In incercarea de a alcatui un portret psihologic al unei personalitati cum este Mircea Eliade─sau oricarei alte personalitati cu care nu se poate avea un contact direct─ridica unele probleme in ceea ce priveste folosirea unei metode adecvate. Dintre metodele de cunoastere psihologica, in cazul de fata, relevante pentru scopul nostru ar fi metoda biografica si metoda analizei produselor activitatii, fara a neglija nici contextul socio-istorico-economic al perioadei in care Mircea Eliade a trait. De mare importanta este opera sa, atat cea literara cat si cea in domeniul istoriei religiilor, actele lingvistice fiind forme ale actiunii umane prin care intelectul pune in relatie omul cu lumea inconjuratoare; realitatile psihologice interne, mascate si inaccesibile cunoasterii directe, fiind relevate prin conduite.
Nascut la Bucuresti in anul 1907, la 9 martie pe stil nou, Mircea Eliade avea sa isi dezvolte personalitatea intr-o Romanie Mare care se deosebea fundamental de cea existenta inainte de 1918. Noua Romanie crescuse in primul rand ca intindere prin inglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei si Bucovinei de nord iar ca populatie ajunsese la putin peste 18 milioane de locuitori. Reformele realizate pana in 1923─ reforma agrara si cea electorala─ au schimbat radical vechile structuri politice; spectrul politic s-a diversificat prin aparitia unor partide de extrema stanga si extrema dreapta. Reforma agrara a schimbat structura proprietatii, Romania devenind dintr-o tara de latifundii, o tara de mici proprietari. Statisticile arata ca intre 1920 si 1940 Romania ocupa locul al patrulea in Europa la suprafete cultivate si locul al cincilea in lume sub raportul productiei agricole totale. Coeficienti ridicati se realizeaza si in industrie, a carei rapida dezvoltare este intrerupta insa de criza economica mondiala de la inceputul anilor '30. Educatia publica a facut si ea progrese dupa 1918 iar dinamica cea mai ridicata a avut-o invatamantul superior: in 1922 Romania avea patru universitati: Bucuresti, Iasi, Cluj si Cernauti. Intelectualitatea epocii interbelice semana foarte putin cu cea premergatoare Unirii; vechile valori sunt puse la indoiala: Iorga, contestat de o intreaga noua scoala istorica, O.Goga, C.Stere si altii nereusind sa-si defineasca pozitia in noua lume. O noua generatie, eliberata de vechile tabu-uri se afirma: Brancusi, Ion Barbu, Ion Vinea, T. Arghezi, G. Bacovia, G. Enescu . Multi dintre acesti avangardisti s-au incadrat, dupa 1944, in Partidul Comunist, esuand in platitudinile realismului socialist. Altii, ostili oricarei dictaturi, au ales exilul: E. Ionescu, Brancusi, Eliade, Cioran, Enescu. O influenta mare au avut-o si cativa carturari de dreapta (Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga) care, respingand modernismul occidental, au cautat sa defineasca o spiritualitate romaneasca specifica, sa intoarca cultura tarii la originile ei traditionale ortodoxe.
Un ecou mai durabil in cultura romana il au si Ion Petrovici, C. Radulescu-Motru, E. Lovinescu, D. Gusti. Principiile pe care se inaltase Romania Mare fusesera bune; economia si cultura au progresat continuu, anii interbelici fiind ani de dezvoltare si progres, degradarea politica survenind ca urmare a "victoriei nazismului si fascismului si de slabirea treptata a marilor democratii occidentale "(7.pag.222). In aceasta atmosfera de expansiune a ideilor novatoare, se formeaza Mircea, fiul lui Gheorghe Ieremia, nume schimbat in Eliade, se pare din admiratie pentru Eliade-Radulescu.
Datorita profesiei de ofiter a tatalui, familia se muta frecvent prin tara─Tecuci, Ramnicu-Sarat, Cernavoda─ dar Primul Razboi il gaseste pe copilul Mircea Eliade la Bucuresti unde, plin de imaginatie, isi "construise " o armata secreta, camuflata undeva in jurul orasului. "Campania " dureaza mai multe luni si se incheie cand fratele sau mai mare il surprinde scriind povestea de razboi pe care o traia. Impresionabil, marturiseste ca "scrisul nu tinea pasul cu intamplarile " si ca iesea din starea de inspiratie "fara chef, dezamagit "(4,vol 1, pag.35). In liceu, impresionat de personalitatea profesorului M. Moisescu, face o adevarata "pasiune pentru stiintele naturale: in afara de zoologie nu ma interesa nimic "(4,vol 1, pag.44); isi construieste un terarium, petrecandu-si duminicile cutreierand imprejurimile Bucurestiului de unde se intorcea cu cutiile pline de insecte, soparle, broaste si tritoni. Aceasta pasiune il ajuta sa depaseasca "criza de pubertate ": isi alesese gresit prietenii dintre haimanalele din mahala si colegii de liceu cei mai lenesi si artagosi; se credea mai urat decat era, timid, cu fata plina de cosuri, cu lentilele ochelarilor din ce in ce mai groase. Cu crizele de melancolie avea sa se lupte mult timp dupa aceea, "Jurnalul " pe care il scrie ajungand confidentul tuturor acestor crize. Corijent la trei materii, i se pare ca este persecutat de profesori, fapt care-i da in proprii-i ochi un nimb de martir dar si o anumita responsabilitate. Are insa puterea sa se redreseze: "am sa le pregatesc o surpriza! Ghicisem deja ceea ce s-a dovedit a fi o caracteristica a temperamentului meu: imi era imposibil sa invat ceva la comanda "(4,vol 1, pag.47). In primavara anului 1920 incepe sa scrie cu regularitate povestiri cu subiect fantastic, straniu, misterios, unele inspirate din povestirile de razboi ale tatalui. Literatura nu este singurul domeniu spre care-si indreapta atentia, paleta preocuparilor sale incluzand si rezumatul cartilor citite, prezentarea critica a unor teorii stiintifice, descrierea amanuntita a animalelor si plantelor pe care le observa. De la schitele fantastice ( "Cum am gasit Piatra Filozofala ") i se indreapta interesul spre alchimie si publica primele articole despre alchimia alexandrina si medievala (1924-1925); in vis, el gasise Piatra Filozofala: "nu aveam sa inteleg decat zeci de ani mai tarziu, dupa ce l-am citit pe Jung, sensul acestui simbolism oniric "(4,vol 1, pag.63). Orientarea este continuata cu "Alchimia asiatica "(1935), "Cosmologie si alchimie babiloniana "(1937), "Magic, Metallurgy and Alchemy "(1939) si "Forgerons and Alchemistes "(1956), dovedind stabilitatea pasiunii formate. In octombrie 1925, la 18 ani, se inscrie la Facultatea de Litere si Filozofie, avandu-i ca profesori, printre altii, pe C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian si Nae Ionescu. Se ataseaza de Nae Ionescu, "Profesorul ", la care apreciaza modul de gandire, felul direct in care se adresa studentilor, modul in care "iti deschidea probleme si te invata sa le rezolvi, te silea sa gandesti "(4,vol. 1, pag.113) "fusese mai mult decat profesorul meu favorit; il consideram maestrul meu, «ghidul» care-mi fusese daruit ca sa-mi pot implini destinul, creatia in ordinea culturii, singura care, in credinta mea, imi fusese ingaduita de «Istorie» " (4,vol. 2, pag.12). Obtinand o bursa de studii in India, studiaza cu Surendranath Dasgupta filozofia Samkhia-yoga, despre care isi scrie si teza de doctorat; urmandu-si pasiunea pentru stiintele naturale, scrie si un studiu despre "Cunostintele botanice din vechea Indie ".
Intentionand sa devina ascet, la 23 de ani, intr-o coliba la poalele Himalayei, ajunge la concluzia ca viata in India nu i-ar fi permis sa-si dezvolte personalitatea: "a crede ca as fi putut sacrifica istoria si cultura pentru «absolut» era inca o dovada ca nu intelesesem India. Vocatia mea era cultura, nu sfintenia "(4,vol.1, pag.218). Calm si inseninat se intoarce in Europa. Cu experienta acumulata in India si cu filozofia Profesorului, dezvolta ideea de universalism organic, rezultat al unei istorii comune a civilizatiilor taranesti, unite de culturile populare balcanice, mediteraneene si indiene: "Voiam sa dau un anumit prestigiu existential si axiologic unor comportamente care fusesera interpretate exclusiv sociologic sau condamnate, moralizant, in literatura "(4,vol.1,pag.332). Isi sustine teza de doctorat in fata unei comisii din care faceau parte D. Gusti, P.P. Negulescu si C. Radulescu-Motru dupa care, insarcinat cu suplinirea unui curs si a unui seminar la catedra lui N. Ionescu, se simte "dezorientat, frustrat, nefericit pentru ca nu era facut pentru Universitate " (4,vol.1, pag.273). "Eram impresionat de atitudinea negativa a multora dintre profesorii si colegii mei. Trebuia, deci, cu orice pret, sa le dovedesc ca nu sunt numai un «scriitor de succes», ca sunt, de asemenea, «om de stiinta». Intotdeauna am iubit eruditia, dar cred ca n-as fi fost atras de ea daca n-as fi stiut ca numai o prezentare masiva de documente si bibliografie putea convinge pe cei de la Universitate "(4,vol.1,pag.340). Incepand cursul, este profund impresionat de numarul si varietatea auditoriului, caruia ii vorbeste cu multa pasiune, dupa cum spune E.Cioran. Stilul lui de a tine cursuri era spontan, nesistematic, personal, urmarind confruntarea studentului cu problemele esentiale, proiectarea lui intr-un orizont nebanuit pana atunci: "faceam si eu parte din categoria pe care o reprezenta atat de stralucit Nae Ionescu: aceea a profesorilor care gandesc problema pe catedra, in fata studentilor " dupa cum singur marturiseste(4,vol.1, pag.305). Moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940) il afecteaza profund: "imi pierdeam maestrul, calauza; spiritualiceste, ramasesem orfan. Dar moartea lui ma eliberase de trecutul imediat, de ideile Profesorului cu care, din devotament, ma solidarizasem "(4,vol.2,pag13). Fusese chiar arestat: "e omul lui Nae Ionescu, nu e deajuns? ".
C.C. Giurescu : "acum, ca a murit N. Ionescu, nimic nu te mai retine in tara "(4,vol.2,pag.11). Asa ca pleaca: Londra, Lisabona, Paris. In 1944, Nina, sotia sa, moare la Lisabona. Periplul european si-l continua cu Adalgiza, fiica Ninei dintr-o casatorie anterioara. In 1950 se casatoreste cu Christinel care-i va fi alaturi pana la sfarsitul vietii. Participa la congrese si simpozioane de istoria religiilor, cunoscand marile personalitati ale acestei stiinte: Pettazzoni, Papini, Buonaiuti, Jung, Dumézil, Kerenyi. Autoritate de necontestat in lumea stiintelor, a fost numit membru de onoare al academiilor americana, britanica, austriaca, belgiana si Doctor Honoris Causa al mai multor universitati (Yale, La Plata, Sorbona, Washington si altele). Din 1985, Catedra de istorie a religiilor a Universitatii din Chicago (unde a fost titular) se numeste "Catedra Mircea Eliade ".
Moare la 22 aprilie 1986, inconjurat de colaboratori si prieteni.
Mircea Eliade socotea ca omul se defineste ca om prin aceea ca poseda definitia sacrului, a ceva "Ganz Andere " a lui Rudolf Otto, iar sacrul ii da lumii o noua dimensiune, ii da realitate; sacrul intemeiaza realitatea. "Atitudinea constiintei in raport cu sacrul se poate defini prin doua situatii fundamentale: prin experienta nemijlocita a unei realitati supraesentiale care transcede si aboleste relatia subiect-obiect, si prin experienta care, ramanand intr-o realitate scindata, subiectul poate intrezari, indirect, prin transparenta obiectului, Realul ultim " (Cezar Baltag, "Paradigma elidiana ", postfata la "Istoria credintelor si ideilor religioase ", ed. Stiintifica, Bucuresti, 1992, volumul 3, pag.332). Conceptele cu care Eliade opereaza ca cercetator al religiilor ( "camuflarea " sacrului in profan, "caracterul simbolului " care dezvaluie si ascunde in acelasi timp realitatea incorporata, "hierofania " in acceptie fenomenologica, fara conotatii teologice sau metafizice, "sacrul " ca stare structurala a constiintei, "arhetip ", "centru ", "iesire din timp ") definesc un ganditor original, "unul din cei mai de seama si mai profunzi ganditori care au cercetat problema religiilor si mitologiilor ", cum il caracterizeaza G.P. Grant (3,vol.3, Pag.339), aratandu-si profunda dependenta de opera lui Eliade, care i se pare unic prin modul de a aborda faptele dar si in ce priveste intelepciunea sa filosofica si teologica. Potrivit lui Eliade, istoria religiilor are drept scop sa identifice prezenta transcendentului in experienta umana. Opera realizata de Eliade in domeniul studiului istoriei religiilor apare ca deosebit de importanta prin faptul ca initiaza aparitia unui nou nucleu de paradigme (respectand definitia de "cunoastere extraordinara " descrisa de Th. Kuhn) prin care fenomenele religioase capata o coerenta si o unitate nerelevate de cercetarile empiriste. Simbolurile religioase sunt o realitate holistica, trebuie "citite " ca sisteme deschise si semnificate prin demers hermeneutic; simbolurile sunt agregate in sisteme de corespondenta la toate nivelurile realului.
