Metode de utilizare a indicatorilor selectivi si a corelatiilor acestora in managementul financiar al intreprinderii

METODE DE UTILIZARE A INDICATORILOR SELECTIVI SI A CORELATIILOR ACESTORA IN MANAGEMENTUL FINANCIAR AL INTREPRINDERII

1. Indicatorii financiari selectivi - instrument al gestiunii previzionale a intreprinderii

Este cunoscut faptul ca a gestiona - un termen folosit curent in limbajul actual - este sinonim cu a te ocupa de o afacere, cu a detine, primi sau elibera valori. Daca avem in vedere ordinea fireasca a infaptuirii activitatilor lucrative dintr-o intreprindere, actiunea de a gestiona este plasata intre actiunea de a directiona, orienta - deci de a decide - si actiunea de a executa. Actiunii de a directiona, respectiv a conduce, i se asociaza in mod necesar 'puterea' de a decide in privinta obiectivelor urmarite si a mijloacelor ce se folosesc in acest scop, in timp ce actiunii de a gestiona i se asociaza caracterul de 'utilizator general', printr-un responsabil, a mijloacelor ce s-au pus la dispozitie pentru a indeplini obiectivele propuse.

Intre cele doua actiuni este necesara o conlucrare permanenta pentru a se asigura unitatea de actiune a intregului sistem. Printre altele, conlucrarea , de fapt integrarea celor doua actiuni, se realizeaza prin intermediul unor diversificate fluxuri informationale, circumscrise procesului de conducere, infaptuite prin comunicarea celor implicati in cele doua tipuri de actiuni.

Unul din aspectele cele mai importante ale acestei conlucrari sau integrari, il reprezinta adoptarea modelului de gestiune si utilizarea instrumentelor adecvate pentru controlul gestiunii. Daca in privinta modelului de gestiune putem vorbi despre gestiune integrata, gestiune prin obiective, gestiune prin bugete, gestiune previzionala etc. - in privinta instrumentelor de control a gestiunii se accepta ideea ca exista patru tehnici pe care le utilizeaza intreprinderile, indiferent de modelul de gestiune adoptat si anume: tehnica costurilor, tehnica ratelor, tehnica bugetelor si tehnica tabloului de bord.

Se considera ca aplicarea tehnicii costurilor, deseori denumita a pretului de revenire, (in franceza prix de revient) constituie o prima cerinta, dar esentiala prin importanta ei, in analiza activitatii operationale pe care o desfasoara orice intreprindere fie ea de aprovizionare, productie sau comercializare. Aceasta deoarece necesitatile vitale ale intreprinderii impun cunoasterea corespunzatoare a campului sau operational vis a vis de piata pe care actioneaza. Preturile sunt cele care determina de fapt intreprinderile sa devina active in domeniul costurilor si sa adopte un anumit comportament pe piata.

Tehnica ratelor si cea a bugetelor ofera nu numai instrumentele necesare programarii activitatii, dar si instrumentele de analiza si sinteza, absolut necesare interventiei factorilor dirigenti in derularea fenomenelor si proceselor. Aceasta interventie se poate extinde in toate sectoarele si compartimentele de activitate ale intreprinderii in care pot fi identificate: centre de cheltuieli, centre de cheltuieli si venituri, precum si centre de venituri (profit) dupa caz. In plus, tehnica ratelor, asa cum am mai mentionat anterior, serveste si pentru a realiza analize pe ansamblul intreprinderii, prin comparatie cu alte firme si sectoare de activitate.

In fine, tabloul de bord, prin natura lui, este un instrument menit sa sintetizeze informatia necesara actului conducerii, continutul sau informational fiind influentat de preocuparile manageriale ale decidentului care-l foloseste.

Este adevarat ca utilizarea concomitenta sau partiala a acestor tehnici este dictata in ultima instanta de nevoile pe care le reclama conditiile pentru a asigura o mai buna desfasurare a activitatii intreprinderii. Unul va fi modul de utilizarea a acestora in intreprinderile mici care au un grad scazut de complexitate in ce priveste organizarea si in care nu avem, de regula, de a face cu delegarea puterii de decizie si altul in marile intreprinderi. in acestea din urma, cu toate ca aplicarea acestor tehnici ramane la latitudinea managerilor, ele se pot utiliza, de regula, combinat, dand posibilitatea unei consolidari continue a managementului intreprinderii si implicit a perfectionarii actiunii de a gestiona.

In ce ne priveste, in cele ce urmeaza ne vom referi la doua din aceste tehnici si anume la tehnica ratelor si tabloul de bord. Aceasta avand in vedere aplicatiile imediate pe care aceste tehnici le pot avea in gestiunea financiara a intreprinderii, pe de o parte, precum si in infaptuirea actului managerial al intreprinderii, vazuta ca sistem, pe de alta parte. Facem acest lucru in contextul in care apreciem ca in intreprinderi, in actul de conducerii, un accent deosebit se pune pe aspectul previzional si in consecinta se va apela din ce in ce mai mult la principiile gestiunii previzionale.

Esenta gestiunii previzionale consta, asa cum sustin autorii francezi , 'intr-o stare de spirit si utilizare de metode' adecvate. Starea de spirit se caracterizeaza prin studiul sistematic al datelor ce privesc activitatile periodice viitoare necesare luarii deciziilor, precum si in analiza sistematica a ecartului dintre prevederi si realizari. in acest scop, in gestiunea previzionala se recurge la utilizarea de informatii interne si externe, la instrumente de tipul celor precizate anterior, dar si a celor pe care le pune la dispozitie, de pilda, cercetarea operationala.

Intr-o prezentare schematica, etapelor pe care le presupune infaptuirea gestiunii previzionale li se atribuie urmatorul continut[3]:

a) culegerea si asamblarea informatiilor.

Informatiile interne sunt culese, cercetate si asamblate folosind tabloul de bord, si presupun analize ale ecarturilor, studii de rentabilitate pe produse, grupe de produse, sectoare si activitati, facute pe termen scurt sau lung, situatii contabile si statistice etc.; iar cele externe facute prin studii de piata proprii, analize, statistici, studii si lucrari elaborate de organisme specializate etc.;

b) elaborarea de ipoteze cu caracter de sinteza, de fapt, variante de actiune, si inscrierea lor in planuri succinte.

O astfel de etapa are drept scop de a pune in evidenta pozitia posibila a intreprinderii in raport cu factorii limitativi considerati cheie, factori ce-i conditioneaza capacitatea viitoare de actiune. Aceste planuri privesc ipoteze cu privire la proiectele de investitii si finantarea lor, la vanzari, la aprovizionari, la produse, la rentabilitate etc.

In final se elaboreaza un bilant previzional, plecand de la posibilitatea de a calcula diferite rate caracteristice (indicatori) referitoare la capital, fond de rulment, stocuri, clienti, furnizori, profit si dividende etc., care, in fapt, va servi unui control global asupra gestiunii intreprinderii, intrucat el (bilantul) rezulta din elemente previzionale apartinand unor diferite tipuri de gestiuni - comerciala, industriala, financiara etc.,- ce privesc in fond acelasi fenomen generat de derularea activitatii intreprinderii .

c) luarea deciziei, prin alegerea din ipotezele mentionate mai sus a unei singure variante considerata optima.

Cu aceasta ocazie sunt fixate obiectivele, ce sunt grupate apoi, in planul ramas definitiv, in functie de scadenta.

d) controlul realizarilor, etapa care comporta analiza sistematica a ecarturilor, prezentarea lor in tabloul de bord, spre stiinta factorilor decidenti, reconsiderarea nivelului deciziilor luate anterior, respectiv corectarea acestora ca urmare fenomenului de feed-back.

O reprezentare schematica a esentei gestiunii previzionale, a carei aplicabilitate presupune in mod necesar extinderea ei si in sfera activitatii financiare a intreprinderii, o redam in fig. 1., folosind drept sursa lucrarea autorilor francezi citati anterior .

Subliniem faptul ca in schema prezentata, pe care de altfel o apreciem a fi extrem de sugestiva, se releva prin importanta si rol tabloul de bord, studiile si planurile, bugetele-standard, precum si analizele ce privesc ecarturile realizarilor fata de previziuni. in continutul lor informational, mai mult sau mai putin extins, instrumentele si mijloacele amintite anterior, includ sau fac uz de informatia financiara si deci inclusiv de indicatorii selectivi, de regula, construiti sub forma de rate. De aici, intentia declarata de a ne opri in continuare asupra unor metode, bazate pe utilizarea ratelor, care dupa parerea noastra, prezinta o utilitate aparte in activitatea de analiza, de elaborare a studiilor, planurilor si prognozelor, precum si asupra tabloului de bord, ca principal instrument prin care se vehiculeaza spre factorul decident, cu precadere, informatii interne, urmarind sa puna accentul, de aceasta data, pe latura financiara a activitatii intreprinderii.

Fig. 1. Mecanismul gestiunii previzionale.

3. Utilizarea indicatorilor selectivi in aprecierea performantelor financiare ale intreprinderii

Problema pe care o vizam in acest paragraf este aceea de a releva continutul unor metode de folosire a indicatorilor selectivi pe baza carora intreprinderile pot fi apreciate ca avand sau nu bonitatea financiara corespunzatoare. Ele sunt totodata metode de analiza a intreprinderilor prin prisma riscului pe care acestea il reprezinta pentru un investitor, pentru banci sau pentru parteneri de afaceri, obligandu-i a fi prudenti, atunci cand aloca noi resurse si/sau se fac noi plasamente de capital. Ele ne permit a delimita firmele in intreprinderi cu bonitate financiara buna si foarte buna, satisfacatoare si slaba, precum si in intreprinderi expuse sau neexpuse dificultatilor financiare, in ultima instanta, falimentului.

Astfel de metode s-au conceput si aplicat din necesitati practice si se dovedesc extrem de folositoare, atat in contextul analizelor pe care managerii le intreprind pentru a constata care este situatia financiara a intreprinderii pe care o conduc, comparativ cu cea a altor firme din sectorul de activitate in care se incadreaza, fie ele firme concurente, cat si in cel al studiilor pe care diversi analisti, fie ei chiar parteneri de afaceri, le fac atunci cand sunt preocupati sa cunoasca tendintele ce se manifesta in evolutia firmei, a performantelor sale de piata.

Metodele de acest fel se doresc a fi cat mai simple, usor de folosit, indiscutabile in privinta concluziilor si sa ofere un punct de vedere in analiza sau cercetarile pe care le intreprind specialistii financiari ai firmelor, cei din banci sau organisme specializate, atunci cand se evalueaza situatia financiara a unei intreprinderi si odata cu aceasta riscul la care ea se expune.

Nu putem face un inventar al tuturor metodelor posibile de utilizat in acest scop, ci doar de a prezenta cateva dintre ele, care noua ni se par mai reprezentative prin eficacitatea lor si, odata cu aceasta, de a releva preocuparile ce se manifesta in acest domeniu.

3.3. Metoda evaluarii capacitatii intreprinderii de mobilizare a resurselor financiare

Asa cum am mai precizat, intreaga existenta a intreprinderii este legata de risc. Analizele financiare permit o apreciere rapida si sintetica a riscului. O intreprindere cu rentabilitate, solvabila, deci cu structuri financiare coerente, adaptabila la schimbari, teoretic nu prezinta risc. Cu toate acestea, si ea este expusa riscului, intrucat este nevoita sa suporte in permanenta un anume grad de incertitudine generat de, mediul economic si cel financiar in care convietuieste, de piata luata in ansamblul ei.

Riscul intreprinderii este intotdeauna legat de viitor, motiv pentru care el este apreciat in mod subiectiv, cu atat mai mult cu cat datele referitoare la acesta nu pot fi considerate informatii certe. Dar oricum, la un moment dat, riscul trebuie evaluat, fie de catre factorii din interiorul intreprinderii, fie de catre cei din afara ei, intrucat fara aceasta nu se pot lua decizii cu privire la evolutia viitoare a firmei.

Se stie ca in masura in care intreprinderea se afla intr-o zona de risc din ce in ce mai pronuntat, ea este nevoita sa adopte decizii prin care sa-si modifice strategia. Aceasta reclama la randul ei, si in mod necesar, existenta asa numitei capacitati de mobilizare a resurselor financiare, ca suport al finantarii schimbarilor de anvergura ce vor urma, dar si ca stare de sistem.

Prin evaluarea capacitatii de mobilizare se verifica a priori accesul intreprinderii la mijloacele de finantare necesare pe care le reclama noua strategie, cu luare in considerare a regulilor de comportament financiar pe care le impune economia de piata.

Stim ca intreprinderile pot face uz de 3 modalitati, considerate principale, de procurare a resurselor financiare trebuitoare si anume:

a) autofinantarea, masurata prin ceea ce s-a denumit anterior cash-flow si care defineste capacitatea globala de autofinantare a intreprinderii intr-un exercitiu financiar dat;

b) aportul la capitalul propriu, altfel spus, cresterea capitalului social, obtinuta, de regula, prin atragerea de investitori ca urmare emiteri de noi actiuni;

c) imprumuturile (obligatare si bancare).

Pentru a putea aprecia capacitatea unei intreprinderi de mobilizare a resurselor financiare este necesar sa dispunem de instrumente de lucru specifice, precum si de metode de utilizare a acestora. Asupra lor incercam sa ne oprim in continuare, fara a avea pretentia ca vom putea epuiza toate aspectele.

O manevra de anvergura tine intotdeauna de modificarea strategiei intreprinderii si impune in mod necesar o anumita suplimentare a resurselor de finantare. Aceasta obliga, la randul ei, la o evaluare a cererii de resurse si apoi la o comparatie a acesteia cu suma posibila de resurse financiare la care intreprinderea poate avea acces in functie de situatia financiara in care se afla. Tocmai dimensiunea acestei sume accesibile de resurse financiarele permite sa masuram ceea ce ante­rior am numit capacitatea de mobilizare financiara a intreprinderii. Am putea spune ca aceasta defineste de fapt capacitatea globala de finantare a intreprinderii conexata unei manevre strategice date (precizate). Ea se stabileste potrivit unei relatii de cuantificare de forma:

Capacitatea Capacitatea Capacitatea Capacitatea

de mobilizare = de autofinantare + de sporire a + de imprumut

financiara capitalului

propriu

(cash-flow) (Aportul nou (bancar si obligatar)

de capital)

Fara a intra in prea multe detalii, incercam in continuare o definire a fiecarui termen in parte.

A. Capacitatea de autofinantare (cash-flow) este menita sa masoare capacitatea intreprinderii de a genera, prin simpla gestionare in conditii date a activelor sale, noi resurse de finantare. Asa cum s-a mai aratat in lucrare, el se poate determina potrivit relatiei:

Cash-flow = (Profitul net+Amortis+Rezerva pt. pierderi si chelt. recuperabile) -Dividende

Dimensiunea cash-flow-ului reprezinta suportul manifestarii autonomiei intreprinderii, a managementului sau, in privinta finantarii unor proiecte de investitii viitoare pe seama resurselor sale interne. Dupa cum bine ne putem da seama aceasta depinde de eficienta utilizarii fondurilor, de politica de amortizare aplicata, de posibilitatile financiare ce permit crearea de rezerve, de fiscalitate si evident de politica de distribuire a dividendelor. in masura in care cash-flow-ul devine insuficient, este evident ca intreprinderea va fi nevoita sa recurga la surse de finantare externe.

B. Capacitatea de sporire a capitalului propriu sau aportul de capital, ca element al capacitatii de mobilizare financiara, se concretizeaza in cresterea de capital social, fie prin atragerea de noi investitori (emisiunea de noi actiuni), fie prin sporirea acestuia pe seama rezervelor legale si facultative constituite anterior si nefolosite.

Cu siguranta ca pentru a obtine aportul actionarilor la finantarea noilor proiecte, intreprinderea va trebui sa etaleze o capacitate de atragere a investitorilor. Aceasta este data, pe de o parte, de 'atractivitatea financiara' pe care o exprima randamentul capitalului investit de actionari, iar pe de alta parte de speranta (garantia) obtinerii unei remuneratii viitoare sub forma dividendelor, cat mai consistenta posibil.

Pentru a masura aceasta capacitate de atragere a investitorilor etalata de intreprindere se pot folosi indicatori selectivi, construiti sub forma de rata. Cei mai semnificativi ni se par a fi urmatorii:

a) rata rentabilitatii capitalului permanent, care exprima randamentul financiar al capitalului investit si care, asa cum am mai aratat, se obtine prin produsul a doua rate: rata profitului si numarul de circuite anuale ale capitalului. Deci:

b) gradul de indatorare pe termen lung denumit deseori si rata parghiei financiare, stabilita potrivit relatiei:

Practic indicatorul masoara partea din capital ce urmeaza a fi remunerata anual cu dobanzi fixe, stabilite apriori, spre deosebire de restul de capital investit, ce va fi remunerat in functie de rentabilitatea intreprinderii prin dividende.

Prin intermediul acestui indicator actionarii verifica daca intreprinderea le este in continuare sub control sau nu si daca aceasta a utilizat cat mai eficient posibil parghia imprumuturilor, stiut fiind faptul ca, in conditii normale, acestea din urma au un cost (procentual) mai scazut decat rata profitului detinut.

Practica dovedeste ca este extrem de greu sa se accepte ca nivelul cifric al acestui indicator sa depaseasca 0,5, deoarece actionarii devin extrem de atenti si dinamici atunci cand el se apropie de 0,4, intrucat ei considera ca se creaza un pericol pentru independenta firmei pentru controlul pe care acestia il pot exercita asupra managementului intreprinderii.

c) rata garantarii dividendelor, construita dupa relatia:

Este menita sa puna in evidenta capacitatea intreprinderii de a distribui dividende, ca urmare a unei exploatari normale a aparatului sau productiv. Prin exceptie, pentru o intreprindere considerata cu o sanatate financiara buna, ea poate fi inferioara lui 2.

d) rentabilitatea capitalului social a carei rata se construieste potrivit raportului:

Aceasta exprima, pentru investitor, randamentul final, real, al plasamentului sau de capital. Nivelul sau nu trebuie sa fie inferior ratei inflatiei si, pentru a spori interesul potentialilor investitori, de regula, superioara rentabilitatii oferite de alte plasamente de capital, cum ar fi spre exemplu depunerile la casele de economii sau in conturi bancare (la vedere si pe termen), achizitionarea de obligatiuni, de bonuri de tezaur sau certificate de depozit, plasamentele in fonduri mutuale etc.

Raspunsul in privinta cresterii aportului de capital , in ultima instanta, este dat de catre investitorul potential, care are mentalitatea sa, comportamentul sau, dar care poate fi influentat de performantele anterioare ale firmei, de situatia ei financiara, prezenta si viitoare, de cotatia la bursa, de rentabilitatea unui viitor proiect de investitii promovat de intreprindere, fie pe piata interna, fie pe cea externa etc.

C. Capacitatea de imprumut sau mai bine zis de mobilizare a imprumuturilor, constituie, in contextul vietii economice cotidiene, unul din elementele cheie ale capacitatii de mobilizare financiara a firmelor. Aceasta si ca urmare a rolului si importantei ce s-a acordat creditului in general, creditului bancar in special, in cadrul mecanismului economico-financiar aplicat in tarile cu economie de piata consacrata.

Este evident ca o firma, careia ii sunt de la inceput insuficiente resursele de finantare obtinute pe calea autofinantarii (cash-flow) pentru a finanta ceea ce am numit anterior o 'manevra strategica' si care nu poate face apel cu operativitate la un aport de capital propriu precum si la un imprumut obligatar pe masura asteptarilor, este nevoita, in ultima instanta, sa apeleze la imprumutul bancar. Bancherul, la randul sau, stiut fiind faptul ca riscul intreprinderii este in egala masura si riscul celui care finanteaza (in cazul nostru crediteaza), cere garantii. Acestea sunt reprezentate in final tocmai de valorile pe care el le recupereaza prin solutia extrema a vanzarii, in situatia in care debitorul sau (intreprinderea) ajunge in punctul critic al dificultatilor sale financiare, la faliment.

Fenomenul care se produce astazi in viata firmelor din tari cu economie consacrata nu este acela de constrangere din partea bancilor si a limitarii accesului la imprumutul bancar. Dimpotriva, principiul care sta la baza relatiei 'banca-client' are cu totul si cu totul alta dimensiune. in esenta el se bazeaza pe rationamentul: 'client cu situatie financiara buna - banca prospera', 'banca prospera - servicii bancare de calitate pentru clienti', chiar si in cazul in care acestia au dificultati financiare. Se apreciaza ca este de datoria bancii sa-si epuizeze toate mijloacele de care ea dispune pentru a contribui la prosperitatea financiara a clientilor sai, iar in caz de dificultate, la redresarea situatiei acestora.

Cu toate acestea, nu trebuie sa ne inchipuim ca bancile nu iau in seama riscul atunci cand imprumuta clientii si ca ele nu manifesta suficienta prudenta in creditare.

Fara sa intram in prea multe detalii trebuie sa precizam ca ori de cate ori se solicita imprumuturi bancare pe termen mediu si lung, destinate investitiilor, in prealabil, bancherul va proceda de fapt la evaluarea capacitatii de imprumuta, clientului sau. Va incepe prin a studia structura financiara si de capital a intreprinderii. Va stabili mai intai daca intreprinderea dispune de un fond de rulment net pozitiv suficient, ca o expresie si garantie a existentei echilibrului financiar functional, iar apoi va analiza gradul de indatorare, prin intermediul a doua rate considerate semnificative:

a) gradul de indatorare pe termen lung, cuantificat prin raportul 'capital permanent/ datorii pe termen mediu si lung'.

Se apreciaza ca in conditiile unei bune gestiuni, nivelul indicatorului nu poate fi inferior lui 2, de unde rezulta ca regula aplicata este:

b) gradul de autonomie financiara, stabilit potrivit raportului 'capital propriu/ capital imprumutat'.

Nivelul sau cifric se doreste a fi cat mai mare posibil, dar justificat economic, intrucat el pune in evidenta tocmai dependenta intreprinderii fata de creditorii sai. Daca este un nivel scazut, acesta exprima de fapt o subcapitalizare si, in consecinta va constitui o limita in privinta alegerii si apoi a finantarii unei noi strategii.

Asa dupa cum ni se sugereaza , pentru a putea obtine noi credite, rigorile activitatii bancare obliga intreprinderile sa indeplineasca simultan doua reguli, con­siderate de baza, ale structurii financiare (in calcule luandu-se in considerare si creditul solicitat), si anume:

b₁)

unde datoriile pe termen mediu si lung (DTML) includ toate imprumuturile cu scadenta mai mare de un an inclusiv anuitatile ce privesc creditul-bail, iar capitalul propriu include capitalul social si rezervele constituite in mod legal, obligatorii si facultative:

b₂)

unde datoriile pe termen mediu (DTM) se obtin prin diminuarea datoriilor pe termen mediu si lung (DTML) cu suma imprumuturilor cu scadenta mai mare de 5 ani.

Pe baza nivelului efectiv inregistrat de acesti indicatori, bancherul determina mai intai capacitatea teoretica de indatorare a intreprinderii in cauza, obtinand astfel informatia cu privire la posibilitatea acordarii noului imprumut solicitat. Este evident ca dimensiunea viitoarelor imprumuturi posibile de acordat va fi data tocmai de ecartul pe care nivelul efectiv al indicatorilor mentionati mai sus il inregistreaza fata de nivelul considerat limita (0,66 in primul caz; 1 in cel de-al doilea caz).

Odata ce a studiat structura financiara a intreprinderii si a stabilit capacitatea teoretica de indatorare, bancherul va incepe o noua faza a muncii sale de analiza. El va evalua capacitatea de rambursare a creditului. in acest scop va verifica mai intai daca suma cumulata a in cash-flow-ului, din perioada pentru care se solicita imprumutul, egaleaza sau depaseste suma imprumutului solicitat. in caz contrar, cu toate asigurarile pe care intreprinderea i le va da, el risca, ca la sfarsitul perioadei, sa ramana cu un sold nerambursat al imprumutului acordat. Aceasta numai daca clientul sau nu va avea capacitatea de a obtine noi imprumuturi pentru a rambursa pe cele contractate anterior.

Bancile urmaresc cu insistenta existenta unei coerente in privinta rambursarii imprumuturilor acordate intreprinderilor, alegand si respectand una din urmatoarele reguli considerate de baza :

Neincadrarea nivelului cifric al indicatorilor in limitele precizate mai sus pune in evidenta existenta unui risc prea mare in privinta rambursarii viitorului imprumut ce se va acorda, intrucat in acest fel se dovedeste ca intreprinderea nu este capabila sa degajeze fluxuri banesti, pe seama carora sa-si reinoiasca, in masura dorita, resursele de finantare, printr-o exploatare normala a aparatului sau productiv.

In finalul demersului sau, bancherul mai are de rezolvat o problema importanta si anume, de a stabili capacitatea de garantare materiala a imprumutului pe care o poate etala clientul sau. Prin aceasta el verifica practic garantia materiala pe care o prezinta firma in cazul in care se va ajunge in situatia de a-i fi lichidate activele. Aceasta capacitate poate fi definita printr-o cota parte din imobilizarile nete inscrise in bilantul firmei, stabilita dupa ce s-a verificat valoarea de piata a acestora, si s-a luat in considerare faptul ca, in caz de lichidare, o parte a valorii de lichidare a intreprinderii va fi utilizata cu prioritate pentru acoperirea unor creante considerate privilegiate. Ca regula insusita de practica din tarile cu economie de piata consacrata se admite drept capacitate de garantare materiala a imprumutului o cota de cel mult 50 la suta din imobilizarile nete ale intreprinderii .

In concluzie se desprinde, ca o norma de lucru, faptul ca bancherul stabileste capacitatea de imprumut a. unei intreprinderi tinand seama de o cota, reprezentand rata de indatorare, pe de o parte si o suma, ce defineste capacitatea de rambursare si de garantare, pe de alta parte.

Important este sa subliniem ca odata stabilita, capacitatea de imprumut (bancar) este luata in considerare la determinarea capacitatii de mobilizare financiara a intreprinderii.

Odata definita, capacitatea de mobilizare financiara a intreprinderii, ca expresie a masei potentiale de resurse de finantare la care aceasta poate avea acces la un moment dat, sau pentru o perioada data este comparata cu cererea de resurse, rezultand in final posibilitatea sau dupa caz nonposibilitatea finantarii integrale a manevrei strategice dorite, menita, in conceptia managerului sau, sa contribuie la sustinerea sistemului intreprinderii in mediul economic in care el actioneaza.