Roma in epoca regala

ROMA IN EPOCA REGALA

Asa cum s-a putut vedea in capitolul precedent exista suficiente similitudini intre Roma si alte state de tip polis constituite in bazinul egeo-mediteraneean: natura polietnica a populatiei, lunga durata de timp scursa intre modul rural de existenta si formarea statului, modalitatea de aparitie (fuziunea mai multor sate) si gruparea vietii sociale, politice si religioase in jurul unui loc incarcat de traditie si de sacralitate prin marea vechime care-i era atribuita, vechime pe care au probat-o si cercetarile arheologice.

Si in ceea ce priveste succesiunea formelor de guvernare se constata aceeasi identitate de evolutie. Toate statele au parcurs o faza a regalitatii arhaice si ca si in lumea greaca termenul de rex a supravietuit institutiei. Dupa cum, in toate cazurile, regalitatea a fost urmata de regimuri oligarhice indiferent de modalitatile de marcare a pozitiei sociale a categoriilor privilegiate - nastere, avere si natura ei (imobila si mobila) ca si de maniera de a o obtine. Dupa cum, peste tot, nu se constata vreo abatere de la principiul ca dreptul de a conduce este rezervat elitelor.

In ceea ce priveste regalitatea romana trebuie spus ca nu reprezinta un fenomen singular in Italia. Forma de guvernare monarhica este caracteristica si pentru etrusci si nu este exclusa nici in cazul altor neamuri italice. De altfel, traditia pomeneste alti regi in Latium (v. Lanuvium si Alba Longa, ca si la sabini).

Problemele cele mai complicate sunt legate de cronologia perioadei regale, originea etnica a regilor, titulatura si mod de desemnare si functiile sau atributiile ce le revin si, in ce masura, faptele ce le sunt atribuite de traditia istoriografica le apartin si nu in ultimul rand, numarul real si autenticitatea numelor lor.

In ceea ce priveste cornologia, discutia se poarta intre adeptii datelor traditionale si anume 753 i.Hr. pentru intemeierea Romei si deci pentru inceputurile domniei lui Romulus, 616 i.Hr. pentru inceputul domniei celui dintai rege etrusc (Tarquinius Priscus), 578 i.Hr. pentru inceputul domniei lui Servius Tullius si 509 i.Hr. pentru alungarea lui Tarquinius Superbus.

M. Pallottino, R. Bloch, Heurgon, P. Martin sunt dispusi sa acorde o foarte mare credibilitate calculelor traditionale. In vreme ce Gjerstad (Early Rome) opteaza pentru o cronologie scurta corelativ cu eliminarea din lista regilor autentici a lui Romulus si Titus Tatius. Acest istoric relateaza prima etapa a regalitatii romane intre 575-530 i.Hr., domnia lui Tarquinius Priscus o incepe la 530 i.Hr., a lui Servius Tullius o impinge la inceputul sec. V i.Hr., iar inceputul erei republicane este datat la 450 i.Hr.

Trebuie subliniat ca, in afara de Gjerstad aceasta cronologie excesiv de scurta nu a fost acceptata de nici un istoric.

In ceea ce priveste originea etnica a regilor nu exista nici o indoiala ca la Roma nu se poate vorbi de o regalitate nationala, eventual de o dinastie latina, una sabina de sine statatoare si alta etrusca cum crede Gjerstad. Cel mult se poate face o distinctie intre o perioada mai timpurie in care domnesc in succesiune sau in asociere regi de origine latina si regi de origine sabina si perioada regalitatii etrusce cu precizarea ca in acest caz nu se poate vorbi de o dinastie, ci de regi care provin dintr-o cetate etrusca sau alta interesata de controlul Romei.

Cat priveste numarul real al regilor si autenticitatea numelui lor este interesant de semnalat faptul ca istoriografia contemporana oscileaza intre trei constructii. Nici unul dintre regi nu este real. Toti sau macar regii primei faze sunt expresia unei proiectii mitice a celor trei functii care particularizeaza gandirea protoindo-europeana. Cu alte cuvinte, reprezinta personalizari ale acestor puteri si functii. Cea de-a treia alternativa este cea oferita de Gjerstad care admite existenta a doua serii de regi (unii preurbani) si altii urbani din ultimul grup fiind exclusi Romulus si Titus Tatius, considerati neistorici. In legatura cu acest punct de vedere trebuie mentionat ca traditia (autentica sau versiunile ei) nu ofera decat o lista unica, cel putin pentru prima etapa a regalitatii romane. Pornind de la aceasta constatare si de la imprejurarea ca intemeietorul dinastiei romane descinde, prin regii din Alba Longa, din Enea, s-a consolidat ideea ca numele, modalitatea de accedere la domnie, criteriile avute in vedere, functiile si atributiile sunt autentice. Singurele dubii sunt provocate de faptul ca unele evenimente sunt antedatate. Este cazul unor succese militare care sunt atribuite unor regi si care, in realitate, sunt asociabile erei republicane. Dupa cum exista tendinta de a suprapune intr-o singura operatie evenimente care in realitate s-au desfasurat in mai multe etape (v. constitutia serviana).

In ceea ce priveste titulatura exista unanimitate in ceea ce priveste foarte marea vechime a titlului de rex cu analogii foarte bune in lumea ariana. Acest detaliu subliniaza si marea vechime a institutiei, ca atare. Cat priveste natura puterii regale, toate elementele sunt in favoarea ideii ca cei care acced la acest titlu sunt recunoscuti ca purtatori ai unui har aparte. Acest har este legat, pe de o parte, de o nastere miraculoasa. In unele din cazurile cunoscute (care sunt cele ale lui Romulus, Servius Tullius si Silvius - rege in Alba Longa) frapeaza faptul ca apar ca rezultand dintr-o relatie speciala dintre o muritoare (dar nu orice fel de muritoare - o preoteasa, o nobila, o regina) si o divinitate masculina (Marte/Zeul focului). Sa nu uitam ca o asemenea constructie speciala priveste doar pe regii fondatori (Romulus) sau refondatori (Servius Tullius). Aceasta nastere miraculoasa nu era suficienta insa pentru a justifica accederea la putere. Trecerea unor probe, in general, asociate cu salbaticia - apa, foc, padure, fiara, mod de viata rustic - garanta charismatismul persoanei. Aceasta inseamna ca nasterea, in sine nu asigura preluarea puterii. In consecinta, se poate afirma ca in afara unor constructii de tipul ascendenta din Enea, regalitatea nu era ereditara. De altfel, este evident ca alte criterii erau mai importante decat ereditatea. Nici un fiu sau alta ruda de sange nu succede, ci doar "asociatii" si "alesii". Dupa cum nu era nici nationala intrucat, la Roma, regii provin din cele trei neamuri care, dupa traditie, au format populus romanus.

Cat priveste lista celor 7 regi - Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius si Tarquinius Superbus - este necesar sa se faca unele observatii. In primul rand, ca cifra (poate cu conotatii magice) este epurata intrucat exista domnii duble (v. Romulus si Titus Tatius de exemplu). In al doilea rand, pentru ca intre primii patru regi figureaza o persoana care pare sa fie "inseriata" sau "intercalata". Este vorba de Tullus Hostilius singurul rege care nu urmeaza modelul "clasic" de asociere la putere. Nici nu este asociat predecesorului, nici nu asociaza pe nimeni. Explicatia este anevoie de gasit.

Modelul general practicat este acela de a desemna un succesor prin asociere (v. Romulus / T. Tatius / Numa sau Numa / Ancus Marciu sau Ancus Marcius / Tarquinius Priscus sau Tarquinius Priscus /Servius Tullius). Dupa cum se vede singurele neregularitati sunt reprezentate de Tullus Hostilius si Tarquinius Superbus. Si aceasta in conditiile in care exista fii si nepoti. Se pare ca formula de asociere era casatoria cu o fiica, ceea ce favorizeaza pe gineri si ceea ce sugereaza o oarecare prevalenta a principiului uterin in "legea" succesorala.

Relativ la tipul de putere este necesar sa se atraga atentia ca regii romani detin o autoritate impartita cu senatul (consiliul) si un magistrat important (praetor maximus). In acelasi timp desfasurarea ceremonialului de investitura sugereaza ca puterea reala apartine senatului care-si manifesta preeminenta prin interregnum si prin recunoasterea succesorului, in vreme ce comitia curiata acorda doar investitura celui desemnat de catre senat.

In ceea ce priveste functiile pare sa rezulte din ceea ce s-a mentionat mai inainte ca atributiile de natura religioasa trebuie sa fie mentionate in primul rand. Fara nici o indoiala ca, intre acestea, organizarea vietii religioase ramane una din cele mai importante si este interesant din acest punct de vedere ca numele cele mai reprezentative sunt cele ale regilor care, intr-o forma sau alta, pot fi considerati drept fondatori. Nu in sensul ingust de erou fondator, ci intr-o acceptiune mai larga de "creator de stare noua": crearea de sacerdotii (flamen Dialis), crearea de colegii (vestale), elaborarea de legi sacre (chiar prin consultarea unor divinitati, v. descrierea din Fastele lui Ovidiu a conditiilor in care Numa a stabilit natura sacrificiilor), introducerea de culte sabine, etrusce, grecesti), dedicarea de temple, spunerea calendarului (describere annum), organizarea jocurilor, indeplinirea riturilor de razboi, consultarea augurilor, celebrarea unor ceremonii care invoca evenimente istorice (v. Consualia in amintirea rapirii sabinelor). De atributiile religioase ale regilor trebuie sa fie legat dreptul de a acorda asylum, drept amintit in legatura cu Romulus si Ancus Marcius. Acest drept functioneaza in conditiile in care trebuie sa se gaseasca o solutie la un fenomen aparte - mici stramutari de populatie sau micromigratii petrecute in cadrul unui ceremonial special - ver sacrum care presupune oferirea unui grup ales de tineri, ca jertfa, unui zeu. Grupul de ofranda calauzit de un animal trebuie sa-si intemeieze un nou camin. Este formula rituala de creare a unei asezari fiice. Probabil ca sabinii s-au instalat la Roma in cadrul unei asemenea proceduri. Dupa cum alti straini puteau beneficia de acest drept de asylum si se puteau instala la Roma. Ca si dreptul de a judeca procese in care vina are o conotatie religioasa si presupune aplicarea pedepsei cu moartea. Este vorba de procesele de tip perduellio (incalcarea unui tabu religios, v. vestalele pacatoase) si parricidum.

A doua functie importanta sugerata de insasi natura charismatica a puterii este cea militara cu tot ceea ce presupune ea: organizarea armatei (dupa traditie opera a trei regi, respectiv a lui Romulus, Tullus Hostilius si Servius Tullius), dreptul de a declara razboi si de a incheia pace, reglarea prin razboi sau duel a conflictelor, incheierea de aliante. De notat ca un rege nu putea purta decat razboaie victorioase. Aceasta atributie adauga la titlul de rex pe acela de dux.

A treia functie este juridico-legislativa. Ea se justifica pe un principiu fundamental si anume acela ca regele este dreptul, face dreptul si spune dreptul. De notat ca nu este vorba de legi scrise si afisate, ci de un sistem de norme juridice in baza carora se dau sentinte, pe temeiul carora se structureaza principalele institutii (senat, comitii, numite dupa cele doua functii - curiate si calate, la care se adauga, de la Servius Tullius, comitia centuriata), este creat dreptul familial (tip de casatorie, dreptul succesoral, adoptii, obligatii fata de rudele defuncte etc.).

Cat priveste alte institutii decat cea monarhica sunt de amintit in primul rand senatul (dupa traditie reformat in trei etape - Romulus, Numa Pompilius, Tarquinius Superbus). Din pacate nu se pot da nici un fel de date sigure in legatura cu numarul de membri si functiile indeplinite. Doar procedurile de interregnum si de desemnare a noului rege sunt evidente.

Cea de-a doua institutie este reprezentata de comitia curiata, poate o institutie mostenita din perioada prestatala, cu o foarte puternica incarcatura religioasa in functionarea si atributiile ei. De numele lui Servius Tullius este legata crearea unor comitii paralele, cu mod de constituire, loc de adunare si functii total diferite. Fara nici o indoiala, in cazul comitiei centuriate functiile fiscale si militare au prevalat asupra celor religioase. In legatura cu reforma centuriata, se constata, ca si in cazul actiunilor militare atribuite regilor, un fenomen de telescopare. Nu numai la Titus Livius (I, 43) dar si la Dionysios din Halicarnas (IV, 6) apar o serie de nepotriviri intre epoca in care sistemul nou a fost creat si modalitatea de structurare a claselor, ca si numarul lor. Ambii istorici mentioneaza impartirea cetatenilor in cinci clase, in functie de averea baneasca (calculata in asi) cu favorizarea cavalerilor si a indivizilor incadrati in prima clasa. Anacronismul cel mai grav priveste estimarea bogatiei in bani cata vreme primele emisiuni monetare la Roma nu sunt anterioare secolului III i.Hr. De asemeni, nici moneta nu pare sa fie cea reala. Primele emisiuni monetare fiind sestertii, nu asii care merg mai bine cu sfarsitul republicii romane.

Ceea ce se poate afirma cu siguranta este faptul ca, si in acest caz, avem de-a face cu un sistem care s-a perfectionat treptat. Ceea ce poate fi proiectat cu siguranta in sec. VII-VI i.Hr. adica in timpul lui Servius Tullius este:

1. introducerea criteriului valorii averii in organizarea corpului cetatenesc;

2. distributia obligatiilor militare si fiscale in functie de avere si domiciliu si nu de nastere;

3. egalizarea statutului juridic al locuitorilor Romei in functie de contributia reala la bunul mers al cetatii, cu alte cuvinte recunoasterea plebei ca parte a corpului cetatenesc.

Este obligatoriu sa se faca precizarea ca modalitatea de stabilire a averii si deci a clasei de recrutare nu reprezinta unicul anacronism legat de aceasta reforma. Functia reala militara este si ea de analizat. Daca se porneste de la ideea ca in epoca regala la Roma, ca si in alte structuri din Italia capetenia si suita sa (formata din rude si afiliati) isi asuma misiunile de "razboi" si daca Servius Tullius (= Mastarna) avea un comportament similar in Vulci natal este de presupus ca actiunea lui, dupa instalarea la Roma, viza largirea bazei de recrutare. Mai exact, adaugarea, la suita sa personala, a unui corp de hopliti. In aceasta perspectiva, ipoteza mai veche a lui Laet ca initial a existat o singura clasa devine credibila. Se poate adauga ca in secolul V si Iv i.Hr. asumarea unor riscuri militare de catre un grup de rude inca functioneaza. Cazul atat de frecvent citat al cuceririi ultimului centru etrusc - Veii (477 i.Hr.) - de catre ginta Fabia, constituie un argument fundamental in aceasta privinta. Sigur nu este vorba numai strict de rude, ci si de clientii dependenti de o ginta.

Nu stim in ce masura, chiar de la inceput, comitia centuriata a indeplinit si functii politice. Mai curand este de crezut ca nu poate fi vorba de asa ceva. De asemenea, se poate banui ca o parte din functiile politice si legislative au fost transferate spre comitia centuriata pe tot parcursul erei republicane.

In sfarsit, trebuie sa fie mentionati doi magistrati care au functionat in epoca regala. Este vorba de praetor maximus si poate de un praefectus Urbi.

In ceea ce priveste expulzarea lui Tarquinius Superbus si instituirea unei noi forme de guvernare problemele care se pun sunt: a) data cand a avut loc; b) titlul si numarul magistratilor care l-au substituit pe rege; c) in favoarea carui corp social s-a produs aceasta rasturnare. In ceea ce priveste data o serie de indicii cum sunt lista magistratilor eponimi reconstituita si completata dupa incendiul gallic din 390 i.Hr., reforma calendarului, ca si unele surse grecesti (Aristodemus din Cumae) fac ca data de 501/503 i.Hr. sa devina plauzibila. In consecinta data traditionala (509 i.Hr.) nu ne mai apare prea exagerata. Oricum este vorba de ultimul deceniu al sec. VI i.Hr. Aceasta data este confirmata si de momentul dedicarii templului Triadei capitoline. Dupa cum par sa fie sigure numele unora dintre dedicanti si anume M. Horatius Palvillus si P. Valerius Publicola. Nu este sigur ca a existat si nu M. Iunius Brutus. Cu atat mai mult cu cat acest nume lipseste din intreaga lista a magistratilor dintre 501/505 si 450 i.Hr. Sigur si aici este vorba de o interventie tarzie. Acesta este si motivul pentru care se poate accepta opinia lui P. Martin care crede ca titlul primului magistrat republican trebuie sa tina de o mostenire a epocii regale. Este vorba de praetor maximus. Cat priveste numele acesta este inscris in Faste, este singular si corespunde, partial, traditiei. Cand a fost creat consulatul si in ce durata de timp s-au structurat principiile de functionare a acestei magistraturi reprezinta un subiect de discutie. Oricum, ar trebui sa se adauge si faptul ca expulzarea lui Tarquinius Superbus a marcat o victorie a patriciatului latino-sabino-etrusc si un recul al plebei bogate in viata politica romana.

In incheierea acestui capitol mai este necesar sa se adauge cateva aspecte interesante. Exista tot mereu o tendinta de a supraevalua rolul jucat de etrusci in urbanizarea Romei. Se uita sau se neglijeaza un factor la fel de important. Este vorba de factorul sabin a carui insemnatate rezulta din intreaga istoriografie privind epoca regala si primele secole ale republicii. Epigrafia si traditia au confirmat insemnatatea unor regi (Numa, Ancus Marcius) sau magistrati in structurarea institutiilor religioase si politice romane, ca si in dezvoltarea orasului insusi. Doua ginti par sa fi jucat un rol exceptional. Este vorba de ginta Valeria care a dat, conform traditiei, mai multi consuli (intre care si primul consul dupa expulzarea lui Tarquinius Superbus), un dictator si un decemvir numai in perioada de pana la 451 i.Hr. Originea sabina a gintei Valeria pare sa fi fost confirmata de descoperirea la, Satricum, a unei inscriptii (lapis Satricanus) care contine o dedicatie catre Marte, a unui Publius Volesius care a fost identificat cu primul consul al erei republicane - Publius Valerius Publicola, considerat si fondatorul gintei Valeria. Cea de-a doua mare ginta de origine sabina, este Claudia, avand drept intemeietor pe Attus Clausus (dux Sabinorum). Din nou, este vorba de personaje extrem de active in viata publica romana inca de la sfarsitul sec. VI i.Hr. si care au dat organizatori desavarsiti (v. Appius Claudius) si foarte buni cunoscatori ai ritualului (v. restaurarea cultului Cybelei de catre imparatul Claudiu).

Va fi necesar, in viitor, o evaluare mai fina a contributiei celor trei elemente etnice la conturarea Romei regale si republicane.