Rolul si locul examenului psihologic si pedagogic in procesul de recuperare psihosociala a deficientilor mintali

ROLUL SI LOCUL EXAMENULUI PSIHOLOGIC SI PEDAGOGIC IN PROCESUL DE RECUPERARE PSIHOSOCIALA A DEFICIENTILOR MINTALI

I. Conceptul de deficienta mintala

1.1. Teorii privind natura deficientei mintale

In societatea contemporana preocuparea pentru individul deficient mintal se regaseste in domenii foarte variate si este analizata din perspective tot mai diverse. Medicul pediatru, psihologul, lucratorii din domeniul asistentei sociale, cadrele didactice din invatamantul de masa si din cel special, numerosi parinti si organizatori din invatamant si sanatate, politologi se gasesc in mod frecvent pusi in fata deficientului mintal, trebuind sa rezolve, fiecare din punctul lor de vedere, probleme uneori complexe si dificile.

Rezolvarea problemelor de scolarizare, de pregatire profesionala, de asistenta medicala si sociala generate de deficienta mintala presupune colaborarea dintre medici, psihologi, psihopedagogi speciali, juristi si asistenti sociali care, pentru finalizarea actiunilor practice, au nevoie de o definire unitara a deficientei mintale, care sa serveasca drept fundament teoretic in organizarea si derularea activitatilor de recuperare a deficientului mintal.

Intrucat deficienta mintala desemneaza o realitate complexa, un fenomen bio-psiho-social foarte eterogen determinat de varietatea cauzelor, de gradul diferit de manifestare si de tulburarile asociate, termenul de deficienta mintala nu se refera la o entitate, la un tablou clinic unitar si deci nu ii corespunde o unitate de ordin structural-functional, biologic sau psihologic. Din aceste considerente, este dificil de oferit un profil general al deficientului mintal.

Termenul de deficienta mintala este doar o notiune care include variate forme si tipuri care au comun insuficienta mintala si care confirma

Consensul asupra precocitatii influentelor nocive este unanim in privinta acelor factori care actioneaza nociv asupra sistemului nervos central in perioada prenatala sau perinatala. In schimb, stabilirea exacta a caracterului timpuriu al influentelor factorilor postnatali impune luarea in considerare a stadiului psihogenetic in care acestia actioneaza.

Criteriul 'caracterului timpuriu' releva faptul ca, in cazul deficientei mintale, spre deosebire de alte stari patologice care se caracterizeaza prin deficit intelectual cum ar fi dementa sau degenerescenta generala progresiva, asistam la o tulburare a dezvoltarii normale chiar de la inceputul structurarii personalitatii. Astfel, influentele nocive, factorii patognomonici, leziunile cerebrale care apar in perioada dezvoltarii postnatale a sistemului nervos, pana la circa 3-4 ani, determina, de regula, tulburarea globala in special a inteligentei si in general a personalitatii, generand in mod frecvent deficienta mintala. Pe cand, tulburarile intelectuale aparute la o varsta mai tarzie prezinta multiple diferente esentiale fata de deficienta mintala tipica.

Leziunile nervoase care apar dupa incheierea dezvoltarii structurale a sistemului nervos determina o structura a deficitului de dezvoltare diferita de cea caracteristica deficientului mintal, intrucat duce la un deficit mintal partial, la o tulburare a sferei emotionale, la incapacitate de concentrare sau la alte tulburari, care nu sunt tipice pentru deficienta mintala.

Influentele nocive care actioneaza la varstele mai mari se repercuteaza mai ales asupra unor capacitati particulare si numai doar indirect asupra bazei inteligentei globale. Deci, desi simptomatologia defectelor partiale sau multiple ale inteligentei poate fi similara cu cea a deficientei mintale, totusi ele trebuie clar delimitate.

Admiterea, alaturi de cauzele de ordin biologic ale deficientei mintale, si pe cele de natura socioculturala sau socioafective nu diminueaza valoarea metodologica a criteriului biologic care se refera la natura biologica a deficientei mintale, deoarece se presupune, pe de o parte, o mediere fiziologica a influentelor externe asupra inteligentei -desi nu este complet elucidat mecanismul de actiune a factorilor externi -, iar pe de alta parte, se cunoaste ca primii ani de viata constituie o perioada critica a psihogenezei, in care receptivitatea fata de influentele nocive ale factorilor socioculturali si socioafectivi se pare ca este maxima.

Desi H. Werner si A.A. Strauss (1934) atrag atentia asupra etiologici diferite a deficientilor mintali, diferentiind deficienta mintala 'endogena' de cea 'exogena', pana in 1960 doar in putine cercetari se studiaza specificul deficientei mintale in raport cu criteriul etiologic.

Pe baza unor cercetari, M. Chiva (1973) afirma ca, pornind de la acelasi deficit intelectual, deficientii mintali 'normali' (debilitate endogena = debilitate mintala innascuta) deveniti adulti, se adapteaza mai bine decat deficientii mintali 'patologici' (debilitate mintala exogena = debilitate mintala dobandita) la aceleasi cerinte sociale. In acest sens, M. Chiva sustine ca este mai bine sa vorbim despre 'tablourile' deficientelor mintale, decat despre un tablou unic al deficientei mintale, deoarece ea poate fi 'normala' (determinata de un mecanism genetic normal) sau 'patologica' (atunci cand factorii determinanti nu pot fi asimilati unui mecanism genetic normal).

Cercetarile comparative (A.A. Strauss, M. Chiva, M.C. Hurtig, H. Santucci) releva faptul ca in timp ce deficientii mintali endogeni se prezinta aproape normali pe plan motor si psihomotor, cei exogeni, datorita unor leziuni cerebrale, prezinta accentuate insuficiente motorii si psihomotorii, precum si de structurare spatio-temporala, de organizare perceptiva, de ritm etc. (R. Zazzo, 1973). Iar la probele de aptitudini intelectuale, deficientii mintali endogeni (normali, subculturali, familiali) prezinta un randament mai ridicat fata de cel al deficientilor mintali exogeni (patologici cu leziuni cerebrale).

b). Aspectele psihologice ale deficientei mintale

Aspectele psihologice sunt de multe ori limitate - in mod nejustificat - la cele psihometrice, bazate pe testarea inteligentei, neglijand faptul ca, criteriul psihologic trebuie sa aiba in vedere specificitatile diferitelor tipuri de deficienta mintala in raport de etiologie, pe cand criteriul psihometric se rezuma doar la 'masurarea' nivelului mintal al acestora.

Caracterizarea deficientei mintale din punct de vedere psihologic presupune detectarea trasaturilor psihologice specifice deficientei mintale.

in ceea ce priveste diferentele cantitative si calitative dintre deficientii mintali si normalii de aceeasi E.C. (etate cronologica) sau E.M. (etate mintala) exista o mare diversitate de probleme si de pareri.

Astfel, unii autori (B. Inhelder, 1969 si R. Zazzo, 1973) pledeaza pentru necesitatea definirii comparative a deficientei mintale in raport cu modelul psihogenetic normal, iar alti autori sustin caracterul inutil si artificial al cercetarilor comparative intrucat considera ca starea de anormalitate nu este specifica numai deficientei mintale.

Alti autori absolutizeaza valoarea testelor de inteligenta care servesc la masurarea acesteia, considerand ca toate testele de performanta masoara mai mult sau mai putin valid una si aceeasi inteligenta, ignorand diversitatea de forma a inteligentei care poate fi globala, generala, specifica, verbala, practica, sociala etc.

Tot ca o confuzie elementara poate fi socotita si credinta ca una si aceeasi cifra a E.M. sau Q.I. ar exprima - indiferent de varsta subiectului sau de testul de inteligenta aplicat - unul si acelasi grad si tip de adaptare mintala.

De asemenea, trebuie sa mentionam si faptul ca cei care par a fi deficienti mintali din punct de vedere psihometric, nu intotdeauna se dovedesc a fi ca atare din punct de vedere clinic si psihologic. Deci, reperul psihometric, desi necesar, totusi, el singur nu este suficient pentru definirea certa a deficientei mintale.

Desigur, nivelul intelectual sub norma, diagnosticabil cu ajutorul testelor de inteligenta, constituie o nota esentiala si necesara pentru a constata deficienta mintala. Totusi, examinarea inteligentei trebuie sa releve, alaturi de nivelul mintal global, ponderea si contributia diversilor factori intelectuali la eficienta mintala constatata, in acest sens, se impune necesitatea de a evidentia atat nivelul de dezvoltare al inteligentei (exprimat in E.M. sau Q.I.), cat si structura acestuia, definita sub forma profilului intelectual specific al deficientei mintale. Desigur, particularitatile structurale si functionale ale nivelului intelectual al deficientului mintal se datoresc, in primul rand, tulburarilor de natura si grade diferite ale proceselor cognitive.

In determinarea apartenentei la categoria deficientei mintale usoare sau la cea a intelectului de limita sau a pseudodeficientei mintale, argumentul hotarator il constituie capacitatea de invatare cognitiva si de adaptare la cerintele colectivitatii normale. Punctul nodal al selectiei si orientarii scolare a deficientilor mintali situati la limita superioara a deficientei mintale il constituie diagnosticarea intelectului de limita, a pseudodeficientei mintale si a retardarii temporare.

Sarcina de baza a examinarii cazurilor de limita, a celor de pseudodeficienta mintala si de retardare mintala temporara consta in diferentierea acestora de deficienta mintala usoara autentica, in acest sens, diagnosticul diferential urmareste sa constate, pe baza probelor de diagnostic dinamic formativ, capacitatile compensatorii si nivelul potential al dezvoltarii mintale a subiectului in cauza. Se determina deci, alaturi de tipul si gradul deficitului, nivelul posibilitatilor de educabilitate a subiectului, deoarece diagnosticul diferential al inteligentei este prin excelenta un diagnostic al educabilitatii, intrucat particularitatea acestui diagnostic consta in raportarea permanenta a deficientelor constatate la eficienta metodelor pedagogice. Aceasta raportare decide daca dezvoltarea ulterioara a subiectului necesita sau nu incadrarea in scoala ajutatoare, intrucat capacitatea de invatare, de a profita in urma unor exercitii, si explicatii ajutatoare concrete este inferioara la deficientul mintal autentic, fata de cea a pseudodeficientului mintal sau a copiilor cu intelect de limita.

Din punct de vedere psihologic, deficienta mintala nu consta in tulburarea dezvoltarii unei singure functii, ci ea este mai degraba o unitate de deficiente in care deficitul intelectual ocupa locul central. Astfel, prezenta permanenta a unei serii de tulburari senzoriale, de vorbire, de activitate etc., alaturi de deficitul intelectual, se considera a fi simptome cu o mare valoare diagnostica a deficientei mintale.

Evidentierea specificitatii deficientei mintale are nu numai o valoare teoretica, ci mai ales una practica, intrucat diagnosticarea deficientei mintale este fundamentata pe specificitate. Astfel, pentru psihologul clinician aflat in fata unei multitudini de forme clinice, evidentierea unor trasaturi psihopatologice specifice are o importanta deosebita.

Actualmente, exista o varietate de puncte de vedere care, uneori sunt contradictorii, alte ori sunt insuficient fundamentate experimental, iar pe de alta parte, trasaturile specifice evidentiate nu au aceeasi valoare, unele fiind patognomonice, iar altele simptomatice. De aceea, in diagnoza deficientei mintale, complexitatea acesteia implica o abordare pe mai multe planuri, o integrare a datelor, aspect ce se impune si in cazul deficientei mintale in termeni de specificitate, intrucat vorbind de specificitatea deficientei mintale nu ne putem limita la o caracteristica anume, in acest sens, intrebarea care se impune este aceea de a sti daca deficientii mintali poseda - in afara deficitului intelectual - trasaturi specifice, care sunt acestea si care este originea lor.

O cale urmata in incercarea de a evidentia specificitatea deficientei mintale a constat in decelarea unor particularitati ale proceselor psihice. Aceste particularitati pot avea un caracter patognomonic, in sensul ca nu pot fi intalnite la nici una din etapele normale de dezvoltare ale copilului, sau pot avea numai o valoare simptomatica.

Astfel, M. Rosea (1965) investigand perceptia, memoria, mobilitatea gandirii si atentia voluntara la deficientii mintali din scoala ajutatoare si la copiii normali avand varste cronologice incepand cu 3 ani, constata ca singura trasatura patognomonica, intalnita la unii subiecti, era mentinerea rigida a ipotezei initiale, chiar si atunci cand aceasta era in dezacord evident cu proprietatile stimulilor actuali. Studiind proportia in care apar particularitatile patognomonice si simptomatice la 3 grupuri de scolari (constituite din elevi foarte buni si foarte slabi din clasele I-a - a VII-a ale scolii de masa si elevi din clasele a III-a - a VIa din scolile ajutatoare) autoarea constata diferente semnificative chiar intre rezultatele obtinute de deficientii mintali si scolarii normali cu rezultate foarte slabe la invatatura.

Abordand problematica deficientelor cognitive la copii, N. O'Connor si B. Hermelin (1963) remarcau importanta analizei deficitelor cognitive specifice in perceptia si comunicarea vizuala si auditiva, in relatiile dintre limbaj si gandire, in comunicare, codificare, atentie, activare si memorie. O prima remarca ce reiese din datele obtinute de acesti autori consta in faptul ca in limitele vocabularului lor, subiectii deficenti mintali utilizeaza limbajul, atat sintactic cat si semantic, corespunzator etatii lor mintale, in pofida faptului ca nu reusesc sa asocieze - in mod satisfacator - limbajul si comportamentul motor. Studiile privind memoria de scurta si lunga durata, par sa indice, la copiii deficienti mintali gravi, o incapacitate de inregistrare initiala a input-urilor si nu un deficit in procesele de stocare.

Un alt aspect este acela al deficitelor perceptive si atentionale, domenii in care se confrunta doua ipoteze.

Prima, apartinand lui B. Zeaman si D. House, explica dificultatile de discriminare ale deficitului mintal prin incapacitatea acestuia de a-si concentra atentia asupra dimensiunii relevante a stimulului.

Cea de a doua ipoteza (a lui Folkard) se refera la incapacitatea deficientului mintal de a-si centra atentia, aceasta fiind distribuita, spre deosebire de normal, in mod egal in raport cu mai multe surse posibile de stimuli.

O ultima trasatura, consemnata in studiile lui O'Connor si Hermelin, se refera la alterarea proceselor de codificare la cei mai multi deficienti mintali, alterare care este o consecinta a unui repertoriu insuficient de itemi si categorii in sistemul memoriei, la care sa poata fi raportati stimulii urmatori.

J.S. Kounin considera rigiditatea ca o trasatura esentiala a deficientului mintal.

R. Zazzo (1960, 1969), avand ca ipoteza de lucru faptul ca deficientul mintal nu se poate asimila unui copil normal de o etate cronologica mai mica, evidentiaza ca structura psihica a deficientului mintal se caracterizeaza prin heterocronie, adica unele aspecte ale activitatii sale psihice sunt dezvoltate sub limita, iar altele peste limita atinsa de copilul normal de aceeasi etate mintala.

Specificul diferentelor psihice, dintre normali si deficientii mintali de aceeasi varsta cronologica este cautat de E. Zigler in domeniul motivatiei. Autorul stabileste ca structura motivationala a deficientului mintal este influentata atat de istoricul relatiilor sociale din perioada care precede institutionalizarea, cat si de efectele institutionalizarii.

Definind deficienta mintala ca pe o constructie neterminata, datorita incapacitatii de a atinge stadiul gandirii formale, B. Inhelder descrie 'vascozitatea genetica' ca pe o caracteristica a deficientei mintale. Autoarea precizeaza ca deficienta mintala incepe atunci cand subiectul nu va putea niciodata sa recupereze intarzierea sa in constructie. De asemenea, autoarea precizeaza ca deficientul mintal este capabil sa realizeze constructii operatorii, dar neincheiate, adica operatii concrete in opozitie cu operatiile formale. Atingand nivelul acestei constructii (formele elementare ale organizarii operatorii), deficientul mintal ramane fixat, pentru multa vreme, in acel punct. La normal, evolutia fiind mai rapida, se constata o trecere directa de la un nivel la cel superior. Persistenta, mult mai indelungata decat la normal, a urmelor nivelului anterior, prezenta a doua sisteme heterogene coexistand in acelasi timp, progresul sau reculul intre cele doua stari care coexista intr-un fals echilibrism sunt expresiile 'vascozitatii genetice'.

R. Fau, prezentand fragilitatea constructiei personalitatii deficientului mintal ca o expresie a specificitatii acestuia, porneste de la descrierea efectuata de B. Inhelder a 'vascozitatii genetice' si analizeaza consecintele acesteia, atunci cand deficientul mintal este plasat in contextul social in fata unor solicitari care depasesc posibilitatile sale. In aceste conditii, in timp ce operatiile concrete devin securizante, bazandu-se pe datele perceptive, reale, primele operatii logice abstracte apar ca riscante, datorita manipularii unor date care nu pot fi controlate direct. Operatiile logice, constituind o modalitate de schimb dintre individ si grup, fac ca insasi raporturile sociale ale deficientului mintal sa fie afectate. Rezultatul acestui aspect se materializeaza intr-o personalitate care se caracterizeaza simultan prin fragilitate si infantilism si care explica numeroasele trasaturi de comportament adesea citate ca fiind caracteristice deficientului mintal. Sunt descrise doua tipuri de fragilitate:

a) disociata - caracterizata prin duritate, impulsivitate, credulitate si neincredere;

b) mascata - care, prezenta la deficientul mintal, reuseste sa disimuleze fragilitatea sau poate produce o ruptura a echilibrului realizat, la reintrarea in societate.

Astazi se cristalizeaza din ce in ce mai mult conceptia ca deficienta mintala nu consta doar in tulburarea inteligentei, ci a intregii personalitati, nivelul scazut al inteligentei fiind doar un simptom al dezvoltarii psihice generale (R. Zazzo, 1960, 1969, 1973; A. Busemann, 1966; T.A. Vlasova si M.S. Pevzner, 1975).

Sub influenta teoriei sistemelor, psihopatologia explica deficienta mintala ca o tulburare de sistem - personalitatea fiind conceputa ca un sistem de functii psihice in interactiune ordonata, non-intamplatoare - si nu ca pierderea unei singure functii. Deci, orientarea intelectualista este abandonata in favoarea tendintelor potrivit carora, la copii, deficienta mintala se manifesta ca o tulburare structurala a intregii personalitati.

Informatii despre aspectele psihologice ale deficientei mintale aduce si R.J. Steraberg (1986) care, optand pentru psihologia cognitiva, propune o noua teorie asupra inteligentei, denumita triarhica, intrucat cuprinde trei subteorii:

- Subteoria contextuala, care examineaza relatia inteligentei cu mediul extern al individului;

- Subteoria componentiala, care detaliaza relatia inteligentei cu 'componentele' interne ale personalitatii;

- Subteoria celor 'doua fatete', care incearca o radiografie a relatiei inteligentei atat in contextul extern cat si cu 'componentele' interne.

In cazul subteoriei componentiale, optiunile lui R.J. Sternberg merg spre psihologia cognitiva, considerand ca o componenta a inteligentei este un proces informational elementar care opereaza cu reprezentari sau simboluri ale obiectelor. O componenta poate fi, deci, o transformare a unui set de informatii senzoriale intr-o reprezentare, apoi prelucrarea acestuia in concept, ori prelungirea lor intr-un raspuns motor. O componenta cuprinde, deci, un segment informational, cuprins intre un 'input' senzorial si traducerea acestuia printr-un 'output' de raspuns. Iar drumul de la colectarea datelor, prelucrarea, elaborarea si retransmiterea noii informatii este denumit procesarea informatiei, in acest sens, cunoasterea umana poate fi definita in termenii cailor prin care indivizii 'proceseaza' mintal informatia.

Dupa functiile lor, R.J. Sternberg clasifica componentele in trei categorii:

- metacomponentele;

- componente ale performantei;

- componente ale achizitiei.

Metacomponentele sunt procese de mare complexitate care intervin in planificarea, conducerea si luarea de decizii privind realizarea unei performante. R.J. Sternberg identifica sapte asemenea metacomponente:

- deciziile asupra problemelor care trebuie rezolvate;

- selectia componentelor;

- selectia uneia sau mai multor reprezentari sau organizari pentru informatii;

- selectia strategiilor pentru combinarea componentelor;

- deciziile privind alocarea unor resurse ale atentiei;

- conducerea solutionarii; .

- sensibilitatea pentru feedback-ul extern.

Componentele performantei sunt acelea care intervin in cadrul unor variate strategii pentru obtinerea performantei.

Componentele de achizitie a cunostintelor sunt acelea care intervin in colectarea noilor cunostinte. Dintre acestea, R.J. Sternberg mentioneaza: incadrarea selectiva, combinarea si compararea selectiva.

Din perspectiva acestei teorii triarhice a inteligentei, deficienta mintala trebuie inteleasa in termenii de functionare inadecvata a subsistemelor componentiale, sau automatizare inadecvata a subsistemelor componentiale sau si una si alta.

Teoria triarhica, si in special subteoria componentiala poate fi valorificata in explicarea performantelor deficitare ale deficientilor mintali, care pot fi considerate si ca trasaturi psihologice caracteristice deficientei mintale.

In acest sens, putem mentiona la deficientii mintali activarea necorespunzatoare a metacomponentelor intre ele si a acestora asupra componentelor. De exemplu, o persoana cu deficienta mintala poate avea toate cunostintele declarative si procedeele necesare pentru rezolvarea unei probleme, dar nu este capabila sa puna in functiune cunostintele pentru a rezolva problema data.

Un alt aspect este acela al existentei unui feedback necorespunzator, orientat spre metacomponente sau alte componente. In acest caz, deficientul mintal nu este capabil sa utilizeze informatia obtinuta in timpul schimbului de informatii pentru a-si imbunatati performantele. De exemplu, daca in timpul rezolvarii unei probleme, deficientul mintal primeste o anumita informatie, aceasta nu este folosita in analiza problemei si in a decide asupra rezolvarii problemei.

Un alt aspect este acela al functionarii necorespunzatoare a unor componente. Astfel se explica de ce deficientul mintal nu este capabil sa stabileasca relatii de ordinul doi, intrucat componenta nu-i este la indemana; sau pentru ca poate primi informatia, dar o preia ori incomplet, ori gresit.

Un alt aspect il constituie automatizarea necorespunzatoare a subsistemelor componentiale. Asa se explica cazul celor care prezinta un ritm lent in citire, sau al celor dislexici, ce prezinta procese de citire caracteristice, determinate de un control excesiv sau de automatisme gresite ale deprinderilor de baza.

Un alt aspect este acela al coordonarii necorespunzatoare intre subsistemele componentiale controlate si cele automate, astfel incat controlul nu trece prin cele doua subsisteme. In acest caz, deficientul mintal nu poate efectua tranzitia intre schimbul de informatii controlat si cel automatizat, ca parti ale aceleiasi sarcini. Un exemplu in acest sens il constituie incapacitatea de a citi si intelege in acelasi timp cele citite.

Un alt aspect caracteristic il constituie baza de cunostinte neadecvata sau saraca, datorita conditiilor neadecvate ale mediului inconjurator, sau datorita nepotrivirilor componentiale legate de componenta achizitiei cunostintelor.

Un alt aspect il constituie motivatia necorespunzatoare sau inadecvata pentru functionarea componentiala. Astfel, la deficientul mintal lipsa motivatiei necesare de a-si utiliza sistemul componential la nivelul maxim sau prezenta unor motive care nu sunt optime pentru performanta, determina scaderea functionarii sistemului componential.

Un ultim aspect pe care il mentionam este acela al limitarii structurale al functionarii componentiale. Asa de exemplu, memoria deficitara a deficientului mintal se interfereaza in functionarea componentiala buna.

c). Aspectele de ordin social ale deficientei mintale

Aspectele de ordin social evidentiaza faptul ca deficienta mintala este si o problema de adaptare la cerintele scolare si apoi la exigentele vietii adulte, intrucat, in general, nivelul inteligentei se evalueaza dupa criterii sau exigente sociale, care sunt diferite de le copil la adult, de la o perioada istorica la alta.

intrucat cerintele pedagogice exprima exigente variabile de la o epoca la alta si de la o societate la alta, putem considera ca, din punct de vedere istoric, termenul de deficienta mintala este mai degraba o notiune socio-pedagogica decat medicala. Aceasta determina modificarea limitei superioare a deficientei mintale in raport cu mobilitatea exigentelor scolare si sociale.

Desigur, adaptarea la cerintele scolare difera de adaptarea la exigentele socio-profesionale. in acest context, este evident ca examinarea unui deficient mintal cu teste de tip Binet ne informeaza in primul rand asupra inteligentei logico-verbale, care este un criteriu valid pentru formularea prognozei scolare, dar care nu ofera informatii despre maturitatea sociala, competenta sociala, autonomia sociala, deci despre capacitatea de adaptare socio-profesionala.

M. Chiva (1973) arata ca, uneori, copilul deficient mintal poate 'deveni' un adult normal, desi nivelul sau intelectual ramane relativ constant. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca inteligenta nu este decat unul din multiplele 'instrumente' psihice adaptative, alaturi de calitatile afectiv-motivationale si volitiv-caracteriale ale personalitatii.

De asemenea, M. Rosea (1967) arata ca, in mod frecvent, capacitatea de adaptare sociala a deficientului mintal nu depinde doar de aptitudinile sale intelectuale, ci si de asa-numitele functii extra-intelectuale, care pot compensa intr-o oarecare masura deficitul intelectual.

Am putea spune ca socializarea deficientului mintal depinde de varsta, adica de activitatea conducatoare a varstei; depinde de mediul familial, scolar, socio-profesional, deci depinde de exigentele variabile ale societatii, in consecinta, E.A. Doll (1981) defineste deficienta mintala, atat in copilarie, cat si la varsta adulta, nu numai dupa gradul deficitului intelectual, ci si dupa cel al deficitului de competenta sociala. Astfel, Scara de Maturitate Sociala Vineland (Doll) permite stabilirea etatii sociale (E.S.) si a coeficientului social (C.S.) care, alaturi de Q.I., constituie repere importante in diagnosticarea deficientei mintale.

R. Zazzo si M.C. Hurtig, pornind de la ideile lui E.A. Doll, elaboreaza o Scara de Dezvoltare Psiho-Sociala, in scopul studierii la deficienti a integrarii sociale, a formarii autonomiei si a detectarii factorilor extraintelectuali determinanti ai dezvoltarii psiho-sociale.

Deci, deficienta mintala se manifesta si prin dificultati de adaptare, de integrare sociala si de autoconducere in viata. Totusi, trebuie sa mentionam ca doar acele incompetente sociale sunt note ale deficientei mintale care sunt generate de deficitul mintal si nu cele determinate de relatiile interpersonale defectuoase (familii dezorganizate etc.) ale handicapatului intelectual. De asemenea, se impune un diagnostic diferential fata de devierile de conduita, de psihopatii si psihoze.

1.2. Rolul si locul examenului psihologic si pedagogic in procesul de recuperare psihosociala a deficientilor mintali

In recuperarea deficientilor mintali, in general, trebuie sa se tina seama de aspectul medical, psihologic, pedagogic si social.

Depistarea precoce si precis conturata a prezentei deficientei mintale de orice grad reprezinta o conditie de baza in vederea realizarii unei recuperari adecvate. Aceasta depistare nu se poate realiza decat in cadrul unei echipe multidisciplinare formata din medic, psiholog, psihopedagog special si asistent social.

Activitatea acestei echipe se refera la investigarea clinica si elaborarea diagnosticului, la recomandarea si urmarirea aplicarii tratamentului etiopatogenetic si la alegerea activitatii educativ-recuperatorie optima in raport de cazurile individuale. !- ' . .;

1.2.1. Investigatia clinica trebuie sa inceapa cu anamneza cazului, care are un rol deosebit in stabilirea cauzei deficientei mintale, apoi se continua cu efectuarea unui examen clinic somatic, endocrin si neurologic. Aceste examinari clinice trebuie sa fie completate cu unele examinari medicale suplimentare cum ar fi: examenul oftalmologie, O.R.L., E.E.G. si examene paraclinice (citogenetic, dermatoglific, biochimic, imunologic).

Analiza datelor obtinute prin aceste examinari va permite stabilirea unui diagnostic medical complet, din care sa rezulte caracteristicile si delimitarile precise ale cazului examinat. . .

1.2.2. Examenul psihologic si pedagogic urmareste diagnosticarea deficientei mintale si se bazeaza pe un evantai foarte larg si variat de metode cum ar fi: observatia, convorbirea, experimentul, experimentul standardizat (teste), probe psihogenetice, probe de diagnostic dinamic-formativ etc.

Examenul psihologic trebuie sa permita formularea unor concluzii diagnostice si evaluarea posibilitatilor educationale.

Pentru realizarea acestor obiective, examenul psihologic trebuie sa vizeze: dezvoltarea psiho-motorie; nivelul mintal; motricitatea; functiile senzoriale si perceptiv-motrice; atentia; memoria; limbajul; personalitatea; maturarea psihosociala si posibilitatile de invatare.

Examinarea dezvoltarii psiho-motorie urmareste stabilirea nivelului de dezvoltare psiho-motorie sintetizat in coeficientul de dezvoltare, precum si evidentierea compartimentelor in care dezvoltarea este deficitara si a celor in care aceasta este relativ mai buna. De regula, examenul psihomotric se realizeaza la copiii mici (0-5 ani). Pentru examinarea psiho-motricitatii se pot utiliza: Scara de dezvoltare psihomotrica Brunet-Lezine; Denver Development Screening Test; fisele de devoltare psihomotrica, testul Seholl, scara Gessel; testul Buhler si Hetzer.

Examinarea nivelului mintal urmareste stabilirea etatii mintale (E.M.), a coeficientului de inteligenta (Q.I.), a structurii mintale, a indicilor de deteriorare mintala si a indicilor semnificativi pentru dizarmoniile cognitive.

Pentru examinarea nivelului mintal (al inteligentei) se pot utiliza: Testul Binet-Simon, W.I.S.C., Matricile Progresive Raven, Testul Colectiv Dearborne etc.

Examinarea motricitatii prezinta importanta deosebita pentru diagnosticarea si conturarea tabloului deficientei mintale, intrucat aduce unele informatii privind motricitatea generala, dinamica si statica; echilibrul; praxiile; dexteritatea manuala; lateralitatea; sinchineziile si coordonarea.

Exista cateva aspecte generale de care trebuie sa se tina seama in examinarea motricitatii copilului deficient mintal, atat in stabilirea domeniilor de investigat, cat si in alegerea instrumentului prin care se realizeaza examinarea.

In examinarea motricitatii trebuie avut in vedere ca tulburarile motrice se regasesc intotdeauna ca elemente importante in structura tabloului psihopatologic al copilului deficient mintal. Exista chiar o legatura logica intre gradul deficientei mintale si nivelul tulburarilor de motricitate. Cu cat gradul deficientei mintale este mai pronuntat, cu atat nivelul dezvoltarii motricitatii este mai scazut, si tulburarile motrice sunt mai frecvente si mai grave. Si invers, in cazul deficientei mintale usoare, de regula, nivelul dezvoltarii motricitatii este mai apropiat de cel al normalului, iar tulburarile motrice sunt mai putine si mai usoare. Deci, examenul psihologic al copilului deficient mintal, indiferent de scopul pentru care este efectuat, trebuie sa cuprinda si examinarea motricitatii.

De asemenea, in examinarea motricitatii trebuie sa se tina seama ca tulburarile motrice depind si de etiologia deficientei mintale.

Cercetarile comparative (A.A. Strauss, M. Chiva, M.C. Hurtig, H. Santucci) releva faptul ca in timp ce deficientii mintali endogeni (subculturali, familiali) se prezinta aproape normali pe plan motor si psihomotor, cei exogeni ('patologici', cu leziuni cerebrale) datorita unor leziuni ale S.N.C., prezinta accentuate insuficiente motorii si psihomotorii, precum si de structurare spatio-temporala si de ritm (R. Zazzo, 1973). Deci, prin investigarea motricitatii se pot oferi informatii pentru stabilirea aspectelor etiologice ale diagnosticului deficientei mintale.

Investigatia motricitatii, mai ales sub aspectul eficientei, prezinta importanta pentru ca de rezultatele acestei examinari depinde, in mare masura, stabilirea prognosticului, intrucat eficienta motrica constituie unul din parametri principali care sta la baza formarii deprinderilor practice care sa asigure integrarea profesionala si sociala a deficientilor mintali.

Caracterul instrumental al motricitatii impune examinarea in detaliu a functiei motrice inainte de preconizarea unor masuri de pedagogie terapeutica, deoarece metodele utilizate trebuie sa tina seama nu numai de nivelul conceptual global, ci si de particularitatile motricitatii fine. Aceasta, intrucat, pe linga deficientele motorii grave care asociate deficientei mintale fac din copil un deficient complex, exista o serie de tulburari motrice de tip instrumental, care se gasesc in tabloul psihopatologic al deficientelor mintale usoare, cum ar fi: retardul motor simplu; tulburari motrice care afecteaza calitatea si stilul gestului; dificultati de stabilitate a dominantei laterale; tulburari praxice referitoare la executia actelor intentionale complexe.

Prin examinarea motricitatii se stabilesc si unele puncte de plecare ale planului de recuperare a deficientului mintal, intrucat, prin ameliorarea motricitatii se opereaza si o serie de schimbari in plan psihologic, creste potentialul adaptativ si se imbunatatesc performantele atat in plan scolar cat si social.

Examinarea motricitatii copilului deficient mintal se poate efectua cu ajutorul unor tehnici neuropsihologice, psihologice si de studiu a elementelor motorii ale scrisului, dintre care amintim: Testul de motricitate Ozerestzki; probe de investigare a sinchineziilor periferice si axiale; probe de dominanta laterala Piaget-Head-Ajuriaguerra; probe de ritm Stambak; proba Ricosay; proba Tapping; probe de punctare; probe de decupaj; proba de trasaj (Mac Quarrie).

Interpretarea rezultatelor obtinute prin aplicarea tehnicilor neuropsihologice ne permite sa stabilim daca unele din cazurile examinate prezinta tulburari motrice dependente de atingeri sau modificari functionale ale sistemului nervos. Deci investigatia efectuata cu ajutorul acestor tehnici permite sa implicam in interpretare starea morfo-functionala a sistemului nervos.

Tehnicile psihologice, prin coeficientul de motricitate global, ofera posibilitatea aprecierii dezvoltarii motrice si a stabilirii gradului de intarziere in dezvoltare.

Tehnicile de studiere a elementelor motrice ale scrierii ofera date care permit aprecierea posibilitatilor grafomotricitatii deficientilor mintali.

in interpretarea rezultatelor obtinute prin examinarea motricitatii trebuie sa efectuam si confruntarea aspectelor relevate prin utilizarea diferitelor tehnici, urmarind legatura dintre indemanarea normala si aspectele motrice ale scrierii si corelarea dintre rezultatele la probele neuropsihologice, care vizeaza echipamentul neuromotor si cele obtinute la probele psihologice, care reflecta, mai ales, eficienta motricitatii.

De asemenea, examinarea motricitatii trebuie sa permita decelarea deficientilor mintali cu leziuni organice de cei la care tulburarile motrice apar in cadrul unui tablou de dezvoltare dizarmonica.

Examinarea functiilor senzoriale si perceptiv-motrice vizeaza investigarea functiilor auditive si vizuale, a gnoziilor, somatognoziilor, perceptiilor de marime, forma, greutate si a ritmului si maturitatii functiei vizual-motrice. in examinare se pot utiliza probele de acuitate senzoriala (auditiva si vizuala); probele de examinare a auzului fonematic; probele de perceptia culorilor (Plansele Ishihara; probe de perceptia formei (Bender, Bender-Santucci, Benton), probe de perceptie spatiala (Proba Meuris).

Examinarea atentiei vizeaza stabilirea volumului atentiei, a calitatilor atentiei, a posibilitatilor de concentrare, a spiritului de observatie si evidentierea tulburarilor de atentie. Pentru examinarea atentiei se pot utiliza: testele de atentie (Bourdon, Kraepelin, Praga, Toulouse-Pieron sau proba labirintelor).

Examinarea memoriei urmareste evidentierea unor aspecte privind memoria vizuala, memoria auditiva, memoria verbala, memoria numerelor, memoria de scurta si lunga durata si raportul dintre ele, fidelitatea memoriei si evidentierea tulburarilor de memorie. Pentru examinarea functiei mnezice se pot folosi: probele de memorie Rey (verbala si neverbala); testele de memorie vizuala; probele de memoria cifrelor.

Examinarea personalitatii vizeaza stabilitatea emotiva, afectivitatea, trasaturile de personalitate, impulsivitatea, agresivitatea, toleranta la frustrare si tulburarile de personalitate. Pentru examinarea personalitatii se pot utiliza probele de desen (testul arborelui); testele Luscher, Rorschach, Holtzman, Szondi, T.A.T.; inventarele de personalitate FPI, EPQ, MMPI, 16PF; inventarele de interese Guilford-Zimmerman.

Examinarea maturarii psihosociale urmareste stabilirea nivelului maturarii psihosociale si a domeniilor in care maturarea este intarziata. Pentru examinarea maturarii psihosociale se pot utiliza: Scara de maturitate sociala H. Gunzburg (PPAG; PACI; PAC2); Scara pentru masurarea dezvoltarii psihosociale Hurtig-Zazzo sau scarile de tip Doll-Vineland.

Examinarea psihologica difera in functie de varsta cazului examinat si de scopul examinarii.

Examinarea psihologica a anteprescolarului difera de cea a prescolarului, a scolarului sau a adolescentului, atat prin modul «de desfasurare a examenului cat si prin probele de investigare aplicate.

Sarcinile examenului psihologic difera in functie de scopul examinarii.

in cazul in care examenul se efectueaza pentru realizarea diagnosticului deficientei mintale, a orientarii scolare si a alcatuirii unui program de recuperare speciala, acesta trebuie sa vizeze: maturarea psihosociala; relevarea unor simptome specifice in functie de etiologie; precizarea structurii mintale asa cum reiese din examenul inteligentei; stabilirea directiilor de recuperare.

in cazul in care examenul psihologic se efectueaza in vederea scolarizarii adecvate, a obtinerii unui randament optim sau a reorientarii scolare, examenul trebuie sa vizeze: stabilirea dinamicii nivelului mintal; relevarea simptomelor cu caracter etiologic; deteriorarea mintala; nivelul si maturizarea functiilor instrumentale; stabilirea potentialitatilor educationale; trasaturile de personalitate; maturarea psihosociala.

in cazul in care examenul psihologic se efectueaza in vederea orientarii profesionale, acesta vizeaza: stabilirea nivelului mintal si al functionalitatii acestuia; nivelul aptitudinilor; maturarea psihosociala.

Confruntarea diagnosticului medical cu informatiile oferite de examenul psihologic si pedagogic permite stabilirea diagnosticului psihopedagogie special si recomandarea metodelor adecvate de compensare a deficientilor si de terapie a acestora.

Din aceste examinari rezulta ca diagnosticul medical defineste mai mult parametrii defectului primar, iar diagnosticul psihopedagogie special are drept scop determinarea tipului, a formei, a gradului deficientei mintale, urmarind totodata si determinarea potentialului instructiv-educativ si compensatoriu al deficientului mintal.

In vederea completarii informatiilor, un rol are si ancheta sociala, pentru realizarea careia trebuie culese informatii de la parinti, de la persoanele care se ocupa efectiv de ingrijirea copilului.

In realizarea unei imagini adecvate este recomandabil ca datele sa fie completate pe baza relatarii mai multor persoane si a confruntarii acestora.

Ancheta sociala trebuie sa ofere informatii cu privire la membrii familiei (parinti, surori, frati) sub aspectul varstei acestora, a pregatirii scolare si profesionale.

Ancheta sociala trebuie sa ofere informatii cu privire la conditiile de mediu, in acest sens ancheta trebuie sa evidentieze: conditiile din timpul sarcinii si a nasterii; daca de la nastere si pana in prezent copilul a fost crescut de parinti sau de alte persoane; daca a fost abandonat sau plasat; care sunt relatiile dintre parinti, dintre parinti si copil si intre copil si fratii acestuia; cine se ocupa de educarea copilului; cat timp se ocupa mama sau tatal zilnic; daca parintii sunt legati afectiv de copil sau nu; care sunt influentele ce pot veni din partea vecinilor, a cercurilor de prieteni.

Ancheta sociala trebuie sa ofere informatii cu privire la relatiile cu comunitatea, consemnand comportarea in gradinita, camin, scoala, acomodarea in mediul prescolar si scolar si relatia parintilor cu scoala.

Ancheta sociala trebuie sa ofere informatii privind conditiile materiale privind bugetul familial, locuinta, echipamentul gospodaresc si vestimentar si conditiile de igiena.

Dupa realizarea diagnosticului si a anchetei sociale o problema importanta este aceea a plasarii deficientilor mintali in institutii adecvate si consacrate instruirii si educarii acestora, intrucat numai astfel pot beneficia de pe urma actiunii procesului instructiv-educativ si corectiv-recuperatoriu in raport cu potentialitatile lor.

BIBIOGRAFIE

1. American Psychiatric Association, DSM-III, Manuel diagnostique et statistique des troubles mentaux. Masson, Paris, 1983.

2. Arcan, P., Ciumageanu, D., Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timisoara, 1980.

3. Busemann, A., Psychoiogies des deficiences intelectuelles. P.U.F., Paris, 1966.

4. Cantor, G.N., Brison, D.W., 'Defmition, Diagnosis and Clasification', in Baumeister, (red.), Mental Retardation Appraisal. Education and Rehabilitation, Press Ltd., London, 1967.

5. Chiva, M., Debiles normaux. debiles patologiques, Ed. Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1973.

6. Doll, E.A., 'The Esentials of an Inclusive Concept of Mental Deficiency', in American Jr. Ment. Defic., 46. 1981.

7. Drutu, L, lonescu, Gh., 'Psihologia deficientilor mintali', in Psihologia educatiei si dezvoltarii. Editura Academiei, Bucuresti, 1983.

8. Drutu, L, Mare, V., Preda, V., Defectologie. litografiat, Universitatea 'Babes-Bolyai', Cluj-Napoca, 1989.

9. Drutu, L, Psihopedagogia deficientilor mintali. Curs litografiat, Universitatea 'Babes-Bolyai', 1995.

10. Grossman, H.J., (ed.), Clasification in Mental Retardation. American Journal on Mental Retardation, Washington, 1983.

11. Grossman, H.J., (ed.), Manual on Terminology and Classiflcation in Mental Retardation, 1977, revision, American Association on Mental Deficiency, Washington, 1977.

12. Gunzburg, H.C., 'The Physical Environment of the Mentally Handicapped', IX, 'The Search for a Home Environment', in British Journal of Mental Subnormalitv. 20. 1974.

13. Huber, A.M., 'Nutrition and Mental Retardation', in J.L. Matson, J.A. Mulick, (ed.), Handbook of Mental Retardation. Pergamon Press, New York, 1983.

14. Inhelder, B., Le diagnostic du raisonnement chez le debiles mentaux. Delachaux, Niestle, Neuchatel, 1969.

15. Kulcsar, T., 'Definirea deficientei mintale', in Revista de psihologie, nr. l, 1981.

16. Nihira, K., 'Assessment of Mentally Retarded Individuals', in B.B. Wolman, (ed.), Handbook of Intelligence: Theories, Measurements and Applications, J. Weley and Sons, New York, 1985.

17. O'Connor, N., Hermelin, B., Speech an Thought in Severe Subnormality, Pergaman Press, Oxford, 1963.

18. Paunescu, C., Deficienta mintala si organizarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

19. Paunescu, C., Deficienta mintala si procesul invatarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

20. Pevzner, M.S., Vlasova, T.A., Despre copiii cu abateri in dezvoltare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

21. Rey, A., L'examen clinique en psychologie, P.U.F., Paris, 1964.

22. Rosea, M., Psihologia deficientilor mintali. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

23. Stamback, M., La motricite chez Ies debiles mentaux, E.P.M.E., Paris, 1967.

24. Sternberg, R.J., Beyond I.Q., A Triarhic Theory of Human Intelligence, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York, New Rechelle, Melbourne, Sydney, 1986.

25. Stoenescu, A., 'Terminologie si clasificare privind deficienta mintala', in Rev. de Psychologie, l, 1973.

26. Tredgold, A.F., A Text-book of Mental Deficience, Wiliam and Wilkins, Baltimore, 1952.

27. Zazzo, R., Debilitatile mintale, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979.

28. Zigler, E., 'Research an Personality Structure in the Retardate', in R. Ellis, (red.), International Review of Research in Mental Retardation, Academic Press, New York, 1966.