale, in general, nu se minimalizeaza rolul determinantilor situationali ai comportamentului. Teoriile apartinand acestei orientari au fundamentat alcatuirea unui numar mare de tehnici si instrumente de masura - scale, chestionare, inventare si probe proiective - care faciliteaza rezolvarea mai rapida a sarcinilor de psihodiagnostic in clinica si in activitatea de orientare scolara si selectie profesionala.

Orientarea socio-culturala si antropologica se intemeiaza pe ideea ca personalitatea poate fi deplin inteleasa numai considerand contextul social in care individul traieste si se dezvolta, si numai comparand indivizii apartinand unor populatii si culturi diferite (Mead, M., Linton, R.). Astfel, concepte precum modelul, rolul, statusul devin principii explicative centrale. Potrivit teoriei rolurilor, indivizii doar in aparenta poseda caracteristici fixe; in realitate, ei raspund doar cerintelor si expectatiilor pe care le implica diferitele lor roluri sociale. Repertoriul de roluri al unui individ ne furnizeaza o imagine fidela a personalitatii lui.

Succinta trecere in revista prezentata evidentiaza ca personalitatea poate fi abordata din directii si perspective deosebite. Daca in planul cercetarii concrete, secventierea, decuparea si simplificarea sunt inevitabile, in plan metodologic personalitatea trebuie abordata dintr-o perspectiva sistemica, bio-psiho-sociala, ce ar putea situa constructiile explicative in planul interactiunii dintre cele trei subsisteme ale personalitatii umane.

Majoritatea teoriilor personalitatii explica mai bine istoria persoanei decat evolutia sa viitoare, predictia comportamentului uman ramanand, inca, o problema.

Pentru a orienta studiul personalitatii elevului, cunoasterea si aprecierea corecta a acestuia din perspectiva procesului instructiv-educativ, vom prezenta cele mai importante trasaturi si calitati formale, dinamico-energetice (temperamentul) si trasaturi de continut, socio-morale si axiologice (caracterul).