REALITATE SI FICTIUNE IN TARA DE DINCOLO DE PADURE
"Si daca mor, eu ce ma fac"
Datorita numerosilor cercetatori ai fenomenului mitic, s-au elaborat de-a lungul timpului peste 500 de definiti. Noi vom explica pe acelea care ne-au ghidat cercetarea, dar si o succinta trecere in revista a problematicii mitologiei, pentru ca apoi sa formulam o parere personala asupra raportului mit-realitate in umbra caruia vom intelege adecvat semnificatiile Mitului Dracula.
Pentru Mircea Eliade miturile reveleaza structurile realului si multiple moduri de a fi in lume, asadar ele sunt modelul exemplar al comportamentului uman; povestesc istorii adevarate, referindu-se la lucruri adevarate. Nu exista mit, daca nu exista dezvaluire a unui mister, revelatia unui eveniment primordial, care a intemeiat fie o structura a realului, fie un comportament uman. Asadar mitul nu poate fi particular, privat sau personal. De asemenea, considera Mircea Eliade, ca mitul este asumat de om ca fiinta totala, el nu se adreseaza numai inteligentei sau numai imaginatiei.
Pentru Victor Kernbach aflam ca, in urma consultarii unei bibliografi impresionante, mitul este definit a fi o naratiune traditionala complexa, ivita la intersectia dintre planul cosmic cu cel uman, avand continut specific, decantat din vremuri memoriale in forme sacralizate, al carui scop este modelarea explicarii unor fenomene si evenimente enigmatice cu caracter spatial si temporal, care privesc atat natura biologica cat si spirituala a omului, precum si fenomene ale naturii ambiente sau chiar a intregului univers. Miturile ar fi explicatii ale destinului conditiei cosmice si umane, atribuindu-le tuturor acestora origini supranaturale din vremea creatiei primordiale, pe care le considera sacre si revelate de fiinte supraumane.
Vom pleca, totusi, de la o premisa destul de controversata inca in cadrul psihologiei, dar, dupa parerea noastra, verosimilitatea ei a fost in termeni necesari si suficienti dovedita. Este vorba de "teoria arhetipului" ca parte integranta, dobandita filogenetic, a fiintei umane. Consideram, deci ca inca din momentul nasterii, omul poseda o serie de potentialitati, nu este nicidecum o tabula rasa si ca mediul si educatia sunt cele care slefuiesc devenire personalitatii.
Avand in vedere structura organismului, ar fi de mirare ca psihicul sa fie unicul fenomen care sa nu prezinte urme clare ale istoriei evolutiei sale, iar faptul ca aceste indicii sunt in cea mai stransa corelatie tocmai cu substratul instinctual este extrem de probabil. Asadar omul are in sine insusi a priori tipuri de instincte, care constituie modelul activitatii sale. Tot Jung afirma ca aceste arhetipuri sunt parte integranta a fiintei umane, ca intensitatea si frecventa manifestarilor lor nu a suferit dramatic nici o modificare, de-a lungul evolutiei sale de la hoarda primitiva la omul contemporan:"ele nu sunt numai relicve sau reziduuri inca prezente ale unor modalitati de functionare mai vechi, ci regulatori mereu prezenti, biologic indispensabili, ai sferei instinctelor, al caror efect se extinde asupra intregului domeniu al psihicului" . Cu alte cuvinte omul a construit, construieste si va construi dupa un "pattern of behavior". Toate activitatile sale sociale fie intelectuale, fie de vibrare afectiva, au la baza, la temelie arhetipuri.
Daca dupa cum am vazut functia arhetipului ramane relativ aceasi de-a lungul generatiilor, sa vedem ce putem spune despre continutul sau ideatic. El este considerat a fi un fond de imagini stravechi, ce apartin tezaurului comun al omenirii. Rezulta de aici ca activitatile care isi au fundatia pe arhetipuri sunt eminamente colective, sunt rezultate ale gandirii colective. Arhetipul devine pentru sistemul psihicul uman ceea ce instinctul este pentru omul biologic.
Prin "imagini" nu trebuie sa intelegem simple fotografii interioare, ci reflectii imanente ale unor scheme de comportament, iar faptul ca este comun umanitati conduce la idea ca activitatile care au la fundatie aceste tipuri de comportament sunt constatabile, evident nu direct ci hermeneutic, numai in produsele sociale ale omului, caci cea care le-a conceput este gandirea colectiva.
Gandirea omului nu a ramas neatinsa de evolutie, ea este chiar nota sa definitorie, avand rol determinant in structura bio-psihica actuala. Vrem sa afirmam ca arhetipul chiar daca este un dat ereditar, capata forme de manifestare in functie de gradul de dezvoltare a gandirii, a capacitati acesteia de intelegere si mai ales de a privi mediul inconjurator si pozitia sa in raport cu acesta.
Imediat dupa ce si-a indeplinit trebuintele biologice primare, omul a cautat obtinerea intr-un fel sau altul a securitati, a sigurantei. Nivelul de dezvoltare a gandirii i-a permis sa constate ca toate obiectele amorfe sau lucrate de om, ca si toate fenomenele naturii isi au sufletul, viata si modul propriu de existenta, dupa model uman: cortul are sotie si copii, iar animalele isi au gospodariile si chiar tarile lor propri . La un moment dat in existenta sa a constatat ca cei dragi nu mai pot sa vorbeasca cu el, nu mai "au umbra". A devenit preocupat de anumite fenomene care i se intamplau si a descoperit sufletul. Considera acum ca sufletul il poate parasi temporar, in somn sau lesin, ori definitiv in cazul mortii. Dupa ce si-a format o reprezentare intuitiva asupra vietii, a devenit constient de drama existentei. In stransa corelatie cu nivelul de dezvoltare a gandirii sale, cu descoperirea ideii de suflet sau de sine, si a constatarii ca natura este mama femeii cu care s-a insurat, potrivnica dorintelor sale, necrutatoare, omul a nascocit ideea de divinitate, prima creatie colectiva a umanitatii.
Divinitatea nu putea fi gandita a fi altfel decat antropomorfa, o abstractizare superioara nefiind posibila. Asemeni lui insusi divinitatea putea fi miscata prin apeluri la indurarea, la sperantele si temerile lor. Daca el insusi putea fi emotionat prin simple rugaminti si daruri, fata de divinitate este nevoie de un anumit protocol, o anumita atitudine si o anumita exprimare. Iata deci ca el a descoperit magia si forma sa de manifestare: ritualul. Intr-un astfel de sistem existential omul primitiv se simtea in siguranta, la adapost, nimic nu mai statea in calea de abia nascutului embrion al vointei de putere, putea nestingherit sa influenteze cursul naturii in propriul sau folos.
Lumea contemporana ii spune acestei conceptii "mit" si o trateaza cu vadita ironie. Sa fie atunci cunoasterea susceptibila de valorizare? Nicidecum! Mitul este reflectia cunostintelor despre lume si viata la care a ajuns omul primitiv, evident naive insa numai in comparatie cu cele contemporane; in sistemul sau de referinta mitul era un adevar indubitabil. Din cele spune de noi rezulta ca si omul contemporan se conduce dupa Mituri, el insa a renuntat sa le mai numeasca asa ci le spune acum Teorii.
In conformitate cu teoria arhetipului si cu cele precizate de noi pina acum se degaja ideea ca atat un studiu transversal cat si unul longitudinal ar trebui sa releveze ideea ca mitul nu este personal sau privat, prin insasi modul sau de a fi. El s-a nascut din arhetip si in consecinta trebuie sa fie prezent intr-o forma sau alta la indivizii umani aflati la acelasi nivel de evolutie, dar si la cei aflati in epoci diferite, evident tinand cont de deformarile si deghizarile pe care le presupune achizitiile culturale specifice.
Studiul transversal asadar, doreste sa dovedeasca ideea ca diferitelor mitologii le corespund personaje care intruchipeaza aceleasi arhetipuri. Pentru a demonstra adecvat aceasta ipoteza vom cerceta un exemplu concret: arhetipul eroului civilizator.
Un astfel de personaj gasim in mitologia mesopotamiana. Este vorba de Oannes, zeu sau fiinta supraumana, mesianica, dintr-un mit sumerian. Ea ii invata scrierea, stiintele si felurite arte. Le arata cum sa-si zideasca locuintele, sa intemeieze temple, sa se foloseasca de legi si de cele mai de seama principii ale geometriei . Acesta faptura i-a invatat pe oameni tot ce putea sa-i umanizeze.
Mitologiile civilizatiilor precolumbiene ne furnizeaza un personaj cu trasaturi asemanatoare. Quatzalcoatl este un zeu aztec care in ipostaza sa umana este mare legislator si aducator de cultura si civilizatie, un rege sensibil, neindurand sa vada suferinta fiintelor si un mantuitor.
Mult mai cunoscut este insa Prometheus, zeu titan in mitologia greaca. Este razvratit impotriva lui zeus, dar prieten al oamenilor, carora le-a daruit focul si ratiunea invatandu-i si mestesugurile esentiale; este totusi, pedepsit de zeus pentru activitatea sa de erou civilizator. Aceste exemple vin sa consolideze ipoteza de la care am pornit.
Cercetarea longitudinala o vom incepe cu lumea traditionala. Imediat dupa constientizarea propriei existente, omul s-a intrebat cum a aparut lumea in care el respira, dar si el insusi. Au aparut in consecinta miturile sau teoriile cosmogonice si dependent de acestea cele antropogonice. Exista astfel de mituri atat la omul arhaic cat si la cel modern? Evident, da!
Omul traditional considera ca s-a nascut in urma unui gest divin, ca intregul univers a existat intr-o forma sau alta inainte ca zeii sa-i dea structura si ordinea pe care o constata astazi.
In ceea ce priveste credintele omului modern lucrurile sunt putin mai delicate. S-au produs intre timp de la omul primitiv pana la cel contemporan modificari semnificative in gandire. Intelegen prin aceasta ponderea gandirii personale, considerata forta motrice, in detrimentul gandirii colective, predominanta in gandirea omului primitiv.
Cum era de asteptat mitul creationist s-a conservat, chiar daca concomitent cu el exista o alta teorie pseudostiintifica la fel de naiva. Este vorba de teoria Marelului Big Ben, a expansiunii materiei din ea insasi.
Dupa ce a rezolvat dilema originii lumii si a sa insusi omul din toate epocile s-a preocupat de modul, de arta de a trai viata. Si s-au nascut astfel tabuurile, eroii civilizatori, sistemele morale si apoi cele etice.
Dependent de raspunsul dat intrebarii privitoare la originea omului s-a nascut cea referitoare la drama existentiala. Se regaseste atat in arhaism cat si in contemporaneitate conceptia existentei postume, a unei escatologii universale, unice sau ciclice, dar si a uneia private. De abia acum din perspectiva dramei existentiale, a inerentei mortii, putem privi si intelege pe deplin sensul ritualului si raspunsul sublim dat acestei probleme de constiinta colectiva.
Mitul nu este forma ultima de manifestare a conceptiei primitive. Acesta odata elaborat naste sacrul ori acesta inspira teama si respect dar si interdictie. In consecinta, cu divinitatea nu se poate comunica oricum ci prin intermediul unor procedee magice, dupa un scenariu riguros, adica printr-un ritual. Acesta este in primul rand o imitare a cosmogoniei sau antropogoniei, a unirii elementelor primordiale, deoarece prin acest act magic s-ar reusii preluarea puterii divinitatii.
Pe de alta parte de corectitudinea si mai ales de efectuarea insasi a ritualului depinde chiar ordinea lumii. Iata de ce era atat de important pentru ciobanul muntean indeplinirea stricta a datinii. Moartea este inerenta conditiei umane, ca de altfel si viata postuma, ori din aceast punct de vedere ritualul care asigura trecerea dintr-o forma de existenta in alta este decisiv. Moartea este privita ca un fel de escatologie personala, iar ritualul de inmormantare devine actul de creatie al unei noi vieti. Rolul ritualului, care descinde din mit, are in cele din urma o functie catharctica, de purificare, alinare.
Intr-o lume in care fiecare activitate sau chiar gest este repetarea unui model exemplar, cu alte cuvinte a unei cosmogonii, notiunea de Timp se estompeaza, el nu mai curge de la sine implacabil si univoc asa cum considera omul modern. Am facut aceasta ampla trecere in revista pentru a indreptati distinctia pe care o vom opera asupra "realitatii".
Consideram asadar ca exista in functie de raspunsul dat cosmogoniei si dramei existentei o "realitate mitica" si o "realitate istorica". Deosebirea dintre ele ar consta in faptul ca in cazul celei mitice notiunea de timp nu are sens, consistenta, in timp ce cealalta aseaza la baza ei tocmai trecerea timpului. Daca realitatea mitica considera real tot ceea ce corespunde si isi are originea in sistemul de cunostinte care a generat-o, realitatea istorica este in primul rand concreta, reale fiind obiectele si fenomenele percepute numai pe calea simturilor sau a ratiunii, purificandu-o de orice tendinta afectiva. Realitatea mitica este chiar dimpotriva rezultatul unei dorinte, al unui ideal, devenind reala numai pentru ca este o opera sociala, colectiva.
Cum societatea traditionala aseaza la fundamentul vietii sociale si culturale mitul ca metoda de aparare, evident utopica, in fata vicisitudinilor vietii cotidiene, va imbratisa realitateea mitica. Asa cum au convenit renumiti exegeti ai fenomenului mitic, actele umane, obiectele pe care el le crea, si mediul ambiant in care traia dupa descoperirea religiei, dobandeau consistenta, realitate in masura in care reiterau fie un act mitic, fie erau intruchiparea telurica a unui model, a unui arhetip celest.
Comportamentul constient al omului arhaic nu cunostea acte care sa nu fi fost infaptuite si traite anterior de un altul care nu era om. Ceea ce el facea, a mai fost facut, viata sa fiind repetarea neintrerupta a unor gesturi inaugurate de alti. Gestul nu capata sens, realitate decat in masura exclusiva in care reia o actiune primordiala. Astfel casatoria sau orgia colectiva trimit la prototipuri mitice, fiind practicate pentru ca au fost candva, " in illo tempore", consacrate de zei, de stramosi sau eroi. Conchidem ca un obiect sau o actiune nu au valoare autonoma intrinseca, nu-si gasesc realitatea, identitatea decat in masura in care intr-un fel sau altul participa la o realitate care le transcede.
Constructiile amului arhaic nu sunt altceva decat imitati ale unui model extra-terestru. Omul construieste dupa un arhetip . Insa nu numai orasul sau templul sau au modele celeste, dar la fel se intampla cu toate regiunile pe care el le locuieste, cu fluviile, cu campurile care il hranesc. Conform credintelor mesopotamiene , Tigrul isi are modelul in steaua Arunit si Eufratul in steaua Randunelei. Pentru unele popoare muntii au prototip ideal in cer, iar la egipteni numele de locuri si persoane erau date dupa cele din "campurile" celeste. Se desprinde din cele spuse ideea ca realitatea este functie de imitare a arhetipului mitic.
Societatile care au urmat ajungand pana la cea moderna nu au putut ignora admirabilul raspuns dat dramei existentei. Acesta se va mula perfect pe arhetipurile deja primite drept "cadou", dar va fi influentat de actualul sistem de cunostinte.
Astfel in cazul omului modern se constata coexistenta acestor doua realitati, una fiind in mod necesar transcendenta. La aceasta din urma, cea mitica, omul contemporan se intoarce ori de cate ori realitatea istorica se transforma intr-un veritabil si abil dusman, ori de cate ori ea este incapabila sa ii satisfaca dorintele.
Plecand dar, de la premisa exemplaritatii si universalitatii, ca dimensiuni constitutive ale mitului, scopul lucrarii noastre este acela de a revela Mitul Dracula in primul rand, in functie de criteriul cronologic si nu al popularitatii, ca forma de manifestare specifica secolului al XV-lea, a arhetipului eroului civilizator, si in al doilea rand ca simbol deghizat al dorintei eterne a omului nemurirea.
I
In prima sa ipostaza mitul dracula se identifica cu personajul istoric Vlad Tepes. Dracula s-a nascut in 1431 in Sighisoara, cand tatal sau se afla in exil in Transilvania. Strabunicul lui Tepes, Radu I a avut doi fii: pe binecunoscutul Mircea cel Batran si pe Dan I. Lui Mircea i s-a nascut Vlad poreclit Dracul, iar lui Dan I Dan II. Spita lui Vlad Dracul a primit numele de Draculesti, iar cea a lui Dan I de Danesti. Imediat dupa moartea lui Mircea cel Batran incepe o puternica lupta intre cele doua familii conducatoare care viza ocuparea ocuparea tronului. Dusmania dintre ei a facut ca in mai putin de de 30 de ani Tara Romaneasca sa aiba opt domnitori, si numeroase asasinate intre rude, mai mult sau mai putin apropiate. Despre mama lui Tepes se stie ca era o nobila transilvaneana, careia i-a fost incredintata educatia lui Tepes pana la varsta de cinci ani. Dupa acesta varsta, cand Vlad Tepes a devenit print, educatia sa in special militara, a fost preluata de un cavaler, combatant in batalia de la Nicopole.
In 1447 Tepes se afla la Adrianopole, de trei ani alaturi de un frate al sau, fiind incredintati sultanului ca gest de buna credinta fata de ajutorul primit de Vlad Dracul in ocuparea tronului. Tot in acest an Vlad Dracul cade in disgratiile lui Iancu de Hunedoara, conducatorul Ungariei. Lipsit de protectia sa, careia i se adauga o atitudinea draconica fata de boierime, Vlad Dracul si fiul sau Mircea, sunt asasinati in urma unei conspiratii boieresti.
La aflarea vesti despre moartea lui Vlad Dracul sultanul il elibereaza pe Dracula si il ajuta cu oaste in recuperarea tronului. In 1448 Vlad Tepes ajunge la putere, insa dupa numai doua luni interventia armata a lui Iancu de Hunedoara il obliga sa se refugieze in Moldova, aparat fiind de varul sau Bogdan Voievod, unde ramane timp de trei ani, pana la asasinarea acestuia, in 1451. Intre timp la tronul Tarii Romanesti este urcat Vladislav II.
Scandalul provocat de uciderea lui Bogdan il obliga pe Vlad sa caute protectia dusmanului tatalui sau. Vladislav II tocmai isi schimbase orientarea politica, proturca, ceea ce nu i-a convenit lui Iancu de Hunedoara. acesta accepta alianta cu Tepes si il aseaza voievod vasal peste Tara Fagagasului si Almas. Aspiratiile lui Tepes nu se opresc aici, el asteapta momentul propice, pana in 1456, de a reclama tronul Valahiei.
Imediat dupa caderea Constantinopolului, in 1453, se pregateste o noua cruciada. Intentia s-a concretizat in 1456 cand Iancu de Hunedoara in fruntea unei armate crestine impresionante invadeaza partea Serbiei aflata sub dominatie turca. In acelasi timp Vlad Tepes invadeaza Tara Romaneasca.
In batalia de la Belgrad Iancu de Hunedoara este ucis, iar armata sa invinsa. Intre timp Vlad Tepes reuseste sa-l asasineze pe Vladislav II si sa preia tronul. Victoria turcilor l-a obligat pe Tepes sa adopte o atitudine obedienta fata de acestia, cel putin pana la consolidarea autoritatii domnesti. Dupa ce acest deziderat a fost atins, Vlad Tepes porneste propria campanie de pedepsire a turcilor.
Abilitatile de luptator dar si preacunoscuta sa cruzime l-au facut un dusman redutabil. Incursiunea sa pe teritoriul otoman este vremelnic victorioasa, fapt care atrage fulgerator atentia Papei Pius II. El se hotaraste sa-l sprijine financiar prin intermediul lui Matei Corvin. Ajutorul trimis de papa este retinut de Matei Corvin care tergiverseaza pana la limita momentul implicarii in lupta.
Viteaza dar putin numeroasa armata a lui Dracula se vede nevoita in acesta situatie sa se retraga din fata dusmanului. Turcii pornesc o campanie impotriva lui Tepes reusind sa-l alunge in Transilvania in 1462. Tepes reuseste sa scape de urmaritorii sai refugiindu-se si cerand ajutorul lui Matei Corvin. Raspunsul acestuia a fost intemnitarea, iar dupa o perioada il elibereaza obligandu-l totusi la domiciliu fortat intr-o proprietate domneasca din Buda.
In acesta perioada se sechestrare, estimata de unii autori la patru respectiv 12 ani, Vlad Tepes se pregateste pentru redobandirea tronului, mai ales dupa ce fratele sau Radu cel Frumos a fost alungat de la domnie de catre Basarab cel Batran, membru al clanului Danestilor.
Politica favorabila turcilor adoptata de acesta a determinat reabilitarea lui Tepes, astfel ca in 1476 insotit de osteni transilvaneni si moldoveni, acestia din urma trimisi de insusi Stefan cel Mare, invadeaza Tara Romaneasca si recucereste tronul.
Dupa mai putin de o luna turci pornesc o ofensiva menita a-l reinstala pe Basarab cel Batran la putere. Cu o armata foarte putin numeroasa Vlad Tepes infrunta "armia turcesca". Rezultatul este infrangerea lui Tepes si moartea sa, in conditii enigmatice, relevate contradictoriu in documentele timpului. Se vehiculeaza ideea ca a fost ucis din greseala de chiar camarazii sai de arme, sau ca a fost decapitat in timpul luptei de un turc deghizat in valah.
Cele prezentate pana aici apartin de realitatea istorica, fiind in consecinta de netagaduit in sistemul sau de referinta. Un argument in plus il constitue folosirea repetata a supraunitati de masura a timpului.
Fantezia unui popor nu este starnita de fapte banale, anodine, ci de cele care il emotioneaza, poate chiar il inspaimanta. Ori aceste fapte sunt chiar actiunile voievodului. Dar noi stim ca atunci cand e vorba de oameni care intr-o imprejurare sau alta, au ajuns vestiti popurul inchipuie despre ei povesti potrivite celor ce el ar fi vrut sa se intample. Povestile sunt prin urmare adevaruri ideale care corespund meritelor acelor personaje in jurul carora poporul le-a creat; si ele sunt uneori false in sensul ca acestor personaje lis-a atribuit capacitatea de a savarsi ceea ce in fapt ele nu sunt capabile sa savarseasca.
Dar nu este vorba de o falsificare deliberata a istoriei. Si pentru a sprijini acesta afirmatie vom prezenta cateva exemple preluate de la Mircea Eliade.
