Timp de peste un secol, Anglia a luptat pentru consolidarea si marirea posesiunilor sale in Franta si chiar si-a revendicat pretentiile la tronul Frantei. Insa in ciuda unor victorii spectaculoase, eforturile Angliei s-au dovedit zadamice.
Razboiul de o suta de ani dintre Anglia si Franta a durat din 1337 pana m 1453. Acesta nu a fost de fapt un singur razboi, ci o serie de conflicte intrerupte de perioade lungi de pace. Principala sa cauza, daca privim in urma la cucerirea normanda din 1066, era faptui ca regele Angliei era si unul dintre cei mai mari nobili ai Frantei, controlind teritorii intinse din interiorul acesteia.
Regii francezi au privit aceasta situatie ca pe o amenintare si au incercat sa reduca din proprietatile monarhului englez. Din acest punct de vedere, razboiul de o suta de ani reprezenta etapa finala a unui conflict ce durase deja peste 300 de ani.
Izbucnirea razboiului
Cand Edward al Ill-lea a devenit rege al Angliei, principala sa proprietate din Franta era ducatul de Aquitaine din sud-vest.
Prima batalie a fost data la Sluys, in Flandra, in 1340. Scopul flotelor militare medievale era apropierea de inamic si legarea corabiilor unele de altele, formand astfel o platforma pe care sa se poata lupta.
Neintelegerile asupra acestuia si faptui ca francezii ii sprijineau pe dusmanii scotieni ai lui Edward, au dus la izbucnirea unui razboi la care Edward probabil se astepta. Acesta era o figura militara, avand alaturi o aristocratie nelinistita pe care o tinea ocupata cu aventuri straine incitante.
Razboiul le-a oferit englezilor posibilitatea de a jefui si de a-si insusi averi in urma
rascumpararii prizonierilor de rang inalt de fapt multe campanii englezesti pareau expeditii de jafuri in timpul carora zone intinse ale Frantei erau devastate. Din fericire pentru englezi, toate invaziile se indreptau in aceeasi directie, iar razboiul a avut loc doar pe teritoriu francez, din pricina unei victorii navale la Sluys (1340) ce i-a oferit Angliei controlul asupra Canalului Manecii pentru mai mult de 30 de ani.
Pretentie la tron
La incepulul conflictului, Edward al III-lea a ridicat miza prin pretentia la tronul Frantei, bazandu-se pe faptui ca mama sa fusese fiica unui rege francez, Filip Cel Drept, in timp ce Filip al VI-lea era doar descendent al fratelui mai tanar al acelui rege. Ca replica, avocatii francezi au declarat ca dreptui la tron nu putea fi asigurat de o femeie.
De vreme ce Filip se afla in functie, Edward nu se putea astepta sa i se implineasca dorinta. Insa, probabil ca acesta a considerat-o o buna tocmeala, cand cele doua parti au ajuns la negociere si, de asemenea, a creat motive de nemultumire fata de Filip al VI-lea, in special celor din familia Fleming, o scuza legitima pentru a-si schimba loialitatea. Totusi, victoriile Angliei in Franta au fost insemnate, iar pretentia la tron a jucat un rol important in ultimele etape ale razboiului.
Pe uscat nu au avut loc batalii decisive in primele faze. Urmand o traditie engleza, Edward a infiitat o coalitie anti-franceza ce cuprindea Flandra si printii germani. Aceste aliante n-au reusit mare lucru, iar propriile incursiuni ale lui Edward in Franta au fost distrugatoare, dar fara o valoare militara directa. Uneori ambele parti propuneau rezolvarea conflictelor intr-o maniera cavalereasca, la o singura intalnire, inainte de a se gandi mai bine si de a se retrage.
Victoria englezilor de la Crecy, din august 1346, a fost rezultatui deciziei de a lua o pozitie defensiva avantajoasa, folosind o forta militara mai bine organizata si o arma deosebit de eficienta: arcul alungit.
Prima victorie
Prima mare victorie nu a fost deloc una cava¬lereasca. !n 1346, armata lui Edward a fost incoltita pe teritoriu strain, si silita sa dea batalia de la Crecy. Mai degraba disperarea decat priceperea militara i-a determinat pe englezi sa foloseasca tacticile neortodoxe pe care Ie experimentasera, mai inainte, pe scotieni in loc sa incalece si sa intalneasca cavaleria franceza intr-o confruntare deschisa, ei au descalecat, luand o pozitie defensiva, aliniind arcasii in apropierea taberei adverse.
Cand francezii au atacat, au fost decimati de un purhoi de sageti, prabusindu-se in fata englezilor. Acest lucru a fost repetat de mai multe ori, multi membri ai aristocratiei franceze cazand pe campul de lupta, mainte ca insusi Regele Filip sa fuga.
Batalia de la Crecy i-a transformat in erou pe Edward al Ill-lea si a mentinut entuziasmul englezilor fafa de razboi. Aceasta i-a determinat pe francezi sa fie precauti in atacuri, in timp ce Edward a asediat si a capturat portul Calais - victorie insemnata, deoarece acest port a ramas in mainile englezilor o perioada de peste 200 de ani.
Razboiul continua
In ciuda suferintelor provocate dc ciuma "Moartea Neagra" in ambele tari razboiul a continuat. Filip al Vl-lea a murit in 1550 si a fost urmat la tron de Jean al 11-lea, un rege ce tinea foarte mult la onoarea feudala.
!n 1356, fiul regelui Edward, Printui Negru, s-a aflat, la Poitiers in aceeasi situatie ca tatal sau la Crecy cu 10 ani in urma. Jean al 11-lea a respins toate incercarile Printului de a negocia si a atacat. Batalia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de la Crecy, insa Regele Jean a Tntreprins un alt atac dezastruos dupa o perioada de trei ani. Cand lupta a luat sfarsit, floarea cavaleriei franceze a fost doborata, regele insusi cazand prizonier.
In urma acestui dezastru, s-au iscat multe tensiuni in cadrul societafii franceze. Au izbucnit miscari sociale la Paris, iar marea rascoala a taranilor, denumita Jacqueria, a tulburat tara pentru o perioada de timp. Capacitatea guvernului francez de a inabusi aceste crize chiar si in absenta regelui a demonstrat marea putere a monarhiei si dificultatile englezilor de a-si insusi victoriile.
In final, prin Tratatui de Ie Bretigny (1360), Jean al 11-lea a recunoscut suveranitatea lui Edward (nu stapanirea feudala, ci suveranita¬tea absoluta), asupra zonei din jurul portului Calais si asupra unei Aquitaine marite la aproximativ o treime din teritoriul Frantei. In plus, Jean insusi a trebuit sa fie rascumparat contra imensei sume de 3 milioane ecu de aur. Desi Edward renuntase la pretentiile sale la tron, tratatul reprezenta un mare triumf in favoarea sa.
Desi aparent definitiv, triumful a fost de scurta durata. Jean a ramas corect pana la sfarsit cand unul dintre fiii sai a cazut in captivitate si apoi a evadat, s-a predat, murind ca prizonier la englezi in 1364.
Succesorul sau, Carol V, a avut mai putine scrupule, iar cand razboiul a izbucnit din nou in 1369, a fost mai bine pregatit mai ales datorita lui Bertrand Duguesclin, care fortificase multe puncte de rezistenta pe teritoriul francez si elaborase o strategic bazata pe evitarea luptei, lasandu-i pe englezi sa-si epuizeze singuri fortele. Aceasta tactica a functionat atat de bine incit, fara castigarea unor batalii foarte importante, francezii au recuperat treptat majoritatea teritoriilor cedate la Bretigny.
Domnia lui Edward a luat sfarsit intr-un mod rusinos in 1377 si, deoarece Printui Negru murise cu un an in urma, tronul a fost mostenit de baiatui de 10 ani, Richard al II-lea, ce avea sa se confrunte curand cu o revolta a taranilor si cu alte probleme serioase.
Avantajul francezilor
Dupa cum arata evenimentele prezentate mai sus, in cele din urma situatia ii favoriza pe francezi, care puteau pierde multe batalii, fara sa piarda neaparat razboiul. Franta era o tara mult mai mare si mai bogata decat Anglia, cele 12 milioane de locuitori ai acesteia depasind numarul englezilor de aproape 4 ori.
Francezii beneficiau de avantajul de a lupta pe pamant propriu, desi aceasta insemna ca poporul francez suferea in urma actiunilor ambelor armate. Pe masura ce conflictul evolua, francezii incepeau sa-i priveasca pe englezi nu ca pe niste lorzi feudali, ce puteau fi chiar preferati in locul unui despot francez, ci ca pe niste intrusi ce trebuiau alungati de pe pamantui Frantei.
Monarhii neputincioase
Francezii ar fi putut foarte bine sa profite de dificultatile englezilor in timpul domniilor agitate ale lui Richard al 11-lea si Henric al IV-lea, momente in care Anglia era incapabila sa castige razboiul. Insa, desi o flota franceza reinoita a devastat coasta de sud a Angliei la inceputui domniei lui Richard al 11-lea, monarhia franceza a devenit in curand la fel de incapabila ca si rivala sa. Carol al Vl-lea a venit la putere la varsta de 12 ani si a innebunit in tinerete. In cea mai mare parte a dom¬niei sale de lunga durata (1380 - 1422), Franta s-a aflat sub controlul rudelor regale care au pradat veniturile coroanei si au avut numeroase divergente intre ele.
Pana la inceputui secolului al 15-lea, tara a fost dezbinata de razboiul civil dintre doua grupari, Armagnacii si Burgunzii si de vreme ce regele era controlat de primii, era aproape sigur ca Ducele de Burgundia nu se va opune unei eventuale invazii engleze.
Regele razboinic al Angliei
In acest timp, in fruntea Angliei ,se afla un rege tanar, ambitios si razboinic, Henric al V-lea (1413-22). In 1415, Henric a trecut Canalul si, sperand sa cucereasca Normandia, a inceput asedierea si capturarea portului cheie de la PIarfleur. Deoarece aceasta era o operatiune dificila, in octombrie, Henric s-a indreptat spre nord-est, pentru a petrece iarna la Calais.
Nestiind in ce pozitie se aflau francezii, acesta s-a pomenit fata in fata cu o mare armata inamica. Nereusind sa ajunga la un compromis cu francezii, a fost silit sa lupte in ba¬talia de la Azincourt. in ciuda exemplelor de la Crecy si Poitiers, cavaleria franceza, atacata de-a lungul unui front ingust sub o ploaie de sageti, nu a reusit sa strapunga apararea englezilor. Combatantii s-au strivit unii pe altii, cazand in noroi, fiind masacrati tn numar mare.
Batalia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric, insa i-a conferit un prestigiu important, incurajandu-i pe englezi sa continue razboiul. 0 alta consecinta importanta a acestei batalii a constat in faptui ca francezii nu doreau sa-l mai intalneasca pe Henric pe campul de lupta, astfel acesta si-a petrecut doi ani asediind si cucerind nestingherit orase din Normandia.
In timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renuntat la neutralitate, formand o alianta cu inamicul. Aliatii au inceput in curand sa-si exercite controlul asupra regelui Franfei si asupra intregii regiuni din nordul Loarei iar prin tratatui de la Troyes (1420) s-a decis casatoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al Vl-lea, Caterina, urmand ca Henric sa devina rege dupa moartea socrului sau. Singura opozitie, din sudul Loarei, a fost sustinuta de fiul lui Carol, Dauphin insa acesta a fost respins, fiind considerat bastard, si parea condamnat.
Moartea subita a lui Henric al V-lea a complicat situatia. Dupa moartea lui Carol, cateva luni mai tarziu, existau doi rivali la tronul Frantei fiul lui Henric in varsta de un an si fostui Dauphin ce purta acum numele de Carol al Vll-lea. Desi pozitia englezilor era mai putin consolidata, francezii nu au inregistrat progrese pana la aparitia celebrei loana d 'Arc.
