Oliver Cromwell
- batalia de la Marston-Moor -
In ceea ce priveste numarul combatantilor, batalia de la Marston Moor din lunga seara a zilei de 2 iulie 1644 a fost desigur cea mai mare din cate sau dat vreodata pe pamant britanic, iar imprejurimile acestui camp de batalie vor reprezenta mai tarziu cel mai mare cimitir comun din Anglia. In tot decursul verii fusese o vreme ploioasa, iar ziua bataliei era una din acele zile reci si umede, cu rafale intermitente de ploaie, care fac uneori ca clima verilor engleze sa-i duca la disperare pe locuitorii acestei tari. Daca vremea mohorata nu era greu de prezis, intinderea plana si inverzita a vaii Yorkului oferea in schimb surpriza ca terenul prezenta cateva puncte inalte, cu o panta suficient de mare ca sa poata constitui un avantaj strategic. Intr-adevar, din lanurile patrunse de apa si semanate cu secara verde, inalta pana la genunchi, si dinspre marginea unei campii sterpe ce se intindea intre satele Tockwith si Long Marston, se ridica o adevarata colina, usor prelungita, conoscuta sub numele de Marston Hill. Pe creasta ei erau amplasate esaloanele de transport ale trupelor parlamentare, iar la poale, pe locul numit acum movila lui Cromwell, fortele combinate ale armatelor parlamentare infiintasera un fel de post de comanda, de la care sa poata cuprinde cu privirea campul de bataie. Pe coastele mai joase ale povarnisului si imediat deasupra drumului dintre Tockwith si Marston se afla linia lor de bataie, intinsa intre cele doua sate, care, dupa obiceiul timpului, nu erau intarite.
Asa cum se obisnuia pe atunci , pedestrasii erau asezati la centru, flancati pe ambele aripi de cavalerie. La dreapta trupelor parlamentare, adica in apropiere de Long Marston, se aflau aproape 5.000 de osteni sub comanda lui sir Thomas Fairfax, dintre care 4.000 de calarasi, 500 de dragoni si 600 de muschetari, unii facand parte din trupele nou inrolate ale lui Fairfax, altii fiind adusi din Scotia. Comandant-secund al armatei lui Fairfax era tanarul si popularul Lambert, originar si el din Yorkshire. Langa trupele lui Fairfax erau oranduite 15 brigazi de pedestrasi, cu cate doua regimente de fiscare brigada, totalizand aproape 11.000 de oameni, sub comanda comuna a lui Manchester si a scotianului Leven. In sfarsit, la aripa stanga, se afla o alta mare unitate de cavalerie, sub ordinele lui Cromwell, compusa din 2.500 de calarasi, sub comanda lui personala, din dragoni scotieni, comandati de colonelul Hugh Fraser si insiruiti la capatul aripii stangi pana la Tockwith, precum si din 600 de calarasi scotieni, comandati de David Leslie si amplasati in spatele dragonilor lui Fraser.
Linia de bataie a regalistilor era oranduita dincolo de drumul Tockwith-Marston, adica ceva mai jos din punct de vedere topografic decat acea a trupelor parlamentare si scotiene si la distanta obisnuita de circa 400 de iarzi, putin mai mare decat bataia gurilor de foc mai usoare folosite in general pe campul de bataie. Insa intre cele doua armate, si anume pe partea trupelor regaliste, se mai afla, in afara de drum, si un sant, care serpuia neregulat, ca sa se intalneasca, langa Tockwith, cu drumul. Regalistii s-au folosit de acest obstacol oportun, insirand de-a lungul lui muschetarii care faceau parte din "detasamentul de sacrificiu ", asa cum era numita in general pe atunci avangarda. Esalonul lor de transport fusese amplasat, la randul lui, la Wilstrop Wood, iar spatele liniei lor de bataie era barat de ingraditura numita White Sike Close. Fiecare armata era dispusa aproape in acelasi fel ca pe partea opusa, cu infanteria la centru si cavaleria pe cele doua aripi.
In fata lui Fairfax, pe aripa stanga a trupelor regaliste, se afla cutezatorul, dar nestatornicul comandant de cavalerie Gorint, un barbat a carui "vioiciune " ii impresiona pe contemporani, insa ale carui cusururi de caracter precum si neputinta de a accepta ascendentul altora urmau sa se dovedeasca una din problemele majore ale conducerii regaliste. Printre pedestrasii regalisti din centrul bataliei, in numar de 11.000, se aflau oameni ridicati de Rupert din sudul Angliei, precum si ostenii lui Newcastle, numiti si "miei " sau "straiele albe ", fiindca scurtele lor erau facute din stofa de lana nevopsita. La aripa dreapta a armatei regaliste in fata lui Cromwell, era oranduita cavaleria lui Rupert, cuprinzand aproximativ 2.600 de oameni si avand in primele randuri pe lordul Byron si regimentul sau de cavalerie, o asezare de rau augur, fiindca precipitata sarja a lui Byron cauzase, cu doi inainte, la Edgehill, mult prapad printre trupele regaliste, iar evenimentele aveau sa arate ca, de atunci incoace, lordul nu-si insusise mai multa invatatura tactica. Dupa modelul suedez, Rupert isi impanzise cavaleria cu muschetari, pentru a infrange prima sarja a inimicului. In sfarsit, Rupert postase in spatele liniei lui de bataie inca un regiment mai mic de calarasi, cuprinzand aproape 1.500 de oameni, printre care se numara si garda lui personala, cunoscuta sub numele de "tunicile albastre ".
Amandoua partile posedau cateva tunuri, desi cele 25 de guri de foc ale trupelor parlamentare intreceau cu mult ca numar pe cele regaliste, astfel ca, in cursul dupa-amiezii, in timp ce cele doua linii de bataie se aliniau, au fost schimbate cateva lovituri izolate. De-a curmezisul terenului deschis se infruntau acum aproape 40.000 de osteni, iar cele doua aripi se aflau la distanta unei batai de muscheta, asa cum a spus dupa aceea seful grupului de cercetasi, al lui Cromwell. Trupele regaliste numarau, in orice caz doar circa 18.000 de oameni atunci cand Newcastle si lordul Eythin, comandantul-secund, sosira cu intarziere din York, pentru a fi primisi cu manioasele vorbe de bun sosit ale lui Rupert: "Domnule, as fi vrut sa sositi mai curand cu armata dumneavoastra " Evaluarile privind armata parlamentara variaza intre 27.000 si aproape 22.000 sau 23.000, parerile inclinand in prezent spre cifra cea mai mica.
Desi privelistea era, poate, agreabila, nu tot la fel era si starea ostenilor care asteptau rabdatori in lanurile patrunse de apa. Marea intrebare ramanea aceeasi: se va da totusi astazi batalia ? Cel care a solutionat dilema, spre propria lui multumire, a fost printul Rupert. In zadar s-a referit, cuprins de indoiala, Newcastle la avantajul "soarelui, vantului si terenului " pe care il avea inamicul. Dupa parerea printului, batalia nu urma sa aiba loc. Insa presentimentele lui Newcastle aveau sa fie confirmate pe deplin, fiindca intre timp, la o distanta de cateva sute de iarzi, comandantii "capetelor rotunde " isi facusera alte planuri in privinta celui care urma sa atace primul, astfel ca in vreme ce Newcastle fuma, pentru consolare, o pipa de tutun in caleasca lui, iar Rupert isi savura cina, hotararea de a incepe atacul fusese luata de armatele parlamentare. Comandant suprem al taberei lor era contele scotian de Leven, in varsta de 64 de ani, "un soldat mic si cocirjat ", cum il descria teologul scotian Baillie, insa care avea o indelungata experienta militara in spatele sau. Desi decizia finala a fost luata, probabil, de un consiliu de razboi, la care trebuie sa fi asistat si Cromwell. pare totusi rezonabil sa presupunem ca Leven a fost acela care a remarcat, de pe movila lui Cromwell, avantajul natural al terenului, si superioritatea numerica de care se bucurau, ca de obicei, trupele parlamentare, avantaj ce i s-ar fi parut si mai batator la ochi daca ar fi facut acesta examinare inainte de sosirea trupelor lui Newcastle. Rezulta, de aceea, ca un atac prin surprindere putea inclina si mai mult balanta in favoarea lor.
Cerul incepuse sa se intunece si se apropia o furtuna, ale carei infricosatoare bubuituri de tunet s-au auzit putin dupa ora sapte, astfel ca peste capetele ostenilor celor doua armate a inceput sa toarne cu galeata. Aceasta a fost momentul in care, la aripa stanga a trupelor parlamentare, oamenii bine instruti ai Asociatiei comitatelor de rasarit, aflati sub comanda lui Cromwell si avand in spatele lor pe scotienii lui Leslie, au trecut la noua forma de atac, rapida, stapanita, calarind cu fraiele stranse si scarile scurtate, lipiti unii de altii si mai degraba in trap decat in modernul galop. Si apoi toata linia de bataie a armatei aliate a inceput sa se miste inainte, aparand capelanului Manchester, Simeon Ashe, care sta si privea de pe colina, ca fiind, in toata alcatuirea ei, "o multime de nori grosi ".
Sarja care s-a desfasurat cu cea mai mare inversunare a fost aceea a lui Cromwell. "Am coborat colina in cea mai perfecta ordine si cu cea mai mare hotarare care s-a vazut vreodata ", scria cu mandrie, dupa aceea, Leonard Watson, comandantul grupelor de cercetasi. Acesta a fost faza in care lordul Byron a incercat din nou, oarecum imprudent, ca si la Edgehill, sa se napusteasca inainte ca sa-l intampine frontal pe Cromwell, o tactica uzuala atunci cand era vorba sa se faca fata unei sarje de cavalerie, dar care avea totusi consecinte nefavorabile de a impiedica focul propriilor muschetari, prin mascarea lor. "Sarja nepotrivita a lordului Byron ne-a daunat foarte mult " scria Rupert mai tarziu in jurnalul sau personal. Din cauza ei intrega linie prima de bataie a lui Byron, precum si parte din cea de-a doua au fost puse pe fuga, in timp ce dragonii scotieni ai colonelului Hugh Fraser, care fusese instruit in armata suedeza, faceau de asemenea treaba buna, curatind santul de muschetarii regalisti. Crawford s-a achitat si el de indatorile sale croind prin sant o cale ce ar putea fi folosita fara a intampina rezistenta din partea trupelor lui Rupert.
