MERSUL LUCRARII
1. Ghetarii polari si cei montani.
2. Interactiunea hidrosferei cu restul geosferelor.
3. Problema
Acolo unde temperatura medie anuala este sub zero grade si unde zapada cade in cantitati suficiente, se formeaza ghetari.
Regiunile cu temperaturii medii anuale sub 00 se gaseste la peste 5000 m la tropice, apoi limita scade la 3000 m in zonele temperate, ajunge la sub 1000 m in Islanda si atinge zero metri aproximativ la cercul polar; aceasta este limita zapezilor persistente.
Zapada care nu se topeste se acumuleaza in straturi tot mai groase, care insa incep sa se taseze sub propria lor greutate. Tasarea produce o anumita caldura, parte din cristale se topesc, dar apa scursa spre baza stratului reingheata. Asa se naste mai intai o gheata foarte grauntoasa, numita neve, si apoi ghetarul.
Ghetarii se formeaza in regiunile polare (Antartida si Artica) si pe virfurile muntilor inalti, depresiuni intramontane, in conditiile cind cantitatea de zapada cazuta depaseste topirea si evaluarea ei.
Dupa conditiile de formare deosebim:
a) ghetari continentali (de calota) - ocupa suprafete extrem extinse si au o grosime care uneori depaseste 3 000 m. Ei acopera mari arii terestre, indiferent de relief: intregul continent Antarctida si insulele din Oceanul Artic (Groenlanda, Islanda, Novaia Zemlea s.a.) si ocupa 98,5 din toata aria hinosferei. In jurul Antarctidei, gheata de pe continent se prelungeste mult in apele Oceanului Planetar, formind o platosa relativ unitara, inalta pina la 90 m, numita banchiza, de la care se rup mari blocuri de gheata numite aisberguri, care, datorita curentilor de apa oceanici, plutesc in largurile oceanului;
Gheata este plastica si de aceea se misca prin alunecare, mutindu-se pe fiecare tip de panta. Deplasarea e lenta, intre 5-150 m pe an, asa ca o portiune de gheata ca sa ajunga de la zona de formare pina la linia de topire are nevoie de un timp indelungat, de la circa 100 ani pina la peste 1000 ani.
b) Ghetarii montani se formeaza pe virfurile muntilor
(Himalaya, Pamir, Alpi, Caucaz, Karakorum, Anzi, Cordilieri s.a) care depasesc in altitudine limita zapezilor persistente. Ei se compun in mod obisnuit din trei elemente:
. zona de acumulare a zapezii - unde se formeaza zapada inghetata care se suprapune pe un bazin de vale existent inainte de instalarea ghetarului;
. circul glaciar - prezinta o depresiune (excavatiune) de forma rotunda unde se aduna gheata si care se delimiteaza de neve printr-o crapatura circulara numita rimaye;
. limba glaciara - care se scurge pe o vale pina la linia de topire a ghetarului; limba prezinta multe crapaturi, numite crevase. Sub influenta fortei de gravitatie si de greutate ghetarii alpini se misca (curg) de-a lungul vailor si pantelor montane cu o viteza de 10-300 m/an efectuind un lucru de distrugere, acumulare si de depunere a materialului transportat, in final formind morene glaciara.
Ghetarii montani sunt de mai multa tipuri, in functie de gradul lor de dezvoltare.
Cei mai mici sunt ghetarii de circ (sau pirineeni); ei nu au limba, deoarece zapada cazuta, pe de o parte, si gheata topita, pe de alta parte, sunt aproximativ egale cantitativ; se gasesc situati in apropierea limitei zapezilor persistente, ca de exemplu cei din Pirinei.
Ghetarii alpini - au o limita glaciara bine dezvoltata, ce coboara mult sub linia zapezilor (ghetarii din muntii Alpi, Atlas);
Ghetarii himalayeni - sau ghetarii compusi se formeaza prin confluenta mai multor limbi glaciare foarte alungite, atingind uneori 50 km, neavind un circ propriu-zis (ghetarii din tarile muntoase Himalaya, Pamir, Karakorum,
Han-Tengri, Hindukush s.a.);
Ghetari-"caciula" - mai des se formeaza pe virfurile muntilor de origine vulcanica (ghetarii de pe muntii Ararat, Kilimanjaro s.a.).
Cel mai mare ghetar alpin se socoate ghetarul Fedcenko din Tara muntoasa Pamir cu lungimea de 77 km, grosimea 700-1000 m, iar cei mai lungi este ghetarul Habarrd de pe muntii Alaska - 145 km.
In ultima era geologica s-au evidentiat patru mari perioade de racire a climei, cind ghetarii au ocupat arii cu mult mai extins decit cea pe care o au astazi. Astfel, ghetarii de calota (continentali) din perioada mare de glaciatiune ocupau 40 % din aria uscatului.
La ora actuala pinza de zapada perena si ghetarii sunt caracteristicii pentru toate briiele climatice, deosebindu-se dupa marime si tip. In briul cald hionosfera se ridica pe virfurile cele mai inalte ale muntilor Kilimanjaro (chiar linga ecuator), Kenya, Ruwenzori (toti din Africa Centrala), ale muntilor Anzi (America de Sud), unde hionosfera este situata la altitudinea de peste 4800 m, ale muntilor ecuatoriali - peste 6000 m; in Eurasia majoritatea ghetarilor sunt amplasati pe muntii Himalaya numiti "salasul zapezilor", incepind cu altitudinea de 4 500 pina la
5 500 m. In briul de clima temperat ghetari continentali sunt doar pe insula Islanda (Tara de gheata), iar cei alpini pe virfurile muntilor Scandinavi, pe peninsula
Kamceatka - 1 000 - 3 000 m, Alaska - 300 -2 400 m, pe muntii Cordilieri, Alpi, Caucaz - 2 500 - 3 000 m, Pamir, Hindukush - 4 000- 5 000 m. Portiuni mici de gheata perena se pot intilni si in muntii Siberiei, in sudul Americii de Sud, alte regiuni ale briului temperat. In briul de clima rece calotele de gheata sunt caracteristice pentru toate suprafetele de uscat (continente, insule si peninsule).
Invelisul de gheata are o mare insemnatate pentru invelisul geografic si existenta vietii pe planeta. El participa la reglarea conditiilor climatice, asigura circulatia atmosferei, influenteaza asupra regimului termic si hidric, participa la regionarea lumii organice. Ghetarii sunt o sursa principala de apa potabila, iar cei alpini servesc drept izvoare de apa pentru multe fluvii si riuri (Galben, Albastru, Amudaria . ).
Cu toate acestea, sfera glaciara a Terrei se afla intr-o stare ecologica destul de dificila. In ultimii ani ea tot mai mult isi micsoreaza aria prin desprinderea blocurilor mari de gheata (aisberguri), cauza fiind cresterea temperaturii medii anuale a aerului pe planeta. Concluziile cercetatorilor in domeniu sunt ca disparitia ghetarilor poate duce la mari schimbari neprevazute in ce priveste limitele invelisului geografic, existenta vietii pe Terra.
1. Interactiunea hidrosferei cu restul geosferelor.
Cea mai mare parte din suprafata Terrei este acoperita cu apa oceanelor si marilor. Dar apa exista si in atmosfera (sub forma de vapori) si pe uscat
(ca riuri, lacuri sau ghetari), in sol si subsol; apa intra in compozitia organismelor vegetale si animale. In atmosfera, apa se gaseste pina la 10-15 km. In scoarta apa ajunge la 10-20 km, iar in compozitia rocilor, ea poate fi intilnita si la 50 km adincime. Apa formeaza un invelis numit hidrosfera.
Hidrosfera - este constituita din doua parti principale: Oceanul Planetar si apele continentale. Cea mai mare parte a hidrosferei o constituie Oceanul Planetar cu circa 86% din toata apa aflata pe suprafata scoartei terestre. De astfel, 70,8% din suprafata pamintului este acoperita cu apa. In emisfera nordica oceanile si marile aproximativ 61% si in cea sudica - 81% respectiv din suprafata emisferelor.
Apele continentale pot fi grupate in doua categorii dupa pozitia lor in raport cu suprafata scoartei terestre: ape subterane si ape de suprafata.
Acest invelis de apa prezinta o mobilitate ceva mai mica decit atmosfera, dar mult mai mare decit litosfera. Mobilitatea si, in general, transformarile lente sau brusate care au loc in hidrosfera sunt variate (fizice, chimice, mecanice etc.) la nivel planetar insa hidrosfera apare ca un sistem functional, in care patrunde o anumita cantitate de energie solara sau terestra, ce pune in miscare apa, formind anumite circuite care se dezvolta regulat sau periodic. Astfel, caldura solara evapora apa de pe ocean, vaporii sunt purtati de vinturi pe uscat, unde cad sub forma de ploaie, iar apoi prin riuri apa se intoarce in ocean.
Acest drum este cunoscut sub numele de circuitul apei in natura. In realitate este vorba de o circulatie mult mai complexa. De exemplu, se apreciaza ca de pe ocean se evapora anual cam 450 000 km3 apa, din care peste 400 000 km3 cad tot pe ocean (este circuitul mic al apei). De pe uscat se evapora numai 62 000 km3, dar volumul precipitatiilor toate (inclusiv celor venite de pe ocean) ajung aici la 100 000 km3. pe de alta parte, apa cazuta pe uscat se poate scurge direct in riuri, se poate evapora, se poate transforma in gheata sau se poate infiltra in sol si subsol, unde poate curge, stagna sau poate fi preluata de plante. Dar si apa din oceane formeaza circuite de suprafata, ca si spre adinc, sau se misca variat sub forma de valuri, maree etc. Hidrosfera este deci un sistem de circuite.
Unitatile geografice ale hidrosferei sunt: oceanele si marile; raurile si fluviile; lacurile; apele subterane. La acestea se mai adauga si ghetarii si apa meteorica.
Hidrosfera in sens larg este mediul hidrologic al vietii pe plan global. Mediul hidrologic imbina mediul geofizic si cel geochimic.
Deversele sectoare ale biosferei sint reunite intre ele prin circuitul hidrologic planetar.
Plantele si animalele formeaza, in ansamblul lor, un invelis distinct: biosfera
Biosfera cuprinde numai invelisul vitalizat al Pamintului, adica numai partea crustei terestre locuita de organisme; altfel spus, biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pamint.
Biosfera este constituita din mai multe tipuri de substanta: substanta organica vie; substanta biogena - rezultat al discompunerii substantei organice moarte; substanta interna, anorganica; substanta bioinerta, care nu are functii vitale propriu -zise, dar este legata prin activitatea si originea sa de materie vie (de exemplu: solul, )
