In secolul al XVIII-lea, America Centrala si de Sud erau impartite intre Spania si Potugalia, iar Marea Britanie si Franta se luptau pentru stapinirea Americii de Nord, pina cind Marea Britanie a iesit victorioasa din Razboiul de Sapte Ani (1756-1763).
"Primul Imperiu Britanic" s-a destramat atunci cind colonistii americani au respins conducerea britanica si au fondat S.U.A. Aceasta revolutie a americanilor a demonstrat faptul ca europenii stabiliti aici erau imposibil de controlat de la asa mari distante, decit daca acestia simteau ca guvernele de acasa actioneaza in favoarea propriilor lor interese; si chiar si asa , acestia aveau sa insiste sa-si cistige independenta. Acest lucru s-a intimplat la inceputul secolului XIX, cind coloniile spaniole si portugheze din America s-au revoltat si si-au dobindit independenta. Exemplul lor a fost urmat de britanici, care s-au hotarit sa acorde guvernare proprie coloniilor Australia, Noua Zeelanda, zona de sud a Africii de Sud si Canada , unde se stabilisera foarte multi europeni. In mod surprinzator, dezvoltarea acestor state era in mare parte o consecinta a conditiilor mizerabile din Marea Britanie, care au facut ca emigrarea spre coloniile americane sa fie pentru milioane de oameni mai atragatoare decat viata pe paminturile lor natale.
Apogeul Imperiului:
In 1815 britanicii posedau deja un imperiu imens de expansiune, in timp ce majoritatea rivalilor lor - spaniolii, portughezii si olandezii - pareau sa stagneze. Prin urmare in ultima faza a imperialismului european din secolul XIX, cind cea mai mare parte a Asiei si Africii a fost colonizata, Marea Britanie era in frunte. Cu toate acestea, vechea sa rivala, Franta, a devenit si ea extrem de activa si au aparut si citeva puteri coloniale noi. In Asia, presiunile Marii Britanii asupra Indiei s-au intensificat, pina cind intregul sub-continent (Pakistanul, India si Bangladeshul de azi) a fost supus direct sau indirect conducerii britanice. Pina la Rascoala Indiana din1857, India era responsabilitatea Companiei India de Est, dupa care a fost preluata de Coroana. India a fost in curind privita ca "Bijuteria Coroanei", vasta si exotica, in timp ce Armata Indiana a devenit expresia autoritatii si prestigiului britanic >n Orient.
Comert si politica:
Comertul si politica au dus la o continua raspindire a influentei britanice. Singapore a fost fondat in anul 1819, insa urmatoarea miscare importanta a avut loc dupa o jumatate de secol, cind Burma si Malaya (astazi Birmania, respectiv Malaezia) au fost cucerite dupa o serie de razboaie si tratate. Franta a cucerit Indo-China (Vietnam, Cambodgia si Laos), in mod asemanator. Expansiuni si mai importante au fost inregistrate in Asia Centrala, de catre rusi, care au patruns in Persia si Afganistan. De vreme ce noile lor teritorii au fost incorporate in statul rus, formind o masa neintrerupta de teritorii, era usor de trecut cu vederea faptul ca acestea erau, la urma urmei, colonii aflate sub stapinirea rusilor, nu doar pe timpul tarilor, ci in perioada sovietica. Deoarece succesele rusilor pareau sa puna in pericol India britanica, rivalitatea anglo-rusa a devenit foarte intensa la sfirsitul secolului XIX. Din aceasta cauza, state ca Persia, Afganistan si Tibet aveau o independenta fragila, desi cele doua mari puteri au cazut in cele din urma de acord asupra unei diviziuni in "sfere de influenta", in care fiecare dintre ele putea interveni, daca interesele ii erau amenintate. China, de asemenea, si-a pastrat o independenta nominala, desi a fost obligata sa cedeze teritorii Rusiei si sa-si deschida porturile pentru comertul cu Occidentul, trebuind sa faca concesii una dupa alta. Istoria Chinei din secolul XIX a fost presarata cu numeroase umilinte, rezultate din Razboiul Opuilui (1841-1842), cind britanicii i-au silit pe chinezi sa importe drogul, pina la infringerea sa (1894-1895) de catre Japonia, un stat asiatic, care reusise sa se adapteze mai bine la noile realitati ale lumii moderne. In Africa, ca si >n Asia, s-a inregistrat o activitate coloniala redusa >n prima jumatate a secolului XIX, desi francezii incepusera cucerirea Algeriei in jurul anului 1830. In acea perioada, multi britanici erau sceptici fata de valoarea coloniilor, iar un scriitor devenit politician, Benjamin Disraeli, le-a calificat drept : "pietre de moara agatate la giturile noastre".
Mai, tirziu, acesta si-a schimbat parerea si, in calitate de prim-ministru, a facut din Marea Britanie cel mai mare actionar al Canalului Suez (1875) si, printr-un gest imperialistic extravagant, a proclamat-o pe Regina Victoria Imparateasa a Indiei (1877). Insa abia dupa 1880 imperialismul a inceput sa faca parte din constiinta britanica, popularizat prin povestirile si poeziile lui Rudyard Kipling si sarbatorit in stil mare in timpul celor doua jubilee ale Reginei Victoria (1887 si 1897).
Agitatia pentru Africa:
Acestea au coincis cu un ultim proces de colonizare, inceput in anii 1880 - "Cearta pentru Africa".
Majoritatea coloniilor infiintate inainte se aflau in zonele de coasta, insa acum exploratorii si misionarii avansau spre interiorul continentului. Guvernele europene nu erau intotdeauna de acord cu asemenea expeditii, dar erau de multe ori convinse de administratorii imperialisti si aventurieri, care intreprindeau aceste expeditii . Si, avind in vedere rivalitatile dintre puterile europene, expansiunea coloniala a uneia dintre ele era suficienta pentru a le alarma si a le activa si pe celelalte, doar de dragul prestigiului. Printe ultimii intemeietori de imperii s-au numarat Germania si Italia. Italienii s-au cencentrat pe Cornul Africii, infiintind colonii in Eritreea si Somalia. Incercarile lor de cucerire a Etiopiei au esuat, suferind o infringere umilitoare in batalia de la Adowa (1896). Germanii, nerabdatori sa-si exercite noul statut de supunere, au infiintat coloniile din sud-vestul Africii, Tongo si Kamerun (Africa de Vest) si Africa de Est germana (tinutul Tanzania). Acordurile anglo-germane din 1886 si 1890 prevedeau impartirea Africii de Est intre aceste doua mari puteri, britanicilor revenindu-le Kenya si mai tirziu Uganda. In ciuda divergentelor, intreaga "Cearta pentru Africa" s-a terminat fara izbucnirea unui razboi intre marile puteri. Cele mai grave conflicte au avut loc intre cele mai active state, Franta si Marea Britanie. Franta a creat, cu un scop precis, un imperiu urias in Africa de Nord si de Vest. Preocupata de alte probleme , Marea Britanie si-a consolidat tirziu pozitia in Africa de Vest, insa a reusit sa ocupe Coasta de Aur (Ghana) si Nigeria. Intre timp, Marea Britanie stabilise un protectorat asupra Egiptului (1882) si, dupa mai multe imprejurari nefavorabile, a cucerit Sudanul (1897-1898). Aici, a avut loc o lupta anglo-franceza decisiva, la Fashoda, care a adus cele doua tari in prag de razboi, insa francezii s-au retras, abandonindu-si ambitiile de cucerire in Sudan.
De la Cape la Cairo:
Englezii inaintau spre nord, spre colonia Cape. Unul dintre cei mai inflacarati imperialisti era milionarul in diamante Cecil Rhodes, primul ministru al coloniei Cape, indemnat de o viziune despre o ruta continentala britanica intre Cape si Cairo.
