Educatia si scoala contemporana la granita dintre modernism si postmodernism - deziderate si extensii in practica educativa

Educatia si scoala contemporana la granita dintre modernism si postmodernism - deziderate si extensii in practica educativa

Important este nu sa spunem liber ce gandim ci sa simtim ca putem gandi liber

Una din provocarile deja lansate in societatea contemporana este necesitatea regandirii scolii, a educatiei formale, alaturi de cea nonformala si informala, in variatele lor forme de articulare. Ca subsistem al macrosistemului de educatie, sistemul scolar, prin oferta sa educativa, contribuie la structurarea traiectelor de (auto)formare si (auto)dezvoltare a personalitatii individului, pregatindu-l pentru a fi un beneficiar pretentios al educatiei permanente.

Asa cum remarca profesorul Emil Paun, "scoala contemporana functioneaza, in mare masura, in spatiul deschis si delimitat de paradigma modernitatii", iar influentele postmoderniste sunt inca timide in practica educativa, chiar daca sunt resimtite tot mai des indicii teoretice interesate de orientarile propuse de postmodernism. (O "lectura" a educatiei prin grila postmodernitatii, 2002, p.13)

Temenul de modern este folosit in educatie, de obicei pentru a releva situatia avansata a prezentului in relatie cu trecutul care a fost depasit prin dezvoltare. Pentru unii, modernitatea este opusa practicilor traditionale si se caracterizeaza prin schimbare, inovatie si dinamism.

In 1987, S. Lash lanseaza propunerea de a intelege termenul de "modern" nu ca modernitate, ci in contextul semantic al modernismului. In timp ce modernitatea este prezentata ca fiind inaugurata in secolele XVI-XVII, modernismul este conceptualizat ca "ceva nou", ca "o schimbare de paradigma in arte, care incepe la sfarsitul secolului al XIX-lea" (p. 355)

Termenul de postmodernism apare pentru prima data in 1870, intr-un context artistic, cand pictorul englez John Watkins Chapman utiliza sintagma "pictura postmodernista" pentru a denumi fenomenul plastic european ulterior picturii impresioniste. Catre mijlocul secolului al XX-lea termenul capata o evolutie spectaculoasa, extinzandu-se in diferite domenii, instaurand un nou stadiu al istoriei.

Postmodernismul nu este doar o miscare filozofica; el poate fi regasit, de asemeni, in arhitectura, in grafica, in arta dansului, in muzica, in arta si teoria literara. Ca si curent filosofic, acesta isi trage radacinile din lucrarile precursorilor Friedrich Nietzsche, Martin

Heidegger si Georg Simmel, pentru a se consacra in partea a doua a secolului al XX-lea prin lucrarile lui Jacaues Derrida, Jean-François Lyotard*, Michel Foucault, Jean Baudrillard sau Richard Rorty**. Utilizand din punct de vedere metodologic deconstructia, postmodernismul critica fundamentele rationalist-universale ale filozofiei traditionale, * Jean-Francois Lyotard, The Postmodern Condition, trans. Geoff Bennington, Brian Massumi (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1984/1979).

** Richard Rorty, Postmodernist Bourgeois Liberalism, in Hermeneutics and Praxis, ed. Robert

Hollinger (Notre Dame, Indiana: University of Notre Dame Press, 1985). proclamand "sfarsitul marilor naratiuni intemeietoare", renuntarea la fundamente, colapsul ierarhiilor cunoasterii (preferinta pentru aspectul local in detrimentul celui universal), migrarea de la logocentrism la iconocentrism (sub influenta noilor tehnologii ale informatiei si comunicarii)

Teoretic, curentul poate fi asociat cu deconstruc-tivismul, cu poststructuralismul si neopragmatismul. Postmodernismul nu este in intregime original, reprezentand punerea laolalta a unor elemente venite din curente diferite, uneori chiar contradictorii, apropiindu-si, transformand si depasind, de exemplu, structuralismul francez, romantismul, fenomenologia, nihilismul, popu-lismul, existentialismul, hermeneutica, marxismul occidental, teoria critica si anarhismul. In comun cu Nietzsche si Heidegger, postmodernistii impartasesc scepticismul fata de posibilitatea adevarului, ratiunii si universaliilor morale, o convingere ca termeni ca bine si rau sunt inadecvati, de unde rezulta insistenta ca interpretarile subiective si conflictuale sunt cele mai apropiate de posibilitatea oamenilor de a ajunge la "intelegere" (G. Vattimo, 1993). Anumite variante ale postmodernismului, ca si nihilismul, privesc viata dintr-o perspectiva pesimista, subliniind incertitudinea intelegerii conditiei umane si faptul ca procesul cunoasterii presupune contradictie. Postmodernismul impartaseste spontaneitatea populismului si un anumit anti-intelectualism. In paralel cu anarhismul, postmodernismul chestioneaza autoritatea si impunerea arbitrara a oricarui punct de vedere singular, sistemic; ambele tolereaza perspectivele diferite, chiar contradictorii. Din existen-tialism, asa cum este formular de Sartre, este preluat antiumanismul. Hermeneutica a contribuit la critica empirismului, rationalitatii, stiintei universaliste si cauzalitatii mecanice. Din romantism, postmodernismul a mostenit critica fata de obiectiv, fata de tot ceea ce este considerat permanent, fata de unitatea timpului si spatiului, dezvoltand accentul pe trairi, fantezie, emotii, pe exotic, metafizic, sacru, deviant, primitiv, neobisnuit.

Ca fenomen cultural general, postmodernismul priveste cunoasterea ca produs al interactiunii dintre ideile si experientele noastre despre lume si viata. Cunoasterea nu mai este nici eterna, nici universala. Pespingand formele rigide, favorizand reflexivitatea, spontaneitatea si descentralizarea, postmodernismul este preocupat de organizarea cunoasterii.

In societatile moderne, cunoasterea e echivalenta cu stiinta si e importanta in sine.

Oamenii cauta caile optime pentru a dobandi "cunoastere", "stiinta" din cat mai multe domenii, considerand ca astfel vor fi recunoscuti drept persoane educate. Intr-o societate postmodernista, cunoasterea trebuie sa fie functionala, utila; inveti nu doar pentru "a sti" si a stoca o serie de informatii din diferite domenii, pentru a demonstra cat de "educat esti", ci, inveti pentru "a face", pentru "a folosi" ceea ce sti, pentru "a aplica" ceea ce ai acumulat, in folosul tau si al celorlalti. A sti ce sa faci cu ceea ce ai invatat este dezideratul major al educatiei postmoderniste.

Discursul societatilor moderne este exact, precis, pragmatic si riguros. Postmodernistii prefera stilul literar, respingandu-le pe cele conventionale, academice si punand accent pe emotie si pe relativism. Predictia si cauzalitatea sunt inlocuite de intertextualitate - concept care este un substitut post-modern pentru explicatia cauzala din stiinta sociala moderna (Rosenau, 1992, p. 12). Intertextualitatea este o metoda interactiva care implica o negare puternica a posibiitatii cauzalitatii directe, deoarece, intr-o lume in care orice este legat intr-un mod absolut interactiv, prioritatea temporara, solicitata de cauzalitate, este aproape imposibil de stabilit.

Postulatele curentului postmodernist in educatie solicita apropierea individului de lumea reala cu contradictiile si complexitatea ei, cu disfunctiile, dezechilibrele ei, pentru a gasi solutiile de contestare si de recladire optime. (vezi Elena Joita, 2002, p. 27). Vorbind despre dezideratele educatiei post-moderniste, Annette Gough (2001) specifica faptul ca este necesara recunoasterea si stimularea dezvoltarii constructelor cognitive ale copiilor, a caror origine se afla in social, interesandu-ne de procesul lor sociogenetic. Ea enunta imperativ faptul ca avem nevoie de o (post)moderna stiinta a educatiei, una care este democratica si recunoaste constructele sociale si natura multiculturala a stiintei in contextul sau global. Avem de asemeni, nevoie de o pedagogie care atrage atentia asupra procesului direct in care cunoasterea este produsa si recunoscuta, in care agentii cunoasterii sunt concreti, vizibili si amplasati social.

Analizand comparativ pedagogia traditionala si cea postmodernista putem face urmatoarele distinctii:

PEDAGOGIA TRADITIONALA

PEDAGOGIA POSTMODERNISTA

Educatorii sunt transmitatorii cunoasterii. Cunoasterea inseamna putere. Relatiile pedagogice sunt bazate pe autoritatea profesorului si pe dominarea elevului de catre cel care se constituie ca sursa unica, veritabila, de cunostere.

Educatorii sunt facilitatorii cunoasterii si participa la construirea cunoasterii. Cunoasterea se realizeaza pentru ca este utila.

Relatile educator-educat sunt deschise, bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv si pe cooperare.

Structurarea monodisciplinara a disciplinelor de invatamant in planul curricular.

Favorizarea legaturilor si abordarilor transdisciplinare si pluridisciplinare.

Accentueaza si valorizeaza excesiv functia informativa, de instruire in raport cu functia formativ-educativa.

Important este cum foloseste elevul/studentul ceea ce a invatat, accentul punandu-se pe formativ, pe dezvoltarea proceselor cognitive.

In demersurile didactice, profesorul este cel care decide cum, cat si de ce transmite cunostintele. Momentele de initiativa si de autonomie ale elevilor sunt reduse.

Redimensioneaza relatia profesor-elev, punand accent pe dialog, pe procesele de negociere. Favorizeaza invatarea autonoma. Elevul/studentul intervine permanent in deciziile privind ce vrea sa invete, cum va folosi ceea ce a dobandit si care vor fi modalitatile de evaluare.

Focalizarea pe dimensiunea instrumentala a procesului de invatamant, existand riscul rigiditatii si al rutinismului si al rationalizarii extreme din partea profesorului.

Are in vedere dimensiunea structurala a procesului de invatamant, vizand adaptarea resurselor pedagogice angajate in vederea sporirii calitatii activitatii didactice. Promoveaza colaborari stanse ale scolii cu comunitatea educativa.

Lectia este proiectata ca o succesiune de momente standardizate, rezultat al perspectivei determinist-mecaniciste intre obiective si situatiile de invatare create.

Lectia este un proces dinamic care se pliaza dupa specificul, nevoilor, preferintelor si rezistentelor elevilor. Se incurajeaza participarea elevilor la construirea ei.

Cultura devine obiect de studiu despre care elevii trebuie sa invete, insa ea poate constitui un obstacol in calea invatarii. Elevii proveniti din diverse culturi trebuie sa fie pregatiti si familiarizati cu cultura promovata de scoala.

Culturile sunt respectate, nu numai pentru ca au valoare egala ci si pentru ca se constituie in realitati la fel de importante. Elevii care apartin minoritatilor culturale sunt stimulati sa-si pastreze valorile, luptand impotriva fenomenului de aculturatie.

Educatia educa tinerii in spiritul valorilor universale.

Profesorii ii ajuta pe elevi sa Educatia ii sprijina pe elevi sa-si construiasca propriile valori care sa le fie utile in contextul propriei le inteleaga si sa le sustina.

Valorile importante sunt rationalitatea si progresul culturii, nu si adevaruri universale.

Valori importante sunt considerate a fi: toleranta, lupta pentru diversitate si libertate, promovarea creativitatii si accentul pe emotie, pe intuitie. Pedagogia postmodernista recunoaste existenta diferentelor de perspectiva, de idei si conceptii concretizate in moduri variate de a vedea, a simti si a trai. Acest fapt se constituie intr-o preconditie a unei vieti democratice.

Scoala traditionala pregateste elevii sa stapaneasca un domeniu sau mai multe, cultivandu-le stima de sine si ajutandu-i sa se autodescopere (folosind teste obiective, de inteligenta). Scoala postmodernista considera ca respectul de sine este o preconditie pentru invatare, iar educatia poate fi inteleasa ca terapie. Educatorii postmodernisti isi ajuta elevii mai degraba sa-si construiasca identitatile decat sa le descopere.

Predarea-invatarea se desfasoara de obicei in sala de clasa. Profesorul este cel care domina, controleaza si ierarhizeaza elevii.

Activitatile au locatii variate; invatarea se realizeaza nu numai in clasa ci si in comunitate. Predarea presupune asigurarea sinergiei intre informatiile provenite pe cai formale cu cele din surse nonformale si informale, interconectarea experientelor de invatare prin excursii, prezenta unor invitati in clasa, vizite la muzee, vizionarea de filme.

Reintoarcerea elevilor catre lume, promovand investigatiile, interogatiile, discutiile. Se renunta la control, punandu-se accent pe proces. Profesorul este animator, moderator.

Evaluarea este standardizata.

Se folosesc banci de teste grila. Profesorul este cel care detine controlul asupra modului cum, cand si din ce se realizeaza evaluarea.

In evaluare sunt favorizate procesele de negociere care implica conlucrarea decisionala dintre elevi/student si profesorul evaluator. Se evalueaza in comun munca realizata impreuna si efectele reale ale formarii.

Sanctiunile vin din insasi finalitatea si calitatea muncii.

Clasele de elevi in viziune postmodernista, sunt privite de catre Peter Appelbaun (2001), drept adevarate comunitati de cercetare, demonstrand importanta socialului pentru intreaga invatare. Scopul nu este neaparat cel de a-i antrena pe elevi in formularea de raspunsuri la intrebarile si problemele enuntate, ci mai mult, de a-I ajuta sa descopere caile de a pune intrebari si de a critica problemele. Comunitatile de invatare create in scoala postmodernista necesita abandonarea practicilor care intaresc ierarhia in favoarea strategiilor care difuzeaza si decentreaza puterea.

Profesorul postmodernist se afla in relatie de parteneriat cu elevii sai, negociind obiectivele invatarii, precum si formele si modalitatile de evaluare. El trateaza clasa scolara ca pe o lume reala, analizandu-i regulile explicite si implicite si valorificand lumea reala ca pe o inepuizabila scena a situatiilor de invatare. In scoala postmoderna nu sunt valorizate ierarhizarile rezultate din evaluari, punandu-se accent pe responsabilitatea celui care invata, ca sursa motivationala. Particularitatile individuale si motivationale sunt respectate si valorificate, si pe aceasta baza se construiesc alternative educationale. Metodele didactice folosesc exprimarea personala, atitudinea reflexiva si critica, autonomia individului dar si a grupului, stimuland invatarea prin cooperare, pentru a induce dezvoltarea personala prin actiuni de autoconstientizare in cadrul grupurilor mici.

Scoala postmodernista, prin educatia si instruirea de care este responsabila, are ca preocupari fundamentale nu numai investirea elevilor cu un sistem de cunostinte ci si indrumarea si stimularea lor in directia dezvoltarii cognitive, afective, sociale, a exersarii abilitatilor in contexte variate, in vederea pregatirii acestora pentru integrarea optima in activitatea si viata sociala. Premisele dezvoltarii mecanismelor interne ale cunoasterii isi gasesc o concretizare adecvata in situatiile in care individul este pus in situatii reale de actiune asupra problemelor de rezolvat. Elevul/studentul trebuie solicitat sa ia contact cu realitatea cat mai des posibil, pentru a adopta decizii promte si potrivite.

Individul postmodern este "relaxat si flexibil, orientat spre emotii, trairi si simtiri interioare, manifestand o atitudine de "fii tu insuti!". (Rosenau, 1992, p. 53). In demersurile didactice, el trebuie privit in dubla ipostaza: ca subiect al propriei formari si ca agent al influentei sociale si prin aceasta, al autoformarii.

Scopul stiintelor educatiei post-moderniste este - dupa cum afirma Matthew Weinstein (2001) - nu doar de a intelege stiinta ci si de a simti emotia de a o studia; educatia trebuie sa fie cea care sa determine indivizii sa fie intr-o continua stare problematizanta, o stare in care permanent sa-si puna intrebari si sa caute raspunsuri.

Scoala postmodernista trebuie sa formeze agentii sociali capabili de diagnostic, de interventie si de schimbare a cadrului existential.

In politica educationala postmodernista se precizeaza necesitatea accentuarii preocuparilor de a asigura dezvoltarea si trainingul capacitatilor si abilitatilor intelectulale si practice. Postmodernismul solicita din partea scolii si a indivizilor raspunsuri la intrebari de genul:

- Ce vei face dupa ce ei absolvi?

- Cum vei folosi ceea ce ai invatat?

- Cum iti vei imbunatatii viata aplicand ceea ce sti?

Utilitatea este unul din cuvintele cheie in educatia postmodernista. Paradigma curentului postmodernist avan-seaza ideea conform careia este necesar in introducerea scoala a noilor tehnologii pentru ca invatamantul sa tina pasul cu continua transformare socioeconomica si cu rapida digitalizare a culturii. Motto-ul politicii postmoderniste este: "gandeste global, actioneaza local" - fara a te incurca in detalii.

"Pentru cei mai multi dintre analistii si expertii actuali in teoria curriculum-lui, spatiul clasei pare a fi o cutie neagra, insuficient cunoscuta si de multe ori ignorata. Ori in termenii perspectivei postmoderniste, ceea ce se petrece in clasa este cel mai important lucru. Mesajul principal este ca, la nivelul clasei, nu avem de-a face doar cu transmiterea unui curriculum dat si prefabricat, ci mai ales cu elaborarea si construirea cotidiana si negociata a acestuia." (Emil Paun, 2002, p. 21).

Implicatiile curentului postmodernist in practica educativa au in vedere sensibilizarea si constientizarea elevilor, de la cea mai frageda varsta in directia formarii si aplicarii conceptelor despre viata si realitatea inconjuratoare. Invatarea si scoala trebuie sa accentueze caracterul sau aplicativ, imbinand teoria cu practica, concretul cu abstractul. Aceasta deoarece, predarea si invatarea faptelor izolate, a priceperilor si deprinderilor fara a le valida practic, devine prictisitoare si lipsita de inteles. Este necesar ca elevului sa i se creeze cat mai des oportunitati de a face conexiuni intre cunostintele invatate in scoala si cele pe care le dobandeste pe cai nonformale si formale, intelegand utilitatea lor.

O alta implicatie pe care o are postmodernismul in lumea scolii este legata de modul democratic si dialogat adoptat de profesori in activitatea desfasurata cu elevii/studentii. Curentul propune ca "profesorii si elevii sa lucreze impreuna", in opozitie cu practica prin care profesorul, atotstiutor, este cel care le spune elevilor ce sa invete. Acest fapt vine sa detroneze stilul dominator, autoritar, dictatorial chiar, de predare, practicat inca in scoli. Postmodernismul promoveaza metodele dialogate, favorizand procesele de indrumare si negociere. Conlucrarea profesor-discipor, nu inseamna insa reducerea respectului fata de cadrul didactic, ci subliniaza necesitatea redimensionarii relatiei, prin considerarea sensului dublu al fluxului instructiv-educativ, al reciprocitatii invatarii deoarece si profesorii au de invatat de la elevii.

Activismul elevului/studentului implicat de strategiile folosite de catre cadrul didatic in desfasurarea activitatii de predare-invatare se constituie ca un imperativ al orientarii postmoderniste in educatie. Scoala postmodernista trebuie sa stie cum sa motiveze pe elev sa invete si cum sa faciliteze procesul invatarii, organizand si dezvoltand strategii de lucru interactive, punand accentul pe utilitatea cunostintelor si pe necesitatea insusirii lor pentru a se descurca in viata. Agentii educationali trebuie sa fie interesati de ceea ce-si doresc elevii sa invete si de ceea ce pot sa faca cu aceste cunostinte. Rolul profesorului este nu de a indopa elevii cu diverse cunostinte, ci de a le arata ce au de facut cu acestea. Daca nu suntem capabili sa vorbim de practica, nu suntem capabili sa vorbim nici despre teorie. In educatie trebuie sa le avem in vedere pe amandoua si sa le imbinam eficient.

Educatorul postmodernist este un cautator, un producator pasionat si un distribuitor de cunoastere localizata. El devine un profesor-cercetator, si prin aceasta un ganditor care reflecta la practica educativa, constient fiind de responsabilitatea sa in a cultiva la elevii sai, practici investigative si reflexive.

Caracteristic postodernismului sunt: "cautarea si acceptarea de alternative, variante (educationale), renuntarea la granita intre stiinte), ambivalenta, discontiuitate, descentralizare, fagmentare, toleranta, incertitudine, interculturalitate, globalism, indeterminare, imanenta, individualism, deconstructie, umanizarea tehnologiei, promovarea valorilor noi, divesificarea comu-nicarii s.a. " (Elena Joita, 2002, p. 28). Concretizarea in plan educational a viziunii postmoderniste poate lua forma abordarilor "noilor educatii", a alternativelor metodologice de predare-invatareevaluare, a descen-tralizarii decizionale si curriculare, a dezvotarii conduitelor democratice, a comunicarii eficiente pe toate planurile, a retehnologizarii invatamantului.

Practica instructiv-educativa poate fi regandita din perspectiva postmodernista in termenii strategiilor educationale, ai curriculumului scolar si ai comunicarii educationale. (vezi E. Macavei, 2001, pp.16-19).

Elemente ale postmodernismului sunt remarcate de Constantin Cucos (2000) in actuala reforma a invatamantului romanesc evidente prin descentralizarea manageriala, structurala si functionala a institutiilor scolare, flexibilizarea curriculumului, abordarea personalizata a strategiilor, introducerea noilor educatii ("filosofia pentru copii, micul gospodar, folclorul copiilor, micul inventator, democratia pentru copii, educatia antreprenoriala, elementele de educatie globala, rezolvarea conflictelor"), utilizarea manualelor alternative, pluralitatea modelelor de instruire. (pp. 74-77).

Concluzionand, putem spune ca pedagogia postmo-dernista are urmatoarele caracteristici:

- autoreflexivitatea - ceea ce presupune revizuirea continua;

- decentrarea si interculturalitatea - care se refera la evitarea centrarii pe o cultura dominanta si reconsiderarea culturilor marginale, ale minoritatilor care sunt la fel de importante;

- deconstructionismul - ce presupune reinter-pretarea constructiilor teoretice si reconsiderarea ideilor din perspective noi, diferite;

- non-totalitarismul, non-universalismul si non-esentializarea - se refera la contracararea viziunii totalitariste, a culturii universale si a esen-tialismului care neglijeaza diversitatile locale, alterand interpretarile;

- utilitatea - accentul se pune pe insusirea cunostintelor utile pentru viata individuala si sociala;

- dialogul si democratia - promoveaza toleranta fata de diversitatile (de idei, trairi, sentimente, opinii, interpretari etc.) din jur, favorizeaza procesele de negociere si implicare, comunicarea educationala bivalenta.

Aceste trasaturi caracteristice ale pedagogiei postmoderniste si-ar putea gasi concretizarea in activitatea didactica prin:

- crearea de alternative metodologice;

- stimularea invatarii prin cooperare si folosirea metodelor interactive de grup, insistand pe constructia progresiva a cunostintelor si abilitatilor, nu doar prin intermediul activitatii proprii, ci si prin interactiunile sociale atat dintre elevi, cat si dintre elevi si profesori, elevi si comunitate;

- accentul pus pe elev, ca agent al constructiei propriei invatari, mai mult decat pe cadrul didactic ca furnizor al cunoasterii;

- dezvoltarea autonomiei educatului in invatare, a auto-conducerii grupului-clasa (self-guvernment);

- crearea si sustinerea placerii de a invata, descoperind si aplicand, prin antrenarea motivatiei intrinseci, in opozitie cu acordarea de recompense si pedepse (evitarea "invatarii pentru nota");

- inovarea strategiilor evaluative si promovarea evaluarii dialogate (vezi cap. 7);

- valorificarea segmentului optional si realizarea "diferentierilor explicite a parcursurilor de invatare, prin livrarea de valori nonidentice, la aceasta adaugandu-se strategii de diferentiere si particularizare (prin metode, forme de realizare a invatarii, predarii, evaluarii etc.)" (Constantin Cucos, 2000, p. 76)

- abordarea unui text, a unei probleme din perspective variate si diferite;

- incurajarea viziunilor alternative si a interpretarilor specifice culturii, concomitent cu manifestarea respectului diversitatii personalitatilor si culturilor;

- negocierea rolurilor si a regulilor "jocului" didactic;

- evitarea etichetarilor si a ierarhizarilor provenite din evaluari reciproce;

- activarea imaginatiei, a creativitatii si a cercetarii prin povestirea de istorisiri, elaborarea de jurnale reflexive, cercetarea sentimentelor, elaborarea de portofolii, realizarea de proiecte;

- accentul pe analiza si ameliorare si mai putin pe santiune si control, crescand responsabilitatea personala;

Regandirile si formularile teoretice, mai mult decat cele practice, din perspectiva postmodernista asupra educatiei sunt totusi in faza de inceput si continua sa aibe tot mai multi adepti.