METODE DE CERCETARE IN PSIHOLOGIE

OBIECTIVELE MODULULUI

Dupa parcurgerea acestui modul studentul va cunoaste:

• principalele repere in dezvoltarea psihologiei experimentale
• caracteristicile metodei observatiei si modul de realizare concreta a unui studiu observational
• caracteristicile metodei experimentale si modul de realizare concreta a unui studiu experimental
• relatia dintre testul psihologic si experiment

1.1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

O psihologie naiva, in forma cunoasterii de altul si de sine, a aparut probabil o data cu dezvoltarea contactelor interumane, cu omul social. Activitatile comune au plasat indivizii in relatii "fata in fata" impunandu-le o ajustare continua in raport cu reactiile celorlati. Observatiile ocazionate de existenta cotidiana s-au fixat in replici, proverbe, zicale - deci in folclor - iar mai tarziu in scrieri literare, incercari de portretizare, judecati de valoare etc. In chip firesc, oamenii nu au asteptat constituirea unei stiinte psihologice pentru a-si pune intrebari referitoare la viata psihica, la modul de comportare al semenilor, la insusirile personale. Simtul comun a devenit depozitarul acestei psihologii naive, pe care individul a imprumutat-o odata cu limba, obiceiurile de viata etc.

In anul 1879, la Leipzig (Germania), ia fiinta primul institut de psihologie din lume- creat de W. Wundt - care isi propune sa studieze cu mijloace precise fenomene psihice mai simple: senzatia, perceptia, asociatia, memoria etc.

Punctul de plecare al multor cercetari de psihologie este prefigurat in datele simtului comun. H. Kelley (1992) ne propune sa acceptam pentru simtul comun un anumit nivel al cunoasterii psihologice. Este vorba de observatii si concluzii asupra comportamentului direct observabil, care se dezvaluie mai ales in relatiile interpersonale, in activitatile indreptate spre scop ale individului. Acesta este nivelul comportamentului moral, desfasurat in secvente temporale de ordinul minutelor pana la al zilelor, comportament care devine vizibil in relatiile de fata in fata - in perimetrul grupului mic - si care prezinta antecedente si consecinte concret reperabile. In schimb, fenomenele care se desfasoara la macro si micro-nivel nu pot intra in raza de competenta a simtului comun. In primul caz este vorba de fenomene psihice care implica mai multi oameni in intervale mai mari de timp ( de ex. tendinte pe parcursul unei vieti, schimbari sociale etc.). La micronivel este vorba de evenimente psihice care se desfasoara rapid (in secunde sau milisecunde), la scara mica de marime (sacade oculare sau mici contractii ale muschilor fetei etc); ele pot fi detectate, de pilda, cu mijloacele electrofiziologiei. Nivelul mediu - al comportamentului manifest - ar constitui nisa cognitiva a simtului comun (p. 6-7).

Din datele invocate de H. Kelley in sprijinul tezelor sale retinem rezultatele unor testari asupra oamenilor de pe strada. Un autor (J. Houston) a intocmit un chestionar referitor la memorie si invatare. Itemii sau intrebarile (in numar de 21) au fost formulati in limbajul curent, oferind raspunsuri la alegere. Chestionarul a fost propus unui lot de 50 de studenti din anul I inaintea cursului de Introducere in psihologie. Presupunand ca subiectul nu dispune de cunostinte intr-un domeniu este de asteptat ca raspunsurile sale la intrebarile chestionarului sa se distribuie in mod aleator. La 15 itemi din 21, subiectii interogati au raspuns insa corect, in proportii superioare hazardului. Pe un lot de alte 50 de persoane, selectionate aleatoriu dintr-un parc public, s-a obtinut - de asemenea - proportii de raspunsuri excte superioare hazardului la 16 itemi (din 21). De aici concluzia care atribuie simtului comun un nivel al cunoasterii psihologice. Pe de alta parte, eforturile oricarui cercetator de a operationaliza conceptele duce adesea la o scufundare a lor in simtul comun, ca pozitie de plecare. Psihologia cuprinsa in simtul comun ofera o baza utila pentru dezvoltarea cunoasterii. Este imposibil sa eviti efectele simtului comun - incheie Kelley - dar este usor sa nu fii constient de ele. Problema este a atitudinii lucide si echilibrate.

Latura externa a conduitei, luata in ea insasi, nu califica in mod univoc continutul psihologic intern; aceleasi acte de comportare pot avea motivatii diferite. De aceea nu ne putem margini- in cunoasterea psihologica- numai la consemnarea formei externe a actiunii, asa cum procedeaza behaviorismul clasic; trebuie surprins si continutul psihologic intern, sensul sau, luminat de intreg contextul de viata in care se manifesta. Acelasi context - contextul vietii si activitatii omului - include atat datele comportarii, cat si trairile subiective intr-o conexiune indisolubila. Cunoasterea psihologica se desfasoara in principiu ca orice cunoastere stiintifica: ea se ridica de la date la ipoteza pentru a verifica acestea din urma pe baza unor noi date de control; ea trece de la fapte care cuprind intotdeauna o parte de interpretare, de inferenta, spre a verifica apoi aceste inferente cu ajutorul unor noi fapte.

1.2. OBSERVATIA

O cercetare concreta isi are originea - de regula- intr-un proces de observatie. Dupa cum spune Piaget intr-un interviu: "Pleci de la observatie, descoperi un fapt interesant; urmeaza sa reproduci apoi situatia respectiva facand sa varieze factorii implicati . .Aici incepe experimentarea".

Observatorul are sansa de a descoperi un fapt inedit sau demn de atentie numai daca inspecteaza realul, fiind inzestrat cu un fond larg de cunostinte, fond de ipoteze latente, in masura sa inlesneasca formularea unei ipoteze locale, care sa fie supusa experimentarii si verificarii. (P.Fraisse,1982).

Demersul experimental, comporta, in genere, o suita de momente sau faze: observatia, stabilirea ipotezelor, experimentarea propriu-zisa si analiza/interpretarea datelor. Fireste nu orice cercetare psihologica urmeaza acest ciclu complet; unele se limiteaza la observatie si la analiza datelor, altele constau din experiment si interpretarea materialului obtinut s.a.m.d. Asadar, anumite momente sau faze pot dobandi o semnificatie autonoma.

Ca metoda de investigatie, observatia nu este reductibila la simpla impresie asupra unui fapt sau a unei persoane. In observatia curenta, adeseori, reprezentari colective sau clisee insusite de individ din grupul de apartenenta devin intr-un fel filtru sau ecran in abordarea faptelor, a persoanelor din ambianta. Datorita acestora, individul ia act din campul perceptiv, din contactele cu altii, numai de anumiti indici sau insusiri, ignorand alte aspecte; insasi perceptia devine selectiva, ca sa nu mai amintim de interpretarea datelor observatiei pe linia acestor reprezentari, uneori clisee.

Exemplu:

Unui lot de cadre didactice( in numar de 164) i s-a cerut sa faca descrierea concisa a elevilor din clasele cu care lucreaza. Pentru a usura sarcina, li s-au oferit si mijloace de expresie strict necesare -atribute sau propozitii descriptive scurte, avand atasate scale cu gradatii - care sa se refere la inteligenta, memorie, mod de exprimare, sarguinta, dexteritate, etc., precum si la trasaturi de caracter, de personalitate. S-au obtinut in acest fel peste 1500 de caracterizari sau profile ale elevilor, material care a fost supus apoi analizei ( M.Gilly,1972 ).

Constatarea: atributele care diferentiaza elevii, in profilele intocmite de profesori - sunt cele legate nemijlocit de reusita scolara: inteligenta, memoria, atentia, sarguinta, vocabularul, stilul de lucru. Dincolo de aceste aspecte, contururile personalitatii elevului se sterg; el ramane parca un "necunoscut"; portretele incep sa se asemene destul de mult intre ele, trasaturile fiind prea putin diferentiate. Copilul este privit adesea prin prisma statutului sau scolar, in esenta, prin prisma unei optici profesionale care face ca datele sa fie selectate si filtrate in lumina exigentelor profesiunii didactice. Spre exemplu, un copil este disciplinat daca sta cuminte in banca, daca nu da de lucru profesorului. Dar conceptul de disciplina nu are doar un "continut negativ"; in primul plan trebuie sa fie ceea ce face, deci activitatea elevului, si nu doar inhibitia sau retinerea ei. Pe de alta parte, conformismul si docilitatea sunt pretuite de profesor, dar repudiate de elev.

Alaturi de observatia curenta, ocazionala, practicata de profesor in clasa, de inginer in intreprindere, de ziarist in viata sociala etc., distingem observatia sistematica, straina de clisee obisnuite, care urmareste inregistrarea obiectiva a faptelor, inscriindu-se intr-un program explicit, ce restrange campul studiat si impune selectarea datelor relevante.

Strict vorbind, observatia este perceptia unui eveniment, a unei conduite, a unui document ( P.Fraisse). Dar ea nu se reduce practic la simpla "lectura" a faptului brut, ci se prelungeste intr-un act de clasificare, de incadrare a informatiei in anumite concepte si de anticipare a unor relatii.

Autoobservatia este observatia aplicata asupra propriei persoane, ceea ce inseamna nu numai (introspectia) cunoasterea gandurilor, sentimentelor si aspiratiilor intime, ci si cunoastera prin activiatea proprie, din succese si esecuri, din actele relatiilor cu semenii, din incercarile vietii etc. Introspectia este numai o latura a autoobservatiei.

Autoobservatia poate fi valorificata in forma unor itemi de chestionar. Dupa cum se poate vedea din exemplul de mai jos, in acest caz subiectul este solicitat sa aprecieze gradul de acord cu o serie de afirmatii, raspunsul sau fiind cuantificat cu ajutorul unei scale numerice. Raspunsul sau va presupune accesul la datele autoobservatiei.

Fig. 1.1. Exemplu de itemi din cadrul unui chestionar de anxietate:

Instrumente de observatie. Pe baza documentarii prealabile si a unei anchete preliminare se schiteaza o grila de observatie, adica o lista de rubrici care sa ofere cadrul de clasificare a datelor brute. O grila de observatie nu este indicat sa cuprinda, in medie, mai mult de 10 categorii, deoarece nu se poate opera simultan cu mai multe rubrici de clasificare. Aceste categorii trebuie sa fie disjuncte si sa epuizeze aspectele principale ale fenomenului. Lista lor se stabileste pe baza unui material empiric strans in faza preliminara si condensat in concepte. Avantajul acesteia este de a oferi acelasi cadru de referinta unor observatii diferite

Exemple

1^o.Bakeman & Brownlee (1980) au studiat comportamentul de joc la prescolari. Pe baza unui studiu prealabil, ei au determinat cinci categorii de joc, ce au constituit cadrul de clasificare pentru observatia efectuata. Astfel, reactiile subiectilor au fost incadrate in una dintre urmatoarele tipuri:

Neocupat: copilul nu face nimic, sau ii priveste pe ceilalti;

A fi impreuna: copilul se afla laolalta cu alti copii fara a fi ocupat cu vreo activitate;

Joc solitar: copilul se joaca singur dar nu este interesat sau afectat de activitatile celorlalti copii;

Joc paralel: copilul se joaca alaturi de alti copii, dar nu se joaca cu ei;

Joc colectiv: copilul se joaca cu ceilalti, si participa la activitatile de joc organizat, ca membru al grupului.

Observatia era structurata atat in functie de timp cat si de varsta subiectilor. (tabelul 1.1)

Tabel 1.1 Grila de observatie a jocului la prescolari

In cadrul cercetarii, autorii au fost in mod particular interesati de secventa sau ordinea in care copiii s-au angajat in diferite comportamente. Ei au constatat, de exemplu ca rareori copiii au trecut de la comportamentul "neocupat", la cel de "joc paralel". De asemenea, odata cu avansarea in varsta, ei au trecut frecvent de la jocul paralel la cel colectiv, ceea ce indica faptul ca jocul paralel reprezinta o stare tranzitorie in cadrul dezvoltarii. Grila de observatie expusa poate fi utilizata atat in plan sincronic (transversal), cat si diacronic (longitudinal).

2^o.Pentru a identifica un tip temperamental sau altul caruia ii apartine o persoana vom putea gasi in activitatea si in viata cotidiana situatii relevante. De exemplu, o situatie tipica de asteptare, o situatie competitionala, o activitate cuprinzand un element imprevizibil si de dificultate (de pilda, un traseu mai greu de excursie), o sarcina de reprezentare a colectivului intr-o confruntare (de opinii) sau in fata autoritatii etc, toate acestea constituie situatii-test pentru ca pun in evidenta particularitati sau diferente individuale usor de clasificat-

Asemenea situatii cuprind indicii de temperament pe care-i putem sistematiza prin condensarea experientei intr-o grila de observare a comportamentului (Tabelul 1.2), aratand in dreptul faptelor de conduita ipotezele plauzibile cu privire la categoria prezumtiva de temperament. Se noteaza cu "XX" clasificarea, respectiv ipoteza cea mai plauzibila, si cu "X" incadrarea doar plauzibila in studierea unui caz sau altul. Un asemenea document este susceptibil de imbunatatire continua. Prin insumari pe coloane decidem asupra apartenentei la un anumit tip sau altul. Preocuparea de cuantificare este aici minima.

Tabel 1.2. Grila de observare a comportamentului *

(*dupa I. Radu)

1.3. STABILIREA IPOTEZELOR

Datele observatiei conduc - in cadrul informatiei existente - la anumite ipoteze, supozitii, cu privire la anumite relatii cauza - efect. Aceste presupuneri sunt sugerate de observarea faptelor si de cunostintele anterioare, fara sa fie o simpla prelungire a datelor amintite. Ipoteza este opera de gandire, constituind momentul creator in cercetarea experimentala. Ea traduce ideea intr-o propozitie testabila, adica "operationalizeaza" reflexia. In acest domeniu nu se pot formula reguli generale; pe baza experientei se pot schita doar anumite cerinte utile

Prin urmare, ipoteza se naste din observarea faptelor, dar se formuleaza in termenii oferiti de dezvoltarea stiintei contemporane, de ansamblul de informatii existente. Elaborarea ipotezei presupune astfel o solida informatie in domeniu, care ofera cadrul conceptual al ipotezei. Intr-un stadiu avansat al cercetarii, ipotezele pot fi deduse din cunostintele existente, din teoriile ce generalizeaza relatiile cunoscute.

1.4. EXPERIMENTUL

Experimentul reprezinta, in primul rand, un mijloc de analiza. Cu ajutorul sau, situatii de viata sunt miniaturizate, aduse in forma concentrata in conditii de laborator, punand sub control factorii implicati. Aducerea in laborator inseamna reducerea numarului de variabile (cel mult 3 - 4); precizia fiind astfel, obtinuta cu pretul simplificarii. O situatie complexa - cum este, de regula, cea din teren - nu poate fi studiata dintr-o data, in toata complexitatea ei .

Exemple:

1^o. Obsevatia ne arata un declin al rezultatelor invatarii sub influenta oboselii. Ne propunem sa studiem efectul oboselii asupra pastrarii materialului invatat. Experimentul va fi centrat pe evidentierea relatiei dintre oboseala (=cauza) si rezultatul invatarii (=efect), relatie ce poate fi notata pe scurt y=f(x), unde y este efectul si x este cauza. Putem adauga imediat: x este variabila independenta si are statutul de cauza iar y este variabila dependenta avand statutul de efect.

Notam in continuare variabila independenta cu A iar pentru cea dependenta pastram notatia utilizata. Deci y=f(A). In general, factorul experimental, adica variabilele independente le notam cu literele mari alfabet A, B, C.

Sa observam ca oboseala poate avea grade diferite, de exemplu: usoara, medie si accentuata. Notam aceste modalitati cu a₁, a₂, a₃. Desfasurarea experimentului pana la acest nivel sugereaza un plan unifactorial. Daca in continuare, materialul care se invata va fi prezentat prezenta ca material figural, (concret) sau pe suport pur verbal, va apare o a doua variabila. Notam cu B natura materialului, care va prezenta doua modalitati; b₁ si b₂. Presupunem ca efectul oboselii va fi diferit in cazul celor 2 tipuri de material. Rezultatul invatarii (y) este pus in relatie cu doi factori: gradul de oboseala (A) si natura materialului (B). Avem de-a face cu un experiment bifactorial.

Practic nu putem studia oboseala in mod global, ci luam masuri ale oboselii dupa cum nu consideram invatarea in general ci masurari ale rezultatului invatarii. Intervine deci operationalizarea conceptelor ceea ce inseamna transpunerea in termenii unei operatii de evaluare, masurare cu ajutorul unor probe psihologice adecvate. Asadar luam o masura a invatarii pe care o punem in relatie cu anumite masuri ale oboselii. Rezultatul invatarii il verificam adesea prin probe de reactualizare libera din memorie, iar pentru evaluarea oboselii utilizam un test de atentie sau de eficienta vizuala (proba flicker). Dar pentru a cunoaste efectul oboselii, va trebui sa consideram o situatie de contrast sau o situatie-martor de "ne-oboseala" ori de oboseala zero. Convenim sa numim aceasta "conditia zero", notata a₀ si care prezinta situatia de control. Asadar, variabila independenta (A) va fi prezenta in experiment prin patru modalitati: a₁, a₂, a₃ si a₀. Rezultatul invatarii ne va apare diferit in cele patru conditii si se vor compara in final masurari ale efectelor oboselii in conditiile a₀, a₁, a₂, a₃ (figura 1.2.).

Pe scurt vom avea:

Fig. 1.2

Urmeaza sa comparam rezultatele invatarii in conditia zero, apoi in conditiile experimentale a₁, a₂, a₃, mai concret o masura a invatarii in conditia zero cu masurari ale invatarii in conditiile a₁, a₂ respectiv a₃. Rezultatul final ne va apare sub forma unor diferente intre aceste masurari luate perechi sau grupat (figura 1.3.).

Fig.1.3.

Asadar, pentru a raspunde la intrebarea initiala - referitor la invatarea in conditii de oboseala - vor trebui efectuate mai multe comparatii. Acestea vor reprezenta in forma condensata masurari ale rezultatului invatarii in conditiile a₀, a₁, a₂, a₃ in combinatii sugerate de experiment.

2^o.Sa consideram o situatie de asteptare, cunoscuta de fiecare din experienta cotidiana: astepti un tren in gara, randul la dentist, intrarea la un examen etc. Datele observatiei arata ca "efectul asteptarii" este suportat in mod diferit de oameni: de la atitudinea calma, retinuta pana la agitatia motorie sau verbala putem intalni o gama intreaga de reactii posibile. Pe masura ce asteptarea se prelungeste, tensiunea psihica se accentueaza si creste cota de reactii dezadaptate. Sa supunem, in continuare, aceasta situatie de viata unui proces de decantare pentru a desprinde factorii relevanti prezenti in contextul dat.

Simplificand putin lucrurile, avem pe de o parte o situatie externa de asteptare (S) - caracterizata prin doi parametri ( durata si tensiune psihica ) - iar pe de alta parte avem reactii comportamentale diferite ( R_1,,R₂ , . , R_n ) ale persoanelor plasate in acest context. Se poate scrie, ca prima aproximatie: R = f (S). Intrucat situatia obiectiva este aceeasi, este firesc sa punem diversitatea reactiilor pe seama unor trasaturi individuale, deci pe seama unui factor de personalitate (P). Intr-adevar, o situatie de asteptare instituie un conflict intre excitatie si inhibitie, intre impulsul spre actiune si necesitatea de a suspenda actiunea pana la momentul necesar. Aceasta conduce la ipoteza: echilibrul emotional temperamental determina diversitatea reactiilor, ceea ce vom numi ipoteza specifica (H_S ). Altfel spus, intr-o situatie de asteptare, individul este pregatit pentru actiune, dar raspunsul insusi este amanat pentru un timp mai lung sau mai scurt, fapt care pune la incercare echilibrul dintre excitatie si inhibitie ; mai general, echilibrul emotional al unei persoane in conditiile unei stari de tensiune nervoasa. In consecinta, diversitatea comportamentelor trebuie pusa pe seama combinatiei celor doi factori "S" si "P",ceea ce putem scrie: R = f(S, P). Reluand pentru precizare, putem spune ca o situatie de asteptare "combina" trei factori: durata asteptarii, tensiunea psihica implicata si echilibrul emotional al persoanelor cuprinse in contextul respectiv. Luand alternative extreme, situatia de asteptare poate fi scurta sau prelungita, tensiunea psihica poate fi minora sau accentuata, iar persoanele aflate in aceasta situatie se pot caracteriza prin echilibru emotional precar sau marcat. Toti acesti factori au statutul de cauze sau conditii determinante; efectul actiunii lor aparand in cota de reactii dezadaptate ce caracterizeaza conduita persoanelor observate .

Pentru a disocia actiunea fiecarui factor si apoi a combinatiei lor, pornind de la anumite ipoteze se instituie experimentul care miniaturizeaza situatia concreta, o reproduce in laborator in forma simplificata in vederea analizei si inregistrarii precise a datelor. In aceasta etapa intervine operationalizarea variabilelor.In cadrul experimentului se modifica sistematic un factor sau un grup de factori, pe baza ipotezei avansate, si se noteaza paralel efectele acestei modificari asupra activitatii si conduitei subiectului sau grupului. Factorul controlat sau manipulat de catre exprimentator s-a numit variabila independenta, iar efectele acestei modificari, adica variatiile paralele survenite in raspunsurile sau prestatia subiectului au capatat denumirea de variabila dependenta. Ceea ce urmarim nemijlocit si notam in cursul experimentului este efectul, rezultatul - adica variabila dependenta, in functie de conditiile sau factorii manuiti ori dinainte cunoscuti. In final, se stabilesc relatii de tipul y = f(x) intre efectele constatate si variatiile imprimate factorilor manipulati de catre experimentator. Scopul experimentului este stabilirea unei legitati sau regularitati care sa permita apoi dezvelirea unei relatii cauza - efect.

Miniaturizarea, in conditii de laborator, a unei situatii de asteptare poate lua o infatisare simpla: determinarea timpului de reactie in conditii diferite de asteptare. Timpul de reactie este timpul scurs intre aparitia stimulului si declansarea reactiei necesare la stimul. In mod obisnuit, prezentarea stimulului este precedata de un semnal de avertizare. Variind intervalul intre avertizare si aplicarea stimulului, se creeaza o stare de asteptare avand durate diferite. De asemenea, prin asocierea raspunsului cu un soc electric de intensitate controlabila se induce o stare de tensiune variabila. In sfarsit, pe baza unei probe precise, se constituie grupe diferite de experienta, avand echilibrul emotional precar sau marcat. In consecinta, experimentatorul are sub controlul sau trei factori: durata asteptarii, tensiunea indusa si echilibrul emotional al persoanelor cuprinse in experienta. Primii doi factori pot fi modificati nemijlocit de cercetator, in timp ce al treilea factor se afla sub controlul sau prin compozitia grupelor de experienta. Acesti trei factori sunt supusi unor variatii sistematice controlate: de la durata scurta a asteptarii la una prelungita, de la o tensiune minima la una accentuata s.a.m.d. Variabila dependenta este timpul de reactie, determinat cu mijloace de laborator (cronoscop) . Intreg mersul experientei poate fi anticipat intr-un tabel care prevede combinatiile posibile intre modalitatile variabilelor independente implicate in situatia respectiva (Tabelul 1.3.).

Tabelul 1.3. Design-ul experimental

Un asemenea tabel care reuneste toate combinatiile posibile ale factorilor considerati se numeste plan multifactorial. Fiecare casuta din tabel realizeaza o anumita combinatie, sugerand totodata loturile de experienta necesare. De exemplu, casuta III reuneste "tensiune minora", "durata asteptarii prelungita" si "echilibru emotional precar".

Rezultatele finale, adica valorile timpului de reactie condensate in cifre medii inscrise in tabel, vor permite comparatii pe coloane si pe linii, inlesnind desprinderea actiunii fiecarui factor in parte si apoi efectul lor reunit. In exemplul dat se poate urmari cum se modifica timpul de reactie sub influenta variabilelor controlate in experiment.

Din consideratiile expuse mai sus nu trebuie sa rezulte ca intotdeauna montajul experimental este foarte complex.   

Uneori, in psihologie, experiente relativ simple - cum sunt cele realizate de Piaget -    s-au soldat cu o baza importanta de date. Nimic mai simplu ca procedeul "transvasarii": doua recipiente A si B de aceeasi forma, capacitate etc, sunt umplute cu un lichid pana la acelasi nivel. In timp ce A ramane martor, lichidul din B se varsa, sub ochii copiilor in B₁, B₂ si B₃, intrebandu-se asupra conservarii cantitatii de substanta. Experienta se desfasoara in fata unor copii de diferite varste ani. Variabila independenta este varsta care este o variabila clasificatorie. Intervine o "manipulare" - transvasarea lichidului - si dialogul scurt cu copiii. Variabila dependenta este raspunsul verbal al subiectului reunit sub 3 etichete: "nonconservare" (0), "intermediar" (1), "conservare" (2).

A B

B₁ B₂ B₃

Fig. 1.4. Experienta de transvasare a lichidului

Tot asa, in probele piagetiene cu bulgarii de plastilina.

Aceste experiente i-au permis lui Piaget stabilirea unor regularitati in aparitia si succesiunea notiunilor de conservare la 7, 9 si 11 ani. Einstein asculta cu interes relatarile lui Piaget si se minuna de simplitatea experientelor, dar si de complexitatea fenomenului: de ce apar notiunile de conservare abia de la 6 - 7 ani, cand contactul cu obiectele fizice exista de la inceput Piaget explica acest lucru prin mecanismul reversibilitatii: o actiune directa T se compune pe plan mintal cu inversa ei T^-1 , facand superfluu recursul la experienta.

1.4.1. Elaborarea design-ului (planului) experimental

Trebuie sa distingem intre variabilele modificate, "manipulate" efectiv de experimentator - in exemplul nostru A si B - si variabilele independente etichete sau clasificatori care sunt caracteristici naturale ce permit sa reperam, sa descriem subiectii. In exemplul dat nivelul de scolarizare (C) constituie o asemenea variabila - eticheta si serveste la repartizarea subiectilor in diferite grupe. In general, datele de clasificare - varsta, sexul, nivelul de motivare, CI, nivelul socio - cultural, gradul de instruire etc. - au acest statut de variabila eticheta, pe care subiectii le poseda inca din start, inaintea experientei.

Se vorbeste de variabile independente, care se noteaza cu litere mari (A B) si modalitati ale acestora, care se noteaza cu litere mici: a₁, a₂ . sau b₁, b₂, . s.a.m.d.

Intreg mersul experienntei poate fi anticipat intr - un tabel - care este expresia planului stabilit mintal - si care prevede combinatiile relevante intre modalitatile variabilelor inndependente implicate in situatia considerata.

1.4.1.1. Operationalizarea variabilelor

Variabilele independente (VI) sunt reprezentate de orice stimul care poate avea o influenta relevanta (cauzala) asupra unor prestatii sau comportamente, care devin variabile dependente (VD). Modalitatile VI pot fi fixate anticipat ("factori fixati") sau pot fi selectate aleator ("factori aleatori"). De exemplu, intr-un experiment care vizeaza detectarea influentei zgomotului asupra performantelor mnezice se pot alege zgomote de 40, 60, 80 dB pentru a vedea efectul lor asupra memoriei. Intr-un experiment ulterior pentru o generalizare a rezultatelor se pot lua alte modalitati VI (de ex.: zgomote de 30, 50, 70, 90 dB). In capitolele lucrarii de fata se vorbeste mai frecvent de grupe aleatoare si de grupe sistematice, referindu-se mai ales la modul cum sunt considerate grupele cuprinse in studiu. Experimentele din prima categorie presupun ca, nu numai compozitia grupelor in parte este aleatoare, dar si alegerea lor in studiu se face la intamplare.

In cea de-a doua categorie, grupele sunt alese pe baza unui criteriu precis, compozitia lor ramanand aleatoare. Aceasta dihotomie a variabilelor sau grupelor nu este una scolastica, efectul ei vazandu-se in proceduri diferite de calcul si mai ales de interpretare a rezultatelor in cazul analizei de varianta.

Variabilele dependente sunt, de regula, performantele comportamentale. Destul de rar reusim sa sesizam nemijlocit efectul VI asupra VD, ca atare. Nu putem studia comportamentul global in mod calitativ si trebuie sa desprindem fatete. De multe ori, VD sunt operationalizari ale unui construct teoretic. Dificultatea apare in faptul ca multe dintre constructele psihologice - de exemplu, memoria, gandirea, "depresia",etc - nu au o singura definitie operationala.

De exemplu, depresia se poate operationaliza sub mai multe forme:

Scale de evaluare psihometrica- ex. MMPI.

Zile de spitalizare- pentru depresia severa

Modificari biochimice- un deficit la nivelul neurotransmitatorilor.

Anxietatea, de pilda, poate fi operationalizata sub forma de variabila dependenta ca :● Schimbari psihofiziologice (ritm cardiac, transpiratia mainilor, raspuns electrodermal etc.);

● Prin senzatii subiective resimtite de subiect (de exemplu "vertij", "teama");

● Prin comportamente specifice (evitarea situatiilor de risc, evitarea confruntarilor, performante scazute in situatii de stres).

Uneori variabila dependenta (VD), nu operationalizeaza ceea ce am stabilit noi sa operationalizeze; este cazul raspunsului electrodermal - in cazul detectorului de minciuni - care este mai curand o rezultanta. De regula, retinem ca VD anumite fatete ale comportamentului global. De exemplu, reactia oamenilor intr-o situatie de asteptare (o bariera prelungita pe sosea) prezinta mai multe fatete: agitatie, violente verbale, reactii vegetative (cresterea pulsului, a tensiunii sangvine), cresterea catecolaminelor s.a.m.d. Se retine numai o componenta a acestui comportament global.

Enumeram cateva dintre conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca variabila dependenta pentru a avea un bun experiment:

● sa fie sensibila la variatiile sau manipularile variabilei independente. De exemplu, dificultatea unei probleme poate fi operationalizata prin coeficientul de reusite si abandonuri obtinute. Ea poate fi operationalizata insa si prin timpul necesar pentru rezolvarea problemei respective. Evident, vom opta pentru a doua varianta de operationalizare, deoarece e mult mai sensibila si pune in evidenta mult mai subtil dificultatea problemei in cauza.

● variabila dependenta trebuie sa fie usor de masurat si clar definita, pentru a putea fi masurata si de un alt cercetator in acelasi fel.

● sa fie fiabila, adica sa dea efecte statornice, nu fluctuante episodice.

1.5. TESTUL

In prima aproximatie, testul este un gen de experiment standardizat .

Notiunea de test psihologic ar putea fi sumar ilustrata recurgand din nou la exemplul unei situatii de asteptare puse sub semnul unei tensiuni nervoase. In esenta, o situatie de asteptare in forma sa acuta impinge la limita conflictul dintre excitatie si inhibitie, punand in relief diferente individuale de comportare. Un test este un mijloc de evaluare a persoanei in raport cu anumite repere de comparatie. O situatie obiectiva capata caracteristicile unui test psihologic, atunci cand pune in evidenta in chip concludent diferente individuale intre oameni si permite evaluarea acestor diferente. Daca studiem, de pilda, un grup numeros de persoane intr-o situtie tipica de asteptare, putem ajunge la o clasificare a persoanelor, la o tipologie avand la baza echilibul proceselor nervoase.O asemenea tipologie ofera un cadru de clasificare, pe baza caruia putem situa ulterior o persoana sau alta la rubricile stabilite, pornind de la indici de comportament inregistrati in conditii identice.In cadrul testului situatia, odata precizata, trebuie mentinuta constanta.

Tot asa, daca alcatuim un grupaj de probleme de judecata, prezentate in forma grafica sau verbala si le asezam intr-o ordine de dificultate crescanda, putem obtine un test de gandire pe baza unor tatonari practice. Este vorba de aplicarea acestui lot de probleme bine alese la un grup reprezentativ de persoane avand aceeasi varsta si formatie scolara. Pe baza punctajelor constatate se vor preciza anumite repere pe o scala ordinala, care sa indice nivele diferite de capacitate intelectuala in domeniul respectiv.O asemenea scala de repere numerice, stabilite pe un grup de referinta, devine un fel de etalon la care raportam rezultatele individuale obtinute ulterior de o persoana sau alta.  

Testul psihologic reprezinta - dupa P. Pichot - "o situatie experimentala standardizata, servind drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparatie statistica cu acela al unor indivizi plasati in aceeasi situatie, ceea ce permite clasificarea subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic". Prin continutul sau , testul acopera practic numai un fragment din situatiile reale; el constituie intotdeauna numai un decupaj din activitatea generala a subiectului. In termeni mai precisi :"Un test psihologic este, in esenta, o masura obiectiva si standardizata a unui esantion de comportament".Aceasta caracterizare enunta totodata o constatare, dar si o cerinta. Daca se urmareste, spre exemplu, sa se determine vocabularul unui copil la o anumita varsta, se va utiliza in acest scop o lista de cuvinte, alese la intamplare din dictionar sau alese dupa anumite criterii, astfel incat sa constituie un esantion reprezentativ. Rezultatul la acest test trebuie sa oglindeasca vocabularul general al copilului pentru a putea considera nota sau cota obtinuta drept un indicator real.   

In aceasta ordine de idei, cu greu s-ar mai putea numi, de pilda, "problema de imaginatie" o activitate mecanica de compunere de cuvinte din 3 - 4 litere date, asa cum

s-a propus candva. Simplificarea situatiei si a activitatii in probele psihologice nu trebuie sa depaseasca o limita,dincolo de care se pierd notele definitorii ale fenomenului psihic examinat. 

Orice test psihologic concretizeaza cunostintele dobandite in cercetarea psihologica referitoare la domeniul respectiv (inteligenta, creativitate, aptitudini tehnice etc.). Cum aceste cunostinte se imbogatesc necontenit, inseamna ca si probele psihologice urmeaza sa fie mereu amendate, incorporand achizitiile cercetarii stiintifice. Utilizarea unui test, pe langa tehnicitatea aplicarii, presupune cunoasterea datelor psihologice care fundamenteaza proba si permite interpretarea corecta a rezultatelor. Cum este si firesc, aplicarea testelor impune o competenta precisa, care imbina o anumita tehnicitate cu finetea observatiei.

O precizare este esentiala: testul, ca mijloc de evaluare a prestatiei sau conduitei umane, se elaboreaza pe baza statistica. Rezultatul obtinut de o persoana la o proba standardizata, capata semnificatie prin raportarea sa la rezultatele obtinute de un grup mai larg - grupul de referinta - prin examinarea caruia in conditii identice se stabileste un tabel de norme sau o tipologie. Asadar, un test psihologic este inseparabil de tabelul de norme sau cadrul de clasificare oferit de o tipologie. Situarea persoanei examinate in acest cadru de clasificare - expresie a grupului de referinta - constituie scopul final al testarii.

S-ar putea schita o paralela intre experiment si test:

Pentru a exemplifica aspectele prezentate ne oprim la un test verificat in practica, numit "Matrici progresive", care a fost propus de J. C. Raven .

Testul se compune din 60 de probe simple grupate in cinci serii de dificultate crescanda. Fiecare proba elementara - numita si item - consta dintr-un desen sau "matrice", care aminteste notiunea algebrica de matrice. Este vorba de un grupaj de figuri, dispuse pe linii si coloane, in interiorul caruia anumite relatii sau criterii de organizare a elementelor pot fi desprinse. Fiecare matrice comporta o lacuna, un termen de completat. In figura este redat un model de acest gen. Subiectului i se cere sa examineze matricea de baza si sa decida care din figurile atasate (in partea de jos a plansei) se potriveste pentru a completa desenul. Cota globala a testului rezulta din totalizarea raspunsurilor exacte.

Figura 1.8. Item din testul " Matrici Progresive Standard "

Evident, pentru a raspunde corect, subiectul trebuie sa desprinda anumite relatii sau criterii care stau la baza organizarii interioare a matricii (pe linii si coloane) si sa aleaga figura ce intregeste in mod logic desenul. Cu alte cuvinte, subiectul trebuie sa analizeze materialul, sa compare, sa combine, uneori sa generalizeze, adica sa faca efort de gandire. Rezolvarea unei probe elementare este foarte usoara, in timp ce solutionarea altora este un fenomen rar. Compozitia testului a fost inspirata de analiza teoretica a inteligentei.

In sfarsit, o remarca finala: testele psihologice au creditul de a fi mijloace de masura. Or, in psihologie, putem vorbi de masurare numai intr-un sens foarte larg. Experienta psihologica nu ne furnizeaza decat relatii de ordine (J.Piaget). In psihometrie, convertim aceste relatii de ordine in distante sau intervale avand constiinta ca realizam doar o aproximare ce poate fi practic suficienta in numeroase situatii. Altfel, cine ar putea admite, de exemplu ca "un elev de zece" s-ar putea compune din "doi elevi de cinci,"desi 5 + 5 = 10. Fenomenele psihice nu sunt aditive, in psihologie nu exista unitati de masura ca in fizica. In lipsa unitatilor obiective de masura se alege o metrica arbitrara, care poate satisface din punct de vedere practic. Cand psihologul francez A.Binet lansa prima "Scara metrica a inteligentei", el observa cu mult bun simt: " . calitatile intelectuale nu se masoara ca lungimile, ele nu sunt superpozabile"; scara metrica permite "un clasament ierarhic intre inteligente diferite; si pentru nevoile practicii acest clasament echivaleaza cu masurare"(p.194-195).

1.6. Sumar

Aparitia psihologiei experimentale este asociata cu infiintarea de catre Wilhelm Wundt in anul 1879 a primului institut de psihologie la Leipzig. Aici s-au format promotorii acestui domeniu pe plan mondial. Observatia ca metoda permite o clasificare a informatiei Astfel se pot prefigura relatii cauzale a caror investigare este posibila ulterior pe baza de experiment. Alcatuirea unei grile de observatie constituie un proces sistematic in care se realizeaza initial delimitarea categoriilor, urmata de aplicare si determinarea fidelitatii (pe baza coeficientului Cohen).

Investigatia experimentala constituie un demers sistematic ce implica o serie de etape: observatia sau analiza de caz, stabilirea ipotezelor, proiectarea design-ului experimental, selectia subiectilor, experimentarea propriu-zisa si analiza-interpretarea datelor. Testul constituie un experiment standardizat. Spre deosebire de metoda experimentala in care se evidentiaza o serie de legitati, testul este utilizat in vederea evaluarii diferentelor interindividuale.

EXERCITII

1. Aratati cum poate fi studiat modul in care performanta scolara este influentata de timpul de invatare:

a.  folosind metoda observatiei ;

b.  pe baza unui experiment.

Care sunt etapele demersului stiintific in fiecare caz?

2. Intr-un experiment referitor la formarea notiunilor, Al. Rosca (1958) a studiat conditiile care faciliteaza activitatea de abstractizare si generalizare. S-au luat in studiu elevi din clasa a 3-a, din clasa a 6-a si studenti. S-a urmarit procesul de conceptualizare pe baza de material concret (imagini) si de material verbal. In prezentarea materialului s-a pornit de la situatia cea mai simpla, cand se prezinta subiectului doi stimuli si se cere sa se indice nota comuna. In continuare se adauga elemente (stimuli) din aceeasi clasa - fapt care impune nota esentiala - iar de la un nivel intervine opunerea, introducerea unui diferentiator, adica a unui element dintr-o clasa diferita (de contrast). Se noteaza in cursul experientei cati subiecti din fiecare lot ajung sa generalizezepe baza insusirilor esentiale.

Reconstituiti designul experimentului. Decantati variabilele care intervin. Ce concluzii se pot formula din inspectia rezultatelor prezentate in tabelul alaturat ?